Sonisphere 10.02 – The Big Five

Cu ziua a doua de festival aveau să înceapă lucrurile cu adevărat interesante. Mă rog, nu chiar de la începutul celei de-a doua zile, cam de pe la a doua cincime încolo, aşa.
Dar să nu fiu rău cu cei de la Viţa de Vie. Le-am prins cam jumătate din set şi n-am prea auzit huiduieli; ba chiar am apreciat că uite, bagă chestii totuşi mai cu nerv, în spiritul a ce avea să urmeze. Cam multe piese de pe Fetish (“Azi”, “Ca un clovn”, “Mori”) dar şi clasice precum “Basul şi cu toba mare”. S-a simţit Despot un pic cu musca pe căciulă, a zis ceva că “mulţumim, ăsta-i cel mai greu concert pentru noi de până acum” şi chestii de-astea – na, oameni simţiţi. Nici nu ştiu cum să iau apariţia lor acolo – dacă te gândeşti că în programul de sâmbătă ei îi înlocuiau pe Heaven and Hell pare totul o mare bătaie de joc, însă cinstit vorbind, Heaven and Hell n-ar fi fost oricum trupă de văzut 45 de minute la ora 15,30. Ei ar fi meritat să fie headlineri (eventual în loc de Manowar şi Accept, nu m-ar fi deranjat, şi sunt convins că nici pe alţii), aşa că într-un fel aproape că prefer gândul că nu-l voi vedea niciodată pe Dio decât să ştiu că l-am văzut înghesuit trei sferturi de oră înaintea altor trupe care oricum sunt pe o felie puţin diferită. În contextul ăsta, Viţa a părut o alegere chiar fericită.
Chiar, noi avem thrash în România?

Din momentul ăsta mă simt nevoit să mărturisesc că din restul de “Big Four” eu n-am ascultat extensiv decât Metallica, iar sâmbătă mai mult pentru ei m-am dus. În rest am mai avut ceva tatonări cu Slayer (Seasons in the Abyss şi God Hates Us All), am ascultat fugar primele două sau trei albume Anthrax iar în privinţa Megadeth mă declar complet necunoscător, în afară desigur de “Symphony of Destruction”. Plus “A tout le monde” şi încă vreo două piese de pe Youthanasia.

Anthrax pe scenă m-au surprins. În mintea mea, exista cumva o disociere între Anthraxul pe care-l ascultasem pe primele albume – un thrash rapid, punk-ish – şi imaginea mentală pe care-o aveam cu Anthraxul mai recent. Ulterior am descoperit că de fapt trupa a trecut prin multe schimbări de solist, de unde surprinderea mea când l-am văzut pe scenă pe Joey Belladonna, eu aşteptându-mă la John Bush. Trupa arăta puţin funny – Scott Ian şi Frank Bello, cel puţin, păreau rupţi (ca look şi atitudine) fix din filmul metalului american douămiist, tovarăşi cu Godsmack, Disturbed sau System of a Down. Belladonna în schimb era total din alt film, cu voce de heavy optzecist şi freză de Călin Pop. De sunat, însă, trupa a sunat extrem de închegat iar Belladonna, deşi n-ai zice la prima vedere, e un frontman excepţional – era peste tot pe scena aia, debordând de o energie infecţioasă şi reuşind să antreneze publicul fără prea mare efort. Judecând în contextul evenimentului, mi s-a părut puţin amuzant când a rostit la un moment dat “You are wonderful, God bless you“. Momentul de vârf al show-ului lor a fost, pentru mine, bucata-tribut pe care au cântat-o în cinstea lui Dio (un fragment din “Heaven and Hell”) urmată de “Indians” pentru care solistul a adoptat pentru câteva momente o costumaţie adecvată.
All in all, deşi muzical vorbind prefer Anthraxul “modern”, din anii 2000, trupa a oferit la Romexpo un show antrenant (thumbs up aici şi pentru basistul Bello, excelentă prezenţă scenică) cu cel mai curat thrash ce avea să fie auzit în seara respectivă. Aştept să aud cum va suna albumul nou pe care-l vor scoate cu Belladonna la voce.

Legat de Megadeth, tre să menţionez o chestie post-concert. Cât, dar cât de funny mi se par cei care se bat cu cărămida în piept: “Cel mai tare concert! Cea mai tare trupă! Metallica sunt de căcat pe lângă ăştia!” şi în acelaşi timp scriu numele trupei ca MEGADEATH. Sigur, dintr-un ciclu similar cu METTALICA şi SLAER date cu graffiti pe blocurile din Balta Albă. Sau tricourile cu MEGADEAF luate de pe te-miri-unde (true story).
Funny people aside, din concertul Megadeth am înţeles că tre să mă apuc să-i ascult mai pe îndelete. Asta 1. pentru că Dave era ininteligibil cam 75% din timp, fie din cauza sunetului fie din cauza lui (umblau vorbe că ar fi fost cam avariat, eu n-am ştiut să-mi dau seama dacă aşa e el de obicei sau nu), şi 2. pentru că muzica sună într-adevăr foarte bine şi sunt convins că-mi voi da pumni în cap că nu m-am apucat de ei mai demult. Ca o părere de ansamblu, Megadeth mi s-au părut trupa cu cea mai “ne-americană” prezenţă (din cele 7 trupe americane prezente la fest). Ca să mă fac poate mai bine înţeles, cele mai “americane” trupe mi s-au părut Stone Sour, de departe, şi Metallica.

Slayer pe scenă au fost impunători. Funny fact 1: deşi nu pot zice că-s mare fan, ştiam cum îi cheamă pe 3 din cei 4 membri. Cel mai obvious e Dave Lombardo, de care cred că a auzit cel mai multă lume; eu îl ştiu în special de la colaborările cu Apocalyptica. Pe Tom Araya îl ştiam ca nume, dar nici mutra nu-i e de uitat. Iar pe Kerry King îl ştiam în special ca figură. Funny fact 2: ştiaţi că acu’ câţiva ani a făcut o piesă şi a tras un clip cu penibilăii de la Sum 41? (“penibilăi” fiind un cuvânt găsit pe loc pentru trupe gen Blink 182, Good Charlotte, Green Day etc., chiar dacă or avea şi piese bune; de fapt strike that, Good Charlotte precis n-au).
Anyway, Slayer.
Altă trupă pe care n-am ascultat-o îndeajuns. Unii ar putea zice că dacă am trecut de o vârstă deja e cam târziu (o grămadă de metalhezi “în rezervă” pe care-i ştiu o dădeau bine pe Slayer prin clasa a 9-a), but what the hell. Măcar mi-au făcut bucuria de a cânta de pe Seasons in the Abyss, ca să recunosc şi eu nişte piese. Mişto trupă, overall, şi mişto concert. Ce nu pot înţelege, însă, sunt toţi metalarii super har’cor care iarăşi se bat cu cărămida-n piept că ce tru sunt ei, ascultă Slayer, Metallica îs de căcat şi de altfel au şi plecat după primele piese fiindcă Slayer ar fi trebuit să fie headlineri pentru că ce-i asta să-i pui să cânte înaintea sellouţilor ăia frate. Şi ce-i cu tot publicul ăsta de pussies care stă cuminte şi ascultă, pe Slayer trebuie SĂ-ŢI RUPI OASELE!!!

Probabil ăştia-s genul de oameni care şi-ar RUPE OASELE!!! şi pe Death (trupa, gen), că şi aia e muzică BRUTALĂ, FRATE nu?
Dar mă rog.
The crowd surfing guys were cool, deşi pe unii nu i-a ţinut mult. În faţa scenei se făcuseră două mosh pituri măricele, în stânga şi în dreapta, iar eu am avut grijă să stau pe la mijloc, la relativ adăpost.
Când au plecat Slayer mă aşteptam să se elibereze zona, cum se întâmplase la fiecare concert – fanii hardcore ai trupei precedente plecând din faţă şi “rotând cadrele” cu fanii trupei următoare. Pe dracu, s-a produs o înghesuială generală, cu valuri-valuri de oameni împingându-se către scenă. Şi cam asta a fost atmosfera pe tot parcursul concertului.

Nu mai văzusem Metallica live, şi am mers la Sonisphere având convingerea că e una din trupele pe care trebuie, totuşi, să le vezi într-o viaţă. Ei bine, am plecat de acolo cu convingerea că e una din trupele pe care n-ar strica să le vezi chiar de mai multe ori.
Cheesy, of course. Faze cu “the Metallica family” şi “do you all feel what I feel?” şi vă iubim, România şi altele. Mai ales dacă stai să le analizezi la rece. Dar mă enervează toţi ăştia care analizează totul la rece. Dacă faci asta cu un concert strici absolut tot. Un concert e cam ca o poveste – trebuie să-ţi activezi acel “suspension of disbelief” şi să te laşi în voia artistului care e pe scenă şi care e suveran în alea două ore sau cât o ţine concertul. Sigur, românaşilor le place nespus să vină în “cârcotaş mode”, să stea pe margine şi să comenteze. Dacă e show, că se pune accentul prea mult pe show şi prea puţin pe muzică. Dacă oamenii ăia cântă impecabil, că de ce stau ca momâile şi cântă în loc să facă şi ceva spectacol. În ultimă instanţă, de ce să te mai duci la un concert, nu? Să te înghesui cu toţi transpiraţii? Păi nu mai bine asculţi tu albumul acasă, şi se şi aude mai bine!

Îmi displace pragmatismul ăsta excesiv. Pentru unii faptul că Metallica au dat şi ei cu nişte pocnitori pe “One”, nişte flăcări pe “Fuel” şi nişte artificii la final îi face nişte sell-outs mizerabili. Ca şi faptul că n-au cântat în întregime de pe Kill ’em All, probabil.
Sigur, trupa n-a cântat impecabil. Lars messed up în repetate rânduri, bălmăjind tempourile unor piese în moduri de-a dreptul de neînţeles. Dar văzându-l cu câtă sete bătea în tobele alea, mai că-ţi venea să treci cu vederea. Pentru că dacă Metallica s-au blazat, fac o treabă extraordinară din a ascunde asta. Eu am văzut o trupă cu chef, profesionistă; “entertainers” în adevăratul sens al cuvântului, mai mult decât simpli muzicieni. Probabil că asta e bariera pe care fanilor tru nu le place ca trupele lor preferate s-o treacă.

Sigur, probabil a ajutat şi faptul că am recunoscut cam toate piesele :) Inclusiv “All Nightmare Long” pe care-o consider cel mai inspirat moment al trupei de mai bine de 10 ani (adică de la “No Leaf Clover”, ca să fiu mai exact).
În rest chitara cu Dracula a lui Kirk, penele de Dracula ale lui James, elicoptero-basul lui Rob, chiftelele lui Lars. Că a zis James o dată, în focurile momentului (era “Master of Puppets”), “it’s up to you, Budcha9wjivncc53t4sdfiowreest!” aproape că nici nu mai contează. Doar n-oi fi nebun să reduc tot show-ul la un singur episod de genul ăsta, nu?

Leave a Reply