Unde mergem la vară

N-o să mai fie B’estfest, dar o să fie Sonisphere. Tot la Romexpo. Cum ar veni, trei zile de Aftershock :) 25-27 iunie.
N-am să mai zic şi eu, ca atâţia alţii, că vara asta o să fie criminală pentru buzunarul rockerului român. Eu pentru Sonisphere ăsta mă bucur enorm – atât ca simbol (adică în sfârşit am intrat şi noi pe harta festivalurilor de gen, nu mai tre să mergem la bulgari sau la unguri) cât şi ca, frate, trupe! Rammstein + Alice In Chains + Mastodon + The Big Four?! Dacă ziceam cuiva asta acu’ doi ani mă credea cu pluta pe Dâmboviţa.

A se remarca absenţa din enumerarea de mai sus a celor de la Manowar :)) Da, vin şi ei, but I really don’t give a shit. Ceea ce mă duce cumva la miezul acestui mic rant de sâmbătă după-amiază.
In my book, Manowar sunt, împreună cu AC/DC sau Guns n’ Roses, trupe de căcat, overhyped, overrated, pe care nu le-ascult pentru că nu-mi plac şi, din acest motiv, nu văd de ce m-aş duce să le văd live. “Pentru feelingu’ de concert bă, pentru dat din cap, hai că o să fie metaaaaaaal!!!!!!!! \m/\m/”? Mmmmnu, mersi.
Iar dacă de AC/DC mă doare fix în cot, am senzaţia că or să vină cândva prin mai în Piaţa Constituţiei, hahah (insert miştouri ieftine), cu Manowar ăştia durerea e umpic mai mare. Pentru căci:

Biletele la Sonisphere s-au pus deja în vânzare – pentru Normal Circle, acolo unde-şi iau ăia cu buget limitat (un fel de Gazon B, aşa), ar veni 120 de lei prima zi şi 185 de lei următoarele două zile (fiecare). Abonamentul pentru toate trei este 350 de lei – economia de 140 de lei nu-i deloc neglijabilă, deci asta-i în principiu o chestie mişto. Chestia naşpa, însă, e că programul pe zile e următorul – ziua 1: Volbeat & Manowar, ziua 2: Stone Sour (mai mişto decât Slipknot, alalaltă trupă a lu’ Taylor), Mastodon, Alice In Chains & Rammstein iar ziua 3: Heaven and Hell (ohohooo, Dio), Anthrax, Slayer, Megadeth & Metallica.
Şi deşi îmi vine să chicotesc la ideea că hahaha, Manowar sunt puşi de umplutură, acolo, la ieftineanu, unde le e locul, de fapt nu prea ştiu cum să iau chestia asta. Pentru că nu există şi un abonament numai pentru ultimele două zile la un preţ ok, să zicem 290-300 de lei, iar abonamentul full de 350 de lei e mai ieftin decât bilete separate pentru fiecare din ultimele două zile (370 de lei). Aşa că eu mă aflu într-o dilemă.

Să dau banii de vreo 5 beri numai ca să mă feresc de Manowar? Sau să m-apuc de ascultat Volbeat în speranţa că mi-or plăcea şi, in the grand scheme of things, ar merita sacrificiul de a mă retarda după aia la Manowar cu restul publicului?

Primăveri de smarald, zăpadă şi metale negre

Mă gândeam să încep articolul ăsta cu un joc de cuvinte în franceză, însă am ajuns la concluzia că până la urmă ar fi sub demnitatea mea – mai ales că respectivul joc de cuvinte ar fi implicat şi ceva referinţe meteorologice. Iar zilele astea subiectul “vremea” e unul destul de sensibil.

Ca orice scenă muzicală care se respectă, şi black metal-ul franţuzesc e într-o preschimbare continuă – cu trupe şi proiecte apărând şi dispărând rapid, cu muzicieni plecând de la o trupă la alta sau, dimpotrivă, activând în câte 4, 5 proiecte deodată. În felul ăsta, e ceva mai productiv să vorbim de muzicieni decât de formaţii, pentru că cele din urmă au o existenţă mai degrabă efemeră. Iar dacă vorbim de muzicieni, unul din cele mai rezonante nume în acest context este Neige (probabil acum v-aţi dat seama cam la ce soi de joc de cuvinte mă gândeam la început). Pentru a vă îndemna să citiţi în continuare (conştient fiind de prejudecăţile din jurul acestui gen muzical) trebuie să spun că pentru articolul ăsta black metal-ul nu e decât un pretext, cam în aceeaşi măsură în care pentru muzica lui Neige şi a trupei sale Alcest black metal-ul este, cel mult, un punct de plecare. Care ar fi punctele de sosire, atunci? Dintre cele mai neaşteptate.

Citeşte mai departe pe Ginger Group >>

Bine că s’teţi voi perfecţi!

Scuze de la început pentru titlul poate puţin misleading, dar mi-a plăcut :P
Mă gândesc ce aură negativă a căpătat noţiunea de “perfecţiune” în ultima vreme şi realizez că e cumva neîntemeiată. Adică pe stilul “băi, n-ai cum să atingi perfecţiunea, că oameni suntem”, “nimeni nu-i perfect”, “bine că eşti tu perfect!” sau, în cazuri ceva mai patologice, “perfecţiunea e rezervată Domnului”. Perfecţiunea a fost asociată de-a lungul timpului cu idealuri (auto)impuse de frumuseţe, eficienţă, inteligenţă ş.a.m.d., iar când idealurile astea se dovedeau imposibil de atins (pentru că, gen, de aia se cheamă idealuri din capul locului) se lăsa cu frustrări şi cu stimă de sine la pământ şi cu depresii şi cu sinucideri. De aici, perfecţiunea a devenit ceva de blamat – de parcă e vina ei, poor thing, că noi suntem tembeli şi nu ne ştim lungul nasului.

