Sonisphere 10.01 – Other bands play

N-aş avea multe de zis despre prima zi, pentru mine a fost mai mult pe post de încălzire şi familiarizat cu “amplasamentul” (na, pentru puriştii cu “locaţia”, vă place cum sună?). Ziceam şi mai demult, de altfel, cât de mult mă încânta ideea de Manowar headlineri. Din fericire organizatorii mi-au făcut o surpriză extrem de plăcută, băgându-i la final pe nemţii de la Accept – pe care dacă nu eram la liceu acum 20 de ani nu m-oi apuca acum să-i ascult.

Am reuşit să-i ratez pe Orphaned Land, lucru pentru care îmi pare rău. Am ajuns la Romexpo pe la 16, la timp ca să-i aud pe Paradise Lost făcând probe. M-au surprins, din punct de vedere organizatoric, câteva chestii. În primul rând, accesul în Normal Circle se face exclusiv pe bază de bilet, nu-ţi pune nimeni nici o brăţară, nimic. Asta într-un fel e ok, puteam merge mai mulţi oameni pe un abonament în zile diferite, dacă aveam interese divergente. Apoi, scena amplasată altfel decât la Bestfest şi considerabil mai mare. Apoi, fireşte, chestia care mi-a plăcut cel mai tare: Vodafone Circle = Normal Circle, de unde mă temeam că cine ştie ce ţeapă o fi de ne trimit prin spatele scenei. Nu că asta ar fi neapărat rău, all things considered. Cel puţin pentru ce zi a fost ieri.
Ah, şi serios, bilă neagră la capitolul mâncare. Dacă n-ai chef de chestii puse pe grătar de oameni care lucrează fără mânuşi sau ceva de genul, n-ai nici o şansă. Bine, mi-am luat şi eu doi mici şi n-am murit (încă), dar aşa, ca idee. Continuând comparaţia inerentă cu Bestfest (deşi mai logic ar fi să compar cu Green Festul din Izvor de anul trecut), mi-e dor de ăia de la Chopsticks.

Paradise Lost nu m-au încălzit enorm niciodată. Bine, nici nu pot spune că i-am ascultat cine ştie cât (spre deosebire de tovarăşii Anathema şi My Dying Bride), dar nu s-a legat nimic. Bine, în afară poate de “Erased” :)), dar nici restul lui Symbol of Life nu mi-a zis mare lucru. Nu le-am ascultat pe astea două ultimele, care cică ar fi mai mişto. Am mai ţinut minte “Faith Divides Us, Death Unites Us” şi “The Enemy”, un moment foarte reuşit (cu cântat din public şi d-astea). Nici sunetul nu i-a ajutat, nu ştiu cum s-au auzit Orphaned Land dar la Paradise Lost vocea lui Holmes era înecată într-o mare de başi. Unele peste altele, ca să sintetizez impresia pe care mi-au lăsat-o, “trupă bună care compune prost”. Dar am să mai încerc să get into them, măcar de dragul numelui.
Detaliu funny cu bannerul, destul de neat şi inspirat din poemul lui Milton dacă nu mă înşel, dar foarte mic pentru dimensiunile scenei :)) Lucru remarcat şi de Holmes, care zicea că “it dwarfed”.

La Volbeat am stat ceva mai departe cu un grup de prieteni. Caterincoşi oamenii, mai redneckşi aşa, “in your face” şi beneficiind de un sunet mult mai bun decât trupa de dinainte. Coveruri după Johnny Cash şi după ceva cântec pop pe care toţi l-am recunoscut dar nimeni n-a ştiut să zică ce e. Pe alocuri îmi sunau a Metallica în perioada Load (cum, de altfel, îmi sunaseră şi Paradise Lost ceva mai înainte, lucru cu totul absurd şi wtf?! Vocea lu’ Holmes era de vină, I guess – şi da, ştiu şi io cum îl cheamă pe unu din trupă şi mă dau mare, na). De asemenea, funny momentul cu “coverul” după Cannibal Corpse. Au mai zis ei ceva şi de Dio, dar n-am priceput care-a fost faza.
Pe ansamblu o trupă versatilă, diversă şi de bonton. Nu se iau ei prea în serios, dar ştiu să rock out loud cu simţ de răspundere, când le vine.

Şi apoi, sigur, momentul aşteptat de majoritatea audienţei (în tot publicul am văzut unul sau două tricouri cu Accept, versus tonele de tricouri cu Manowar): The Metal Kings of Steel and Thunder! Jokes aside, oamenii chiar au făcut show şi au cântat surprinzător de bine (mă rog, surprinzător pentru mine). Sunet foarte bun, comparabil mai tare, muzică simpatică (na, io n-ascult Manowar decât cu forţa, pe la rockoteci and stuff) şi setlist concentrat, fix cât să nu cadă greu la stomac tot cheesiness-ul. Sigur, puhoaie de clişee, de-asta zic că pentru o oră a fost acceptabil. Am început şi eu să urlu pe-acolo: “Manowar kills!”, “Many will die by my hand!” şi alte asemenea. Mulţimea de pe lângă mine era în extaz. Pe Adams îl ţine bine vocea, iar DeMaio e involuntar funny când o rupe pe româneşte. Mi se par teribil de hazlii străinii care pun o emfază ciudată pe pronunţia în română, încercând s-o facă să sune “evil”. Pe stilul “Ai dunnot drrrink… uăăăăăin”, fireşte.
Le-a căzut sunetul, cum era şi normal, dar n-au mai comentat, de altfel nici nu cred că s-au prins la momentul ăla (şi nici n-a durat mult, câteva secunde acolo). “Heaven and Hell”, momentul tribut Dio, le-a ieşit surprinzător de bine, în ciuda înregistrărilor care circulau de pe la bulgari unde cică au masacrat-o cântând dezacordaţi and stuff. Apoi încă o piesă şi gata, ne-a părut bine, vom reveni pentru că sunteţi cei mai nebuni şi aţi făcut faţă cotropitorilor aici în spaţiul carpato danubiano pontic.
Mişto.

Accept de după păreau un fel de Scorpions pe steroizi cu un solist prea Brian Johnson wannabe pentru gustul meu. Muzică bine făcută, dar nu pentru headlining de festival şi nu pentru mine. Aşa că am stat câteva piese, vreo 4, 5, apoi m-am cărat în Control unde avea să se întâmple ceva de 100 de ori mai interesant: duteVINO mix night, cu duteVINO şi alte patru trupe “satelit”. Am să povestesc în curând separat.

La ieşire, o tanti îl admonesta pe băiatul de 14-15 ani: “Dacă şi la Metallica şi Rammstein faci faze că vrei acasă să te culci, te omor cu mâna mea!”

Leave a Reply