Avem o manie

Ca popor. Românul suferă de un număr periculos de obsesii, dintre care una se manifestă pregnant de ceva timp încoace.
Să dăm jos.
Huo! Să moară! Jos X, jos Y!

Fireşte, fără a veni vreodată cu o contra-ofertă. Fără a propune o soluţie, fără a întocmi vreun plan, fără a veni măcar cu vreo argumentaţie coerentă care să-i susţină motivele. Vrerea e suficientă. Iar vrerea nici măcar nu e stabilă, pentru că suntem guvernaţi de toane. Da, ieri ne-a plăcut X, dar azi n-am ieşit la budă de dimineaţă şi ni se pare că X se uită cam strâmb la noi, ia hai să-l dăm jos. Românul e asemenea copilului râzgâiat din reclama aia la prezervative. Je veux LES BONBOOOOONS!!!! Şi gata, ne doare-n cur de consecinţe, de context, de restul. Cred că ne lipseşte cumva gena văzutului în perspectivă.
Jos, aşadar! Cu guvernul, cu preşedintele, cu miniştrii, cu primarul, cu directorul. Jos, pentru că nu ne plac. Fără a lua în calcul de exemplu că orice guvern e mai bun decât nici un guvern, cum foarte simpatică a fost situaţia de toamna trecută. Nouă ne place însă să schimbăm. Mult, repede şi de cât mai multe ori, hrănindu-ne poate astfel iluzia unei evoluţii. Şi nici măcar nu mă refer la oameni, ci la lucrurile care ar trebui să fie mai presus de aceştia – o instituţie, un plan, o viziune. La noi toate astea se schimbă şi ele odată cu oamenii şi nu e normal.

Noi probabil vedem progres în asta, dar chiar aşa să fie?
Avem de fapt un cult al instabilităţii. Tot ce e durabil ne repugