Acum câteva zile, …

…pe 20 cred, răsfoiam eu blogul Ioanei, cea cu veveriţele bete, când m-am bucurat teribil în sinea mea că nu sunt singurul care postează chestii cu o frecvenţă mai mică decât cea cu care merge să plătească facturi. Ultimul ei post fusese pe 29 martie, al meu pe 30. Văzând că pe 19 aprilie s-a apucat din nou de scris, m-am gândit că pe 20 ar fi onorabil să intru şi eu aici la butoane şi să mai coc ceva. Fireşte, însă, cam ca orice idee bună nici asta n-a fost pusă în practică, aşa că iar am rămas ultimu’ dintre cei din urmă.
Şi bineînţeles că iar a uitat WordPress parola între timp. Bine că numai el.

Îmi şi amintesc hype-ul resimţit atunci când m-am instalat pe domeniu, ziceam moa, acuma mă apuc de scris, bag cel puţin două, trei pe săptămână, mă simţeam şerif, ce mai. Motan de motan. Şi pe dracu, fluieră vântul pe-aici mai rău ca ăla care fluieră când îi taie lui. Ăla din film, ultimu blockbuster românesc, come on.
Şi aveam atâtea chestii despre care să vorbesc. Chiar aş fi vrut să marchez în vreun fel uite, treaba cu polonezii. Chiar m-a afectat puţin tragedia aia. Bine, sună bizar “m-a afectat puţin” lângă “tragedie”, but you get the point – puţin pentru că na, nu mă afecta chiar direct or something, iar tragedie pentru că totuşi asta a fost. Am resimţit momentul. Şi m-a făcut să mă gândesc – şi mă gândeam cu groază cum ar fi reacţionat ai noştri dacă s-ar fi întâmplat aici aşa ceva. Şi m-am cam îngreţoşat. Fireşte că acefalii cu glume de autobază gen “Hăhăhă, ştii cum a hotărât România să-i ajute pe polonezi? Le donează preşedintele şi Guvernul, hăhăhă” cu varianta mai scurtă “Pfaaa, nu i s-ar întâmpla şi lu’ Băse aşa, hăhăhă” au apărut imediat, atât de dureroşi şi de mici şi de meschini în grobianismul lor. Iar dacă noi am fi fost cumva direct implicaţi sunt convins că ar fi fost de sute de ori mai rău. Circ peste circ, în stilul caracteristic cu care îndesăm camera de luat vederi în moaca mortului şi-i întrebăm pe apropiaţi cum se simt şi dacă l-au iubit şi cât de îndureraţi sunt.
Ni s-a servit o lecţie de decenţă şi de demnitate. Mă tem însă că tocmai cei care ar fi trebuit să ia aminte nici măcar n-au observat-o, prea ocupaţi fiind cu mizeriile lor cotidiene care trebuie să devină şi mizeriile noastre cotidiene.

On a lighter note, aprilie de până acum a fost şi un prilej de revedere cu Fursecul Mecanic cu ocazia celor mai recente cookie hunts din Bucureşti. Ocazie tocmai bună pentru a mai sta puţin şi de vorbă despre vremurile de demult şi cele ce vor urma – astfel a luat naştere, într-un efort coordonat împreună cu maestrul Andrei, interviul în două părţi care a făcut ceva senzaţie (haha, ce mare mă dau, ce bine mă simt) pe Ginger Group and beyond.
De altfel, dacă tot suntem la capitolul Ginger Group (GG, hahah), am mai scris pe-acolo despre Antimatter şi albumul Transmission de la The Tea Party. Aş băga şi aici (cum am făcut în alte dăţi) excerpturi publicate în urmă, dar mi-e lene aşa că doar menţionez.

Mă sincer îndurerează perspectiva următoarelor câteva săptămâni, fie şi numai pentru faptul că vor culmina în Marele Fleoşc de Iunie cunoscut îndeobşte şi sub numele ăla cu “s” pe care nu-l vom rosti aici din motive superstiţionistice. Pe principiul n-o invoca, că vine.
Şi-şi mai şi aruncă buzduganul înainte cale de o lună, să nici nu te…
Daaar abandonez firul ăsta epic, ce dracu, nu de asta sunt aici.
De fapt abandonez momentul cu totul, ideea de bază era să mai dau p-aici prin zonă, gen, că nu-i frumos să ocupi casă de patrimoniu şi să nu întreţii că ajunge ca căşile alea de pe Lipscani pline de mesdames, messieurs, s’il vous plaît.

Aşa că pentru moment mă retrag. Iar voi puteţi spera că merg să dorm.