Miercuri, după duminică

Stimate domnule Radu Muntean,

În timp ce respect şi aş putea chiar să înţeleg pasiunea pe care aţi dezvoltat-o pentru penisurile actorilor cu care lucraţi, simt că este de datoria mea să vă aduc la cunoştinţă că această pasiune nu este împărtăşită şi de marea majoritate a publicului dumneavoastră. Poate au ales să nu vă spună de teama de a vă răni sentimentele, dar nu-mi permit să vă las să persistaţi şi pe viitor în această eroare. Cine ştie, peste ani, ce viitoare capodoperă veţi mai deturna iremediabil, iar ăsta e un risc pe care nu mi-l pot asuma.

Nu sunt unul din pudibonzii ăia nesuferiţi, dar pe cinstite acuma – un penis trântit absolut casual în mijlocul unui film nu este nici realist, nici dramatic; este, cel mult, puţin penibil, deturnând atenţia de la dramă (oricât de bine construită) şi ridicând întrebări chicotite despre regizor. Aşa că domnule Muntean, ştiu că vă va fi greu, dar data viitoare vă rog să încercaţi să rezistaţi acestei tentaţii insidioase.
De fapt poate nici n-aveţi vreo legătură iar eu vă învinuiesc pe nedrept – penisurile sunt parşive, ştiu. Profită de orice moment de neatenţie ca să se strecoare în cadru. Cum ţi-ai întors puţin spatele, hop! penisul fluturându-se şturlubatec în faţa camerei. Dar vă rog eu, domnule Muntean, faceţi efortul ăsta pentru spectatorii dumneavoastră şi fiţi mai vigilent.

Altfel, Marţi, după Crăciun e chiar un film surprinzător. De obicei, când asociezi cuvintele “dramă” şi “românesc” ajungi fie la povara vieţii sub comunism fie la povara vieţii în capitalism, şi în general imaginea mentală include cerşetori, prostituate, avorturi, puşcăriaşi, blocuri gri şi autorităţi de căcat. Drama ajunge astfel să însemne, în dulcele stil românesc, mizerie. Şi printr-un silogism iarăşi tipic românesc, unde nu e mizerie de-aia cruntă n-are cum să fie nefericire. Ai ce să mănânci, ai ce să îmbraci, ai un loc de muncă, gata, ce-ţi mai trebuie? Bucură-te!
Şi îmi pare foarte bine când un film vine şi printr-o mişcare surprinzătoare dă un şut în fund prejudecăţilor ăstora mioritice. Sure, avem ce mânca, avem un acoperiş deasupra capului, avem ce să punem pe noi. Dar până în vârful piramidei lui Maslow mai e un drum lung.

Personajele din Marţi, după Crăciun au “tot ce le trebuie”. De fapt filmul chiar se chinuie din răsputeri să ni-i prezinte pe oamenii ăştia ca middle class, apelând la multe din frustrările şi prejudecăţile românului de rând. Ei au case mişto cu mobilă de la Ikea şi multe, multe calorifere, au telefoane fancy pe care nu le ştiu folosi, îşi permit să cumpere pini olandezi din Danemarca şi, nu în ultimul rând, au copii pe care – culmea burgheziei! – îi trimit la lecţii de pian.


eram serios cu caloriferele

Filmul este, aşadar, o felie din viaţa unor oameni educaţi şi împliniţi profesional – faptul că sunt români este doar un alt atribut, dar nu asta îi defineşte şi nu asta este relevant pentru intrigă. Producţia beneficiază aşadar de o universalitate binevenită, publicul străin urmând să judece exclusiv miza şi felul în care aceasta este jucată – fără a fi seduşi de aura de exotism emanată de sărăcia şi grotescul în care ne-am tot scăldat. Şi mă bucur că filmul stă foarte bine în picioare la capitolul ăsta, ajutat de o dozare inteligentă a momentelor şi de nişte interpretări foarte reuşite.

Avem în sfârşit o dramă care nu se petrece nici la nivelul stomacului, nici exclusiv în capul regizorului. Uite nişte personaje vii, cu care rezonezi, de care ajungi chiar să-ţi pese. Wow, nu se poate, avem şi sentimente? Pe care actorii reuşesc să şi le asume, fiind credibili? Mărturisesc, a trebuit să-mi înăbuş nişte chicote la auzul câtorva replici, de altfel perfect valabile, dar care sunau teribil de ciudat pentru că urechile mele nu erau obişnuite să le audă în română. Adică să fim serioşi, “îmi pare rău, nu vreau să te rănesc”? “Eşti o mare dezamăgire pentru mine”? Spune-le în engleză şi zici că-s copiate dintr-o siropoşenie de la Hollywood. Şi desigur, de ce să împrumutăm sentimente veritabile de la comercialii ăia când putem avea incursiuni criptice în angoasele mizeriei autohtone, nu? Românii adevăraţi nu se preocupă cu nimicuri de-alea.

Filmul relevă un lucru pe care îl intuiam, dar de care mă mai îndoiam uneori. O parte din români mai ştiu să simtă. Mai mult de atât, ştiu să îşi asume sentimentele cu decenţă şi demnitate. Fără istericale desprinse din reality show-urile de prost gust de pe Prima, fără exagerări caricaturale menite a gâdila un umor de autobază, fără melodramă, fără manele. Uitându-mă la Marţi, după Crăciun şi intuind ce se petrece în Felicia, înainte de toate (pe care intenţionez să-l văd cât mai curând) m-aş hazarda să zic că filmul românesc începe să păşească în sfârşit într-o nouă etapă, găsindu-şi mize ceva mai rafinate, creând personaje ceva mai umane, mai cerebrale, mai educate, cumva “ideale” dar mai relatable.
I mean come on, oamenii ăştia merg în localuri unde se pune Aievea şi discută despre snowboarding şi Timpuri Noi. Nu pot decât să sper că urmează mai multe personaje de genul ăsta în filmografia românească.

Acum sper că e mai clar de ce mă deranjează faza cu tunsul în baie. Este fix din senin, fix gratuită, şi vine în contra a tot ce am spus până acum, ca şi cum Mizeria aia pe care ne-am bucurat că am depăşit-o ne prinde din urmă cu un scuipat. Poate că e o voluptate conjugală cu care încă nu rezonez, dar nu pot decât să mă bucur că nu durează mult.

Poate că din ce am scris până acum nu se înţelege mare lucru despre film, dacă nu l-aţi văzut deja. Eu vă sfătuiesc însă s-o faceţi. Bonus points dacă aveţi pe cineva lângă voi care să zică la momentul potrivit “Nu-i chiar aşa, la cabinet purta mânuşi!”

I had an uncontrollable urge of turning back in the middle of the screening and high-five the guy.

Avem o manie

Ca popor. Românul suferă de un număr periculos de obsesii, dintre care una se manifestă pregnant de ceva timp încoace.
Să dăm jos.
Huo! Să moară! Jos X, jos Y!

Fireşte, fără a veni vreodată cu o contra-ofertă. Fără a propune o soluţie, fără a întocmi vreun plan, fără a veni măcar cu vreo argumentaţie coerentă care să-i susţină motivele. Vrerea e suficientă. Iar vrerea nici măcar nu e stabilă, pentru că suntem guvernaţi de toane. Da, ieri ne-a plăcut X, dar azi n-am ieşit la budă de dimineaţă şi ni se pare că X se uită cam strâmb la noi, ia hai să-l dăm jos. Românul e asemenea copilului râzgâiat din reclama aia la prezervative. Je veux LES BONBOOOOONS!!!! Şi gata, ne doare-n cur de consecinţe, de context, de restul. Cred că ne lipseşte cumva gena văzutului în perspectivă.
Jos, aşadar! Cu guvernul, cu preşedintele, cu miniştrii, cu primarul, cu directorul. Jos, pentru că nu ne plac. Fără a lua în calcul de exemplu că orice guvern e mai bun decât nici un guvern, cum foarte simpatică a fost situaţia de toamna trecută. Nouă ne place însă să schimbăm. Mult, repede şi de cât mai multe ori, hrănindu-ne poate astfel iluzia unei evoluţii. Şi nici măcar nu mă refer la oameni, ci la lucrurile care ar trebui să fie mai presus de aceştia – o instituţie, un plan, o viziune. La noi toate astea se schimbă şi ele odată cu oamenii şi nu e normal.

Noi probabil vedem progres în asta, dar chiar aşa să fie?
Avem de fapt un cult al instabilităţii. Tot ce e durabil ne repugnă. Ne place foarte mult să începem, însă ajunşi pe la mijloc – şi confruntându-ne inevitabil cu probleme – preferăm să ştergem totul şi să o luăm din nou de la zero. Iar asta nu e evoluţie, asta e tâmpenie. De cel puţin douăzeci de ani ne dăm cu stângul în dreptul în continuu. Continuitatea e o glumă. Iar în urma reboot-urilor ăstora am rămas cu o ţară de cioturi, ca articolele alea proaste de pe Wikipedia. Câte un picior, o mână, un ficat, dar niciodată un organism complet şi funcţional. Suntem ca un hard disk cu zece instalări de sistem de operare, nici una dusă la bun sfârşit pentru că n-am avut răbdare, dracului, să se copieze toate fişierele. Pe noi ne arde, ne mănâncă, vrem să se schimbe totul acum însă procesul ne depăşeşte de fiecare dată. Pentru că procesul durează, iar nouă probabil ni s-au uzat resorturile de aşteptare. Lumea însă nu funcţionează aşa. Iar o schimbare durează suficient de mult pentru ca noi să ne trezim în mijlocul ei că ne-am răzgândit. Şi ajungem să dărâmăm tot.

Trebuie să învăţăm odată şi odată că orice lucru la scară foarte mare se mişcă greoi. O ţară, să zicem. Da, România e nasoală. Însă avem nevoie să fim cinstiţi cu noi înşine şi să recunoaştem că pentru a vedea o schimbare majoră la aşa un nivel avem nevoie de mult timp, poate şi jumătate de viaţă. E treaba fiecăruia să do the math for himself şi să concluzioneze dacă merită sau nu, însă schimbări la nivel mare nu se fac peste noapte. Partea proastă e că pe noi numai alea ne interesează, pierzându-ne orice interes asupra lucrurilor pe care le putem cu adevărat influenţa şi schimba într-un interval scurt. Un grup de oameni. O comunitate. O întreprindere. Trebuie să învăţăm, la scara la care putem, individual, să construim. Apoi, încet, vom avea nevoie să construim alături de alţii, pentru că dorinţele ne vor depăşi de la un moment capacităţile de punere în practică. Iar atunci spiritul ăla de cooperare care atât de mult ne lipseşte se va naşte el singur.

Dar avem nevoie să renunţăm la cultul schimbării. Orice schimbare e un proces distructiv şi cu cât se petrece la o scară mai mare, cu atât sistemul care o suportă se redresează mai greu. Credeţi că ministerele ale căror miniştri au fost remaniaţi azi vor deveni brusc bastioane de performanţă şi de eficienţă? Nici pomeneală, dimpotrivă, le aşteaptă o perioadă şi mai mare de stagnare. Până se instalează miniştrii noi, până sunt puşi în temă cu situaţia curentă, până îşi instalează proprii oameni, până-şi renovează şi reechipează birourile…
Şi sigur, în momentul în care se vor fi aşezat şi ei bine şi vor începe să facă nişte treabă vom decide, pentru a mia oară, că parcă nu prea ne place de ei, şi am prefera mai degrabă să începem de la zero, cu o nouă perspectivă.