Scobitori de porţelan

Scuze de la început pentru titlul poate puţin misleading, dar mi-a plăcut :P
Mă gândesc ce aură negativă a căpătat noţiunea de “perfecţiune” în ultima vreme şi realizez că e cumva neîntemeiată. Adică pe stilul “băi, n-ai cum să atingi perfecţiunea, că oameni suntem”, “nimeni nu-i perfect”, “bine că eşti tu perfect!” sau, în cazuri ceva mai patologice, “perfecţiunea e rezervată Domnului”. Perfecţiunea a fost asociată de-a lungul timpului cu idealuri (auto)impuse de frumuseţe, eficienţă, inteligenţă ş.a.m.d., iar când idealurile astea se dovedeau imposibil de atins (pentru că, gen, de aia se cheamă idealuri din capul locului) se lăsa cu frustrări şi cu stimă de sine la pământ şi cu depresii şi cu sinucideri. De aici, perfecţiunea a devenit ceva de blamat – de parcă e vina ei, poor thing, că noi suntem tembeli şi nu ne ştim lungul nasului.

Ei bine, propun o nouă abordare a noţiunii de perfecţiune. Un lucru (se aplică ceva mai greu la oameni, dar with a stretch putem, cred, face şi asta) a atins perfecţiunea în momentul în care toate dezvoltările lui ulterioare ajung să fie din ce în ce mai slabe calitativ. Basically, un lucru are momentul lui de glorie (care la momentul său nu e musai să fie perceput ca atare) după care, cum s-ar zice, “se duce pe copcă”. Şi nu-şi mai revine. Hai să vă fac şi poză, să fiu cât mai clar.

Astfel, se cuvin făcute câteva observaţii. First, de cele mai multe ori se constată că un lucru “era perfect” odată demult, prin comparaţie cu acelaşi lucru în prezent care e de rahat. Funcţionalitatea din trecut este deplânsă, iar multe din calităţi sunt observate abia după ce acestea dispar. A se vedea şi zicalele “nu apreciezi cu adevărat un lucru decât după ce nu-l mai ai”, cu varianta mai condensată “those were the days”. Înrudit cu acestea este şi principiul “nu se mai fac ca pe vremuri”, accentuând prin cvasi-universalitatea sa că acest grafic al evoluţiei este comun aproape tuturor lucrurilor.

În al doilea rând, perfecţiunea trebuie judecată numai în interiorul sistemului de referinţă oferit de obiectul de studiu. Un lucru nu poate fi mai bun sau mai puţin bun decât prin comparaţie cu el însuşi la un alt moment în timp şi cu o dimensiune calitativă diferită. Mulţi oameni nu înţeleg chestia asta, ceea ce duce la frustrări nasoale de tot – comparându-şi în continuu realizările cu ale altora, tinzând către perfecţiunea percepută în cu totul alte sisteme de referinţă decât cel propriu. Chestia asta, pe scurt, se cheamă “apples and oranges”, adică frate, e idiot să te apuci să compari lucruri diferite în esenţă. Perfecţiunea unui măr e total diferită de perfecţiunea unei portocale – dacă un măr ar avea gustul ideal al unei portocale, oricât de mişto, ai zice totuşi că e un măr de căcat, pentru că tu te aştepţi să aibă gust de măr.
Makes sense până aici, nu?

O altă chestie interesantă e că până şi perfecţiunea asta la care mă refer eu e perfectibilă, pentru că nu e decât un highest point calitativ la un moment dat. Deşi, după cum am văzut mai devreme, tendinţa generală este de depreciere continuă, mai sunt totuşi şi câteva excepţii. Evoluţia continuă este destul de greu de întâlnit, deşi asta nu înseamnă că nu există (albumele Rome sau versiunile Wordpress, de exemplu). Mult mai des întâlnită însă este o evoluţie în salturi, cu perioade de apogeu şi perioade de declin. Un fel de sinusoidală, dar ale cărei puncte de inflexiune nu se află neapărat la aceleaşi niveluri mereu. Cam cum zic unii că ar fi de fapt evoluţia speciei umane. Eu am ales un exemplu mai la îndemână:

Ca să lucrăm pe exemplu, la momentul Windows ME momentul de perfecţiune era considerat Windows 98, pentru ca acest titlu să-i revină XP-ului după eşecul monumental care s-a dovedit a fi Vista. A se remarca faptul că XP n-a beneficiat de statutul ăsta “la vremea lui”. Chestia asta e foarte păcătoasă, pentru că nici un dezvoltator de software, de exemplu, nu se prinde atunci când trebuie să lase programul ăla în pace. Pentru că mai există şi principiul “newer is not always better”, care din păcate se aplică atât de bine. Iar peste câţiva ani ar fi cam de căcat, ce-i drept, să zică “da, adevărul e că de câteva versiuni încoace am dat-o în bălării, hai să ne întoarcem de unde-am plecat”.
Revenind, o altă particularitate interesantă e că, aparent, valorile de pe axa Oy a calităţii sunt interdependente – cu cât apare o valoare nouă mai mică, cu atât valoarea precedentă creşte în ochii evaluatorului (pe fond de regret şi de “those were the days”). Lucrul ăsta susţine conceptul de “downward spiral”: cu cât creşte numărul de rateuri consecutive, cu atât scade posibilitatea de a te mai redresa la un moment dat. Şi tot ce faci e să te afunzi mai tare şi mai tare în rahat.
Excepţia de la treaba asta ar fi putut-o constitui Michael Jackson, dar n-a fost să fie.

Aşa că într-adevăr, după perfecţiunea aia ideatică, abstractă, nu merită să alergi pentru că e o pierdere de timp şi un consum inutil de resurse şi o sursă constantă de nemulţumire. Însă asta n-ar trebui în nici un caz să vină ca scuză pentru stoparea oricăror iniţiative de self-betterment. “Ce te chinui bă, parcă tre’ să fie perfect. Merge şi-aşa.”
Şi zău, parcă numai asta văd în fiecare zi.

This entry was posted on Saturday, March 6th, 2010 at 12:32 pm and is filed under Aberatio. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.