Supermetale 2009 (part 2)

Buuun, păi dacă tot ne-am apucat odată hai să şi ducem la bun sfârşit toată povestea, shall we? Că parcă nu-i frumos să ne prindă februarie cu topul pe 2009 neterminat. Plus că el, săracu’, de fapt e terminat, doar publicat nu e încă. Tot.
Dar va fi, asta fac de fapt acum. Aşadar, ca o recapitulare, pe ultimele 5 poziţii am avut, în ordine, Giant Squid, Amorphis, My Dying Bride, Amesoeurs şi Isis. Ce va fi cu primele locuri? Am promis surprize. Iată-le.

5. Isole – Silent Ruins

Un album cinstit şi curat de doom metal. De doom metal “epic”, chiar – adică mai mult în stilul Candlemass de pe timpuri, doom-ul ăla care înclină mai mult spre heavy decât spre gothic sau death. Ori mie tocmai doom-ul ăla îmi place mai mult, însă e ceva teribil de mişto în albumul ăsta. Poate pentru că sună teribil de actual, de “de acum”, producţia e superbă şi se simt, totuşi, ceva hinturi de doom modern – ce se întâmplă aici n-are treabă cu alde MDB, no way. Mai degrabă să zicem că ar avea oareşce lucruri în comun cu alde Novembers Doom sau Swallow the Sun, dar cu un miez puternic de doom tradiţional. Atât de puternic că practic 99% din vocea de pe album e clean sau de tenor, la stilul ăla de “epic chanting”. Growlurile sunt atât de puţine că le ratezi dacă nu eşti pe fază :D
Delicios, oricum. Şi foarte omogen din punct de vedere calitativ. A se audia în continuare “From the Dark”, prima piesă, ceva mai lungă însă extrem de reprezentativă.

4. Absu – Absu

Cotim şi o dăm în răutăţuri. Absu vin cu un soi de blackened thrash, mai mult black decât thrash, cu ceva ezoterisme cică prin versuri dar honestly nu mă prea interesează, şi cu nişte titluri de piese de te cruceşti. Pe bune, “In the Name of Auebothiabathabaithobeuee” sounds like epic win to me. Lăsând gluma la o parte muzica este super închegată, graţie şi unei secţii ritmice ziditoare, producţia este curată (departe de murkiness-ul caracteristic black-ului) iar piesele sunt relativ scurte, contribuind la o audiţie antrenantă. Singurele momente pe care nu le înţeleg în totalitate sunt aşa-zisele “solo”-uri de chitară, dar presupun că au şi ele rolul lor :)) Când auziţi unul din ele o să ştiţi la ce mă refer.
Unele peste altele un sound îndrăzneţ, un album al naibii de energic şi nişte oameni pe care mi-ar plăcea să-i văd live, că cică cam rup. Recomand şi celor care nu prea înghit “vocile rele”. Spre audiţie, piesa cu numărul trei, “Amy”.

3. Agathodaimon – Phoenix

Surpriza anului, as far as I’m concerned. Adică zău, nu mă aşteptam să-mi placă şi să mă prindă în halul în care-a făcut-o. L-am ascultat prima dată mai mult aşa, în ideea hai să vedem ce-i de capul lui că prea îl laudă lumea. Să nu fiu înţeles greşit – Agathodaimonul de pe timpuri, ăla cu Vlad Dracul şi versuri în română şi Eminescu şi cu Byron în turneu a murit demult, de pe la sfârşitul anilor ’90. Făcusem însă greşeala să cred că a murit de tot. Şi uite băi, că mişcă! Şi încă ce bine.
Albumul ăsta, departe de blackărelile lirico-atmosferice (şi foarte reuşite, de altfel) de demult, ne serveşte o porţie de heavy metal pe care s-au aşezat o grămăjoară tare simpatică de influenţe – mai nişte extreme gothic, mai nişte power, mai umpic de chestii electronice (doar un strop, nu mai mult), mai nişte black, dar mai mult pe compartimentul vocii. Este şi destulă voce clean (şi executată foarte fain, chiar, deşi pe alocuri zău de n-ar fi mers vocea lui Byron!) şi câteva momente mai baladeşti aşa. Îmi place că albumul e, per ansamblu, foarte variat, iar varietatea asta e pusă în valoare la marele stil. Io-l lăsasem prima dată pe repeat şi nu m-am prins decât pe la a 3-a rotaţie.
Voila şi voi piesa “Winterchild”. Cine sesizează momentul care m-a dus fulger cu gândul la Byron are o bomboană.

2. Diablo Swing Orchestra – Sing-Along Songs for the Damned & Delirious

Deci vai, ‘mniezăule, ce-i aici! Au scăpat clovnii de la circ şi-au dat spargere la balamuc. Muzica de pe albumul ăsta e atât de sucită şi de fucked up încât de la un punct devine scandaloasă. Practic albumul e o continuare firească a debutului de acum 4 ani, The Butcher’s Ballroom, dar cu ceva mai mult metal, ceva mai mult swing şi ceva mai multă orchestră. Makes any sense? :D Trupa suedeză prestează un minunat avant-garde metal, cu influenţe de swing, flamenco, prog, jazz, operă sau muzică de cameră. Registrul vocal e variat, cu un tip şi-o tipă foarte capabili, iar piesele sunt una şi una. Adică sentimentul de “băi, am mai auzit asta pe undeva” e pur şi simplu exclus.
Tot albumul e scurtuţ, sub 50 de minute, se ascultă relativ greu dar dacă e să clicăie din prima, apăi nu mai e scăpare. Par example, piesa “A Rancid Romance”.

1. Katatonia – Night Is the New Day

O alegere oarecum surprinzătoare, având în vedere pe cele precedente. But it feels right.
Katatonia fac pe albumul ăsta ce se pricep ei mai bine – un metal modern, întunecat, nici chiar doom, nici chiar gothic, cu vagi tente progresive (dar vagi). În plus faţă de alte albume ar fi o atmosferă per ansamblu mult mai apăsătoare, o producţie mai “blurry” şi piese cu foarte multe straturi, foarte înghesuite. “Convoluted” a fost cuvântul la care m-am gândit prima dată când l-am ascultat. Pe-urmă l-am receptat din ce în ce mai clar, mi s-a deschis ca să zic aşa. Muzica aminteşte pe alocuri de Opeth, în pasajele mellow, lucru ajutat şi de vocea din ce în ce mai expresivă (cu fiecare album) a lui Jonas Renkse. Există şi segmente cu riffuri solide, inteligibile, aproape metalcore ar zice unii. Din când în când, în mixul pieselor mai apar şi nişte linii de clapă cu un sound electronic, to spice up things a bit. Ei bine şi când toate astea se suprapun, tre’ să ai o atenţie super distributivă ca să poţi recepta totul aşa cum trebuie. Pentru că pe bune, mi-a sunat a ciorbă la început. Am stat cu el în player cam o săptămână ca să-i dau de cap. Şi aparent am reuşit, că altfel n-apărea tocmai aici.
O gură de aer întunecat. Piesa “Forsaker”, primul single.

Şi asta a fost, oameni buni. Cele mai metal albume ale anului 2009, aşa cum le-am văzut şi auzit eu. Hopefully şi din 2010 vom avea de unde să alegem bunătăţi. Şi se pare că vom avea – mă gândesc doar la Negură Bunget, Dordeduh, Agalloch, Rotting Christ… şi poate or mişca şi Tool naibii ceva, că ar cam fi cazul.
(more…)

Vînt dă rău pîn Suburbia

Vineri s-a petrecut în Suburbia o seară de răutăţuri marca One Event/Axa Valahă, cu 5 trupe în program printre care veteranii de la Negură Bunget, în premieră în Bucureşti cu noua componenţă. ‘Zdai seama că soiul ăsta de eveniment nu prea mă lăsa sufletul să-l ratez, cu tot cu sesiune şi astea – de altfel, nici nu se afla în imediata proximitate a vreunui examen (cum am avut nenorocul cu Lu Cozma de aseară şi Dordeduh din seara asta) aşa că era ok. Dacă mai adăugăm şi preţul biletului (modic, după mine, luând în calcul amploarea evenimentului – două trupe româneşti bune, o trupă de bulgari, una de suedezi şi Negură, care totuşi sunt cine sunt) de 25 de lei, obţinem imaginea unui concert cum să zic io… musai.

Bine, fireşte, principala curiozitate era să văd cum sună Negură Bunget în noua componenţă, fără 2/3 din miezul de odinioară al trupei. Asupra aspectului ăsta n-am să mai insist şi io, că s-au umplut multe pagini de net despre asta – suficient să zicem că Negura de pe timpuri era alcătuită din Hupogrammos, Sol Faur şi Negru, iar cea de-acum din Negru & friends.
Pe lângă asta, voiam să-i văd odată şi pe oamenii de la Akral Necrosis, nume care a crescut încet, dar steady în undergroundul metalelor autohtone. În comunicatele de promovare a concertului se zicea că sunt “raw black metal”, dar eu prin asta înţeleg chestii gen ai noştri Irkalla de pe timpuri. Sau uite, ce făcea Burzum în tinereţe. Akral Necrosis sunt mai degrabă un fel de deathened black metal, cu un sound agresiv dar modern şi compoziţii mai degrabă complexe. În rest, un toboşar capabil (chiar dacă mai avea momente scurte când era depăşit de situaţie), doi chitarişti care sunau bine împreună (pentru că e atât de uşor să ai doi chitarişti doar de dragul de-ai avea, habar n-având în schimb ce să faci cu ei) şi o voce bună, cu o prezenţă scenică ok. Myspace-ul lor zice că sunt în studio, deci aştept cu interes rezultatul.

Clubul deja se cam umpluse până la ora la care pe scenă au urcat Inopia, ceea ce mi-a confirmat că trupele din deschidere au fost bine alese, convingându-i pe oameni să vină din timp. Despre oamenii ăştia nu ştiam mare lucru, decât că sunt români şi că şi-au lansat mai demult ceva produs discografic care se intitulează Monuments of Sadness. De-aia am avut o oarecare surpriză când i-am văzut instalându-se pe scenă – cu clapă, vioară, trei tipe ;)) şi un solist care arată mai degrabă a actor decât a metalist. Ulterior m-am prins care-i faza şi m-am bucurat.
Pentru că eu mă aşteptam la ceva black sau gothic – cu teama că ar fi putut fi gothic prost. Am primit însă o porţie sănătoasă de folk/prog/power metal, ce aducea mai degrabă a Korpiklaani pe alocuri. Apoi am aflat că ei se intitulează “symphonic epic metal” – ceea ce se potriveşte cu ce se aude pe scenă. Versuri cu castele şi regi si bătălii şi alte asemenea, solistul cu o voce potrivită, mai mult declamând decât cântând, tipele de la bass şi clape mai cântau şi ele din când în când, la stilul operatic. N-am prea auzit vioara, pentru că avea tendinţa de a fi acoperită de celelalte instrumente – aici un minus pentru sunet.
Au cântat şi piese de pe Monuments of Sadness (care poate fi ascultat în întregime la ei pe Myspace), şi altele mai noi – dintre toate ţin minte că una nouă mi-a plăcut cel mai mult, dar nu mai ţin minte cum se chema – să fie “The Siege”?
Oricum, o prezenţă plăcută pe scenă şi o muzică simţită, făcută bine. Mi-am luat şi eu Monuments of Sadness la ieşire, pentru audiat acasă. Tot acasă am descoperit că mastermindul trupei, Salex Iatma, e un dude extrem de valabil – check out interviu cu el pe Metropotam.

Au urmat pe scenă bulgarii de la Eufobia – care-şi lansau şi ei ceva album cu ocazia asta. Băi, pe mine nu m-au încântat deloc. La început, cel puţin, dar la final cred că mai degrabă începusem să mă obişnuiesc decât să-mi placă pe bune. Încercau ei un fel de death metal, dar le dădea cam cu virgulă; se simţea acut lipsa unei a doua chitare, mai ales în momentele când chitara o mai lua solo şi se auzea numai riffăială de bass – cam anticlimactic. Also, piese scurte, de maxim trei minute, ceea ce-i recomanda mai degrabă pentru ceva grindcore (se simţeau, de fapt, oarecare influenţe). Mă şi gândeam ce funny ar fi să participe la Eurovision :))
Also, Eufobia au dat startul manifestărilor de hardcorişti, în mijlocul clubului încingându-se un mosh-pit de toată frumuseţea (cu ochelari rupţi şi nasuri sparte, aud – mă rog, oamenii se simţeau bine [!]). Am mai zis şi cu alte ocazii cât de “mult” apreciez eu starea de pogo permanent în care zemuieşte metalarul român. Vreţi full-body contact, mergeţi fraţilor şi faceţi nişte rugby. Sau mergeţi la concerte de hardcore. Uite, la Guano Apes n-am comentat, I actually enjoyed it.

