Supermetale 2009 (part 2)

Buuun, păi dacă tot ne-am apucat odată hai să şi ducem la bun sfârşit toată povestea, shall we? Că parcă nu-i frumos să ne prindă februarie cu topul pe 2009 neterminat. Plus că el, săracu’, de fapt e terminat, doar publicat nu e încă. Tot.
Dar va fi, asta fac de fapt acum. Aşadar, ca o recapitulare, pe ultimele 5 poziţii am avut, în ordine, Giant Squid, Amorphis, My Dying Bride, Amesoeurs şi Isis. Ce va fi cu primele locuri? Am promis surprize. Iată-le.

5. Isole – Silent Ruins

Un album cinstit şi curat de doom metal. De doom metal “epic”, chiar – adică mai mult în stilul Candlemass de pe timpuri, doom-ul ăla care înclină mai mult spre heavy decât spre gothic sau death. Ori mie tocmai doom-ul ăla îmi place mai mult, însă e ceva teribil de mişto în albumul ăsta. Poate pentru că sună teribil de actual, de “de acum”, producţia e superbă şi se simt, totuşi, ceva hinturi de doom modern – ce se întâmplă aici n-are treabă cu alde MDB, no way. Mai degrabă să zicem că ar avea oareşce lucruri în comun cu alde Novembers Doom sau Swallow the Sun, dar cu un miez puternic de doom tradiţional. Atât de puternic că practic 99% din vocea de pe album e clean sau de tenor, la stilul ăla de “epic chanting”. Growlurile sunt atât de puţine că le ratezi dacă nu eşti pe fază :D
Delicios, oricum. Şi foarte omogen din punct de vedere calitativ. A se audia în continuare “From the Dark”, prima piesă, ceva mai lungă însă extrem de reprezentativă.

4. Absu – Absu

Cotim şi o dăm în răutăţuri. Absu vin cu un soi de blackened thrash, mai mult black decât thrash, cu ceva ezoterisme cică prin versuri dar honestly nu mă prea interesează, şi cu nişte titluri de piese de te cruceşti. Pe bune, “In the Name of Auebothiabathabaithobeuee” sounds like epic win to me. Lăsând gluma la o parte muzica este super închegată, graţie şi unei secţii ritmice ziditoare, producţia este curată (departe de murkiness-ul caracteristic black-ului) iar piesele sunt relativ scurte, contribuind la o audiţie antrenantă. Singurele momente pe care nu le înţeleg în totalitate sunt aşa-zisele “solo”-uri de chitară, dar presupun că au şi ele rolul lor :)) Când auziţi unul din ele o să ştiţi la ce mă refer.
Unele peste altele un sound îndrăzneţ, un album al naibii de energic şi nişte oameni pe care mi-ar plăcea să-i văd live, că cică cam rup. Recomand şi celor care nu prea înghit “vocile rele”. Spre audiţie, piesa cu numărul trei, “Amy”.

3. Agathodaimon – Phoenix

Surpriza anului, as far as I’m concerned. Adică zău, nu mă aşteptam să-mi placă şi să mă prindă în halul în care-a făcut-o. L-am ascultat prima dată mai mult aşa, în ideea hai să vedem ce-i de capul lui că prea îl laudă lumea. Să nu fiu înţeles greşit – Agathodaimonul de pe timpuri, ăla cu Vlad Dracul şi versuri în română şi Eminescu şi cu Byron în turneu a murit demult, de pe la sfârşitul anilor ’90. Făcusem însă greşeala să cred că a murit de tot. Şi uite băi, că mişcă! Şi încă ce bine.
Albumul ăsta, departe de blackărelile lirico-atmosferice (şi foarte reuşite, de altfel) de demult, ne serveşte o porţie de heavy metal pe care s-au aşezat o grămăjoară tare simpatică de influenţe – mai nişte extreme gothic, mai nişte power, mai umpic de chestii electronice (doar un strop, nu mai mult), mai nişte black, dar mai mult pe compartimentul vocii. Este şi destulă voce clean (şi executată foarte fain, chiar, deşi pe alocuri zău de n-ar fi mers vocea lui Byron!) şi câteva momente mai baladeşti aşa. Îmi place că albumul e, per ansamblu, foarte variat, iar varietatea asta e pusă în valoare la marele stil. Io-l lăsasem prima dată pe repeat şi nu m-am prins decât pe la a 3-a rotaţie.
Voila şi voi piesa “Winterchild”. Cine sesizează momentul care m-a dus fulger cu gândul la Byron are o bomboană.

2. Diablo Swing Orchestra – Sing-Along Songs for the Damned & Delirious

Deci vai, ‘mniezăule, ce-i aici! Au scăpat clovnii de la circ şi-au dat spargere la balamuc. Muzica de pe albumul ăsta e atât de sucită şi de fucked up încât de la un punct devine scandaloasă. Practic albumul e o continuare firească a debutului de acum 4 ani, The Butcher’s Ballroom, dar cu ceva mai mult metal, ceva mai mult swing şi ceva mai multă orchestră. Makes any sense? :D Trupa suedeză prestează un minunat avant-garde metal, cu influenţe de swing, flamenco, prog, jazz, operă sau muzică de cameră. Registrul vocal e variat, cu un tip şi-o tipă foarte capabili, iar piesele sunt una şi una. Adică sentimentul de “băi, am mai auzit asta pe undeva” e pur şi simplu exclus.
Tot albumul e scurtuţ, sub 50 de minute, se ascultă relativ greu dar dacă e să clicăie din prima, apăi nu mai e scăpare. Par example, piesa “A Rancid Romance”.

1. Katatonia – Night Is the New Day

O alegere oarecum surprinzătoare, având în vedere pe cele precedente. But it feels right.
Katatonia fac pe albumul ăsta ce se pricep ei mai bine – un metal modern, întunecat, nici chiar doom, nici chiar gothic, cu vagi tente progresive (dar vagi). În plus faţă de alte albume ar fi o atmosferă per ansamblu mult mai apăsătoare, o producţie mai “blurry” şi piese cu foarte multe straturi, foarte înghesuite. “Convoluted” a fost cuvântul la care m-am gândit prima dată când l-am ascultat. Pe-urmă l-am receptat din ce în ce mai clar, mi s-a deschis ca să zic aşa. Muzica aminteşte pe alocuri de Opeth, în pasajele mellow, lucru ajutat şi de vocea din ce în ce mai expresivă (cu fiecare album) a lui Jonas Renkse. Există şi segmente cu riffuri solide, inteligibile, aproape metalcore ar zice unii. Din când în când, în mixul pieselor mai apar şi nişte linii de clapă cu un sound electronic, to spice up things a bit. Ei bine şi când toate astea se suprapun, tre’ să ai o atenţie super distributivă ca să poţi recepta totul aşa cum trebuie. Pentru că pe bune, mi-a sunat a ciorbă la început. Am stat cu el în player cam o săptămână ca să-i dau de cap. Şi aparent am reuşit, că altfel n-apărea tocmai aici.
O gură de aer întunecat. Piesa “Forsaker”, primul single.

Şi asta a fost, oameni buni. Cele mai metal albume ale anului 2009, aşa cum le-am văzut şi auzit eu. Hopefully şi din 2010 vom avea de unde să alegem bunătăţi. Şi se pare că vom avea – mă gândesc doar la Negură Bunget, Dordeduh, Agalloch, Rotting Christ… şi poate or mişca şi Tool naibii ceva, că ar cam fi cazul.

…Şi totuşi nu pot să închei transmisiunea asta fără a aminti şi

Superalbumul anului 2009: maudlin of the Well – Part the Second

Albumul ăsta e un miracol. Nimeni nu se mai aştepta la el, şi totuşi a venit şi a bulversat o grămadă de lume. N-am ce să zic despre el să nu fie redundant. Click pe poză, luaţi-l că e moca, ascultaţi-l şi iubiţi-l.
Eu m-am retras.
Vezi şi prima parte

6 Responses to “Supermetale 2009 (part 2)”

  1. Irén

    Mda, prima oară când mi-au căzut ochii pe titlu am citit “suprarenale”.

    Dintre astea n-am ascultat decât albumul celor de la DSO, care m-a impresionat într-un mod plăcut, deşi e destul de obositor. Sau nu am eu dispoziţia necesară pentru savurarea sa maximă.
    Trebuie neapărat să degust şi maudlin of the Well, am auzit numai de bine despre ei.

  2. Prăjitorul din Oz

    lol @ suprarenale. Deformare profesională much? :))
    maudlin e un musai, cum s-ar spune. Iar cu DSO îţi dau dreptate, însă nu-i nici pe departe la fel de obositor ca alte avangardisme, gen Unexpect. Cu ăia am senzaţia tembelă că muzica e genială, dar nu pot să rezist mai mult de 2 piese una după alta. La DSO am rezistat totuşi ceva mai mult :D

  3. D-ra Ralu

    incredibil, dar am ascultat şi eu unul din listă. ia zi care, fără să te uiţi pe last.fm :)

  4. Prăjitorul din Oz

    mmm I’m guessing fie Isis, fie maudlin. Înclin spre maudlin :D iar dacă totuşi nu, trebue.

  5. D-ra Ralu

    te pricepi, mă.
    Isis n-am gustat, merită?

  6. Prăjitorul din Oz

    merită, indeed. dar dacă n-ai mai gustat deloc deloc, recomand să începi cu Panopticon.

Leave a Reply