Ei bine, propun o nouă abordare a noţiunii de perfecţiune. Un lucru (se aplică ceva mai greu la oameni, dar with a stretch putem, cred, face şi asta) a atins perfecţiunea în momentul în care toate dezvoltările lui ulterioare ajung să fie din ce în ce mai slabe calitativ. Basically, un lucru are momentul lui de glorie (care la momentul său nu e musai să fie perceput ca atare) după care, cum s-ar zice, “se duce pe copcă”. Şi nu-şi mai revine. Hai să vă fac şi poză, să fiu cât mai clar.

Astfel, se cuvin făcute câteva observaţii. First, de cele mai multe ori se constată că un lucru “era perfect” odată demult, prin comparaţie cu acelaşi lucru în prezent care e de rahat. Funcţionalitatea din trecut este deplânsă, iar multe din calităţi sunt observate abia după ce acestea dispar. A se vedea şi zicalele “nu apreciezi cu adevărat un lucru decât după ce nu-l mai ai”, cu varianta mai condensată “those were the days”. Înrudit cu acestea este şi principiul “nu se mai fac ca pe vremuri”, accentuând prin cvasi-universalitatea sa că acest grafic al evoluţiei este comun aproape tuturor lucrurilor.

În al doilea rând, perfecţiunea trebuie judecată numai în interiorul sistemului de referinţă oferit de obiectul de studiu. Un lucru nu poate fi mai bun sau mai puţin bun decât prin comparaţie cu el însuşi la un alt moment în timp şi cu o dimensiune calitativă diferită. Mulţi oameni nu înţeleg chestia asta, ceea ce duce la frustrări nasoale de tot – comparându-şi în continuu realizările cu ale altora, tinzând către perfecţiunea percepută în cu totul alte sisteme de referinţă decât cel propriu. Chestia asta, pe scurt, se cheamă “apples and oranges”, adică frate, e idiot să te apuci să compari lucruri diferite în esenţă. Perfecţiunea unui măr e total diferită de perfecţiunea unei portocale – dacă un măr ar avea gustul ideal al unei portocale, oricât de mişto, ai zice totuşi că e un măr de căcat, pentru că tu te aştepţi să aibă gust de măr.
Makes sense până aici, nu?

O altă chestie interesantă e că până şi perfecţiunea asta la care mă refer eu e perfectibilă, pentru că nu e decât un highest point calitativ la un moment dat. Deşi, după cum am văzut mai devreme, tendinţa generală este de depreciere continuă, mai sunt totuşi şi câteva excepţii. Evoluţia continuă este destul de greu de întâlnit, deşi asta nu înseamnă că nu există (albumele Rome sau versiunile WordPress, de exemplu). Mult mai des întâlnită însă este o evoluţie în salturi, cu perioade de apogeu şi perioade de declin. Un fel de sinusoidală, dar ale cărei puncte de inflexiune nu se află neapărat la aceleaşi niveluri mereu. Cam cum zic unii că ar fi de fapt evoluţia speciei umane. Eu am ales un exemplu mai la îndemână:

Ca să lucrăm pe exemplu, la momentul Windows ME momentul de perfecţiune era considerat Windows 98, pentru ca acest titlu să-i revină XP-ului după eşecul monumental care s-a dovedit a fi Vista. A se remarca faptul că XP n-a beneficiat de statutul ăsta “la vremea lui”. Chestia asta e foarte păcătoasă, pentru că nici un dezvoltator de software, de exemplu, nu se prinde atunci când trebuie să lase programul ăla în pace. Pentru că mai există şi principiul “newer is not always better”, care din păcate se aplică atât de bine. Iar peste câţiva ani ar fi cam de căcat, ce-i drept, să zică “da, adevărul e că de câteva versiuni încoace am dat-o în bălării, hai să ne întoarcem de unde-am plecat”.
Revenind, o altă particularitate interesantă e că, aparent, valorile de pe axa Oy a calităţii sunt interdependente – cu cât apare o valoare nouă mai mică, cu atât valoarea precedentă creşte în ochii evaluatorului (pe fond de regret şi de “those were the days”). Lucrul ăsta susţine conceptul de “downward spiral”: cu cât creşte numărul de rateuri consecutive, cu atât scade posibilitatea de a te mai redresa la un moment dat. Şi tot ce faci e să te afunzi mai tare şi mai tare în rahat.
Excepţia de la treaba asta ar fi putut-o constitui Michael Jackson, dar n-a fost să fie.

Aşa că într-adevăr, după perfecţiunea aia ideatică, abstractă, nu merită să alergi pentru că e o pierdere de timp şi un consum inutil de resurse şi o sursă constantă de nemulţumire. Însă asta n-ar trebui în nici un caz să vină ca scuză pentru stoparea oricăror iniţiative de self-betterment. “Ce te chinui bă, parcă tre’ să fie perfect. Merge şi-aşa.”
Şi zău, parcă numai asta văd în fiecare zi.