Moshuiala a continuat şi pe muzica celor de la Daemonicus – de data asta un death metal cinstit, cu un strop de inspiraţie Cannibal Corpse-iană, cu un strop şi mai mare de inspiraţie din şcoala Göteborg – că na, suedeji. Frontmanul, energic şi entertaining, îi mai dădea din când în când cu satanele şi trebuie să punem capăt tiraniei creştinilor şi we’ll be glad to be back here someday, if Satan wants. Drăguţ.
Mă oftic că n-am mai multe de zis despre ăştia care mi-au plăcut decât despre bulgarii care nu mi-au plăcut :))
Ah, am senzaţia că la un moment dat au făcut un cover după Lamb of God, la “Walk With Me in Hell”. Apoi tipul care băga muzică între prestaţii a rămas fixat pe piesa asta şi a băgat-o pe un repeat extensiv până am plecat, la ceva timp după ce-au terminat Negură. E mişto, dar mi s-a luat de ea :))

Eh, şi în sfârşit, după vreo trei ore jumate de aşteptare, avea să înceapă concertul serii – trupa pentru care de fapt mersesem. De fapt nu, mersesem şi pentru Akral Necrosis, reformulez: trupa pentru care am stat să-i îndur pe ăia de la Eufobia :D
Pe Negură Bunget îi văzusem ultima dată la lansarea albumului Om, în octombrie 2006. De-atunci am tot reuşit să-i ratez – fie în Suburbia, fie în deschidere la Paradise Lost, fie la ArtMania 2008. După vestea schimbării de componenţă am zis hai totuşi să le dau şi ăstora o şansă – after all, muzica ar trebui să dicteze preferinţele publicului, nu detalii de culise. Iar dacă Negură Bunget ar reuşi să rămână o trupă la fel de bună, landmark în metalul european, nu văd de ce eu, ca ascultător, aş fi văduvit în vreun fel.
Ei bine, uite că Negură Bunget mi-au plăcut.
Am avut şi condiţii să mă bucur de prestaţia trupei, recunosc – mosheala de mai devreme dispăruse fără urmă, clubul umplându-se de oameni atenţi, aproape nemişcaţi. Pesemne nu eram singurul pentru care concertul de vineri a fost un test al trupei, test de care avea să depindă ulterior atitudinea adoptată faţă de aceasta. Dacă Negură n-ar fi reuşit să facă faţă ştachetei teribil de înalte impuse de publicul bucureştean ar fi fost o lovitură cumplită de imagine şi credibilitate. Damn, abia acum îmi dau seama de fapt ce miză extraordinară a avut concertul ăsta :)) Pentru că multă lume a venit pentru a-şi da seama dacă merită sau nu să fie în continuare alături de trupă. Iar ăsta e un lucru care se cere digerat, de-aia atunci când câte-un dude de prin public începea să scandeze “Ne-gu-ră! Ne-gu-ră!” lumea nu i se alătura, înăbuşindu-l rapid.

Însă uite, mie mi-au plăcut.
Probabil şi scena relativ mică i-a ajutat, pentru că au reuşit să fie impunători. Mă rog, aşa cum ar trebui să fie Negură Bunget. Corb e un frontman plăcut – pentru scena mică de vineri a avut o atitudine foarte potrivită, prezentând piesele, mulţumind publicului, vorbind molcom. Nu ştiu, totuşi, cât de bine se descurcă cu mulţimi mari, gen Wacken. Mai e timp, însă. Un rodaj de calibrul ăsta se face greu. Ce-am văzut vineri, însă, m-a făcut să fiu optimist. Piesele vechi, precum “Cunoaşterea tăcută”, “Hora Soarelui”, “Cel din urmă vis” sau mai vechea “Al locului”, au fost interpretate bine, “de acolo”. Piesele noi au sunat bine, mai ales pentru o primă audiţie, recogniscibile imediat ca fiind Negură Bunget – aici de o reală importanţă sunt şi tobele, cu amprenta pe care-au imprimat-o sound-ului trupei de-a lungul timpului. Mă gândesc că adevăratul test la care va fi supusă trupa nu este următorul album, Vîrstele pămîntului, care o să fie lansat anul ăsta, ci albumul pe care-l vor lansa după el. Pentru moment, e uşor să se autocopieze – iar din câte am auzit, prin piesele interpretate vineri – “Ţara de dincolo de negură”, “Pămînt”, “Chei de rouă”, “Dacia hiperboreană”, Vîrstele pămîntului cam aşa o să sune. O reîntoarcere la atmosfera de pe ‘n Crugu Bradului, cu multe inserţii folclorice. Nu mă îndoiesc că va fi un album reuşit – autocopierea nu e inerent rea, şi poate da rezultate foarte bune dacă e făcută cum trebuie. Şi dacă nu durează foarte mult. Amorphis, de exemplu, se află la limita de trei albume la care se mai poate întinde pelteaua – un al patrulea foarte similar cu precedentele şi deja ar fi cam mult.

Sper, însă, ca formaţia să aibă succes cu albumul ăsta şi să-şi regăsească un făgaş propice. Pentru că vineri m-a lovit o chestie: România, cel puţin în momentul de faţă, are nevoie de Negură Bunget. Iar în acest caz, Negură Bunget, dincolo de o formaţie de black metal, devine o stare de spirit, un “fel de a face lucrurile”, cum zicea Robert Fripp despre King Crimson. Dacă ar dispărea Negură, golul rămas n-ar mai putea, pe moment, fi umplut nici cu 10 Dordeduhi şi Din Brazi. Sper că asta a realizat şi Negru şi că asta l-a împins să acţioneze în maniera în care a făcut-o.
Yeah, well, eu mereu caut oamenilor circumstanţe atenuante :))
Oamenii au încheiat concertul cu un bis scurt, o versiune condensată a piesei IIII, după care, cu tot cu strigătele din public, n-au mai revenit. Eu am plecat de-acolo optimist.
Diseară, în Silver Church, concert Dordeduh – trupa lui Hupogrammos şi a lui Sol Faur, în prima reprezentaţie live. Eu n-am să ajung, că na, sesiune, dar se poate urmări şi live streaming de la faţa locului pe http://tscarena.ro/tsca/livestream.

Vampirii nu-s sclipicioşi

„Vampirii nu-s sclipicioşi” mormăi el, pentru a multa oară în seara aceea. Iar ea, cuprinsă de o fervoare greu de închipuit (părea om serios, nu de alta) începu din nou să recite mantra în care-şi găsea confortul. E de fapt vorba de un ideal, un simbol al dragostei perfecte după care tânjeşte orice femeie, e ceva mult mai profund decât pare la prima vedere, trebuie să-ţi deschizi inima ca să poţi înţelege…
„Vampirii nu-s sclipicioşi” mormăi el, înfigându-şi colţii în gâtul ei cu un gest scurt.

Cu entry-ul ăsta particip la concursul de proză arhiscurtă organizat de Trilema.

Supermetale 2009 (part 1)

Post cu titlul de uhm… recapitulare :D Pen’ că anul trecut a lăsat în urmă destule albume foarte mişto pe felii metal, din care eu desigur că n-am ascultat decât o mică parte. Nu sunt genul de om care să asculte noutăţi numai pentru că-s noutăţi, na, tre’ să fie ceva acolo să-mi stârnească mie interesul, fie că se vorbeşte mult despre albumul respectiv (gen mega hype-ul pe care l-au avut Mastodon anul ăsta) fie că deja urmăream eu trupa, aşteptând un release. De asta, pe multe din trupele prezente în top deja le ascultam – am să detaliez puţin în cazul fiecăreia. Tot de asta, lipsesc din înşiruirea-mi nume precum Megadeth, Slayer, Paradise Lost, Mastodonul mai sus menţionat şi altele, pe care n-am avut o curiozitate fantastică să le cercetez dar am să o fac, mai devreme sau mai târziu. Pentru moment, o listă de albume mai mult sau mai puţin tangente cu metalul care mie mi-au plăcut mult de tot şi-au fost lansate la apă în 2009. Astăzi – prima parte, ca să nu facem un cârnat prea mare şi ca să mai creştem (artificial) numărul de posturi pe blog :)) So here we go.

10. Giant Squid – The Ichthyologist

Dacă l-aş fi ascultat destul, probabil ar fi ajuns pe o poziţie superioară în top – aşa, locul ăsta 10 nu e tocmai relevant, e mai mult ca să recunosc faţă de mine că e un album foarte bun, experimental aşa cum îmi place mie, cu nişte orchestraţii delicios de dubioase – cu instrumente precum vioară, trompetă sau clarinet. Vocea îmi aduce aminte de System of a Down, iar asta trebuie luată ca pe o chestie bună. În rest, post-metal corcit cu chestii avangardiste, piese cu nume dubioase, lungi (cam 6, 7 minute în medie) şi proggy, un album ce trebuie ascultat de multe ori ca să prindă, căci chestii catchy nu prea sunt. Ah, şi bonus pentru sufletul meu – o colaborare cu Anneke van Giersbergen pe una din piese :D Ca mostră, iată piesa “Blue Linckia (Linckia laevigata)” – aş fi pus-o pe cea cu Anneke, “Sevengill (Notorynchus cepedianus)”, dar asta parcă e mai reprezentativă.

9. Amorphis – Skyforger

Un album cinstit de prog/folk/melodeath, un pic cam overproduced pentru gustul meu dar na, nu le poţi avea pe toate :)) Îmi place că băjeţii au readus ceva elemente prog în muzica lor, nu cine ştie ce dar se simt – vezi piese precum “Sampo”, “Skyforger” sau “Godlike Machine”. Compoziţiile aşadar sunt ceva mai elaborate, părţi catchy ceva mai puţine, nişte inspiraţie Opeth, zic unele guri – dar io n-am prea simţit-o, şi per ansamblu o trupă de tătici care cântă ceas. Un exponent perfect al felului în care sună metalul european mainstream modern. Mi-a plăcut foarte mult triada ultimelor albume şi sunt curios încotro s-o îndrepta sound-ul trupei mai departe – sper să nu devină self-sufficient, dar ştiindu-i… nu cred că am de ce mă teme.
Ofer spre audiţie “Godlike Machine”, bonus track. Yummy keyboard solo spre final.

8. My Dying Bride – For Lies I Sire

lies-sire

Despre albumul ăsta am scris ceva mai mult aici, aşa că n-am să mă mai întind. Un doom metal aerisit, melodic, o îndepărtare de la sound-ul mai greu al albumului de dinainte. Vioara proaspăt reintrodusă e de mare efect, folosită cu cap, şi ajută la crearea unei atmosfere aparte. MDB nu bat pasul pe loc, cum ar zice unii, ci doar fac ce se pricep ei mai bine. Şi se pricep.
Piesa “ShadowHaunt”:

7. Amesoeurs – Amesoeurs

Trupa a scos albumul ăsta iar apoi s-a desfiinţat, chipurile au zis aici tot ce-aveau de zis. Dovadă că există pe album şi o piesă care se cheamă “Amesoeurs Is Dead” (mă rog, faza e mai Easter-egg, da io sunt nesimţit şi am băgat spoilere), deci oamenii sunt serioşi. Dar ce-avem noi aici, de fapt?
Păi avem un black metal atât de corcit că nici nu-l mai recunoşti, cu împrumuturi masive de shoegaze şi post-punk şi cu versuri în franceză. Pen’că trupa e din Franţa, brainchild al lui Neige (Alcest, ex-Peste Noire). Albumul musteşte de The Cure, atât ca sound cât şi ca atmosferă; The Cure ăia depresivi de pe Pornography sau Disintegration, nu vă gândiţi la chestii uşurele gen “Friday I’m In Love”. Piesele sunt destul de upbeat, instrumentaţia e aerisită, doar tonul chitarelor poate deveni annoying de la un moment (dar na, asta-i moştenirea black metal – cam singura, de altfel). Bonus points pentru prezenţa lui Audrey Silvain la voce. Uite piesa “Amesoeurs”, drept exemplu:

6. Isis – Wavering Radiant

Eh da, aşa da. Albumul de dinainte, In the Absence of Truth, mi se păruse cam dezlânat, dar aici Isis parcă se regăsesc. Încă mai au până să egaleze capodopera care este Panopticon, şi mă îndoiesc că o vor face vreodată, însă albumul ăsta e un pas în direcţia bună. Sunetul este, în ansamblu, mai greu, iar în contextul ăsta poate părea ciudată cantitatea destul de mare de clean vocals. Efectul general este însă reuşit, păstrându-se regimul vocii în Isis: la nivel cu celelalte instrumente, niciodată în prim-plan.
Bonus points pentru colaborarea cu Adam Jones de la Tool pe “Hand of the Host” şi, dacă nu mă înşel, pe “Threshold of Transformation”. Un deliciu post-metal, greu de ascultat dintr-o bucată dar foarte rewarding pe termen lung.
“Ghost Key”:

Şi cam asta a fost prima jumătate din top 10. În câteva zile o să urmeze şi restul, printre care s-au strecurat destule surprize – inclusiv locul 1.
Vezi şi partea a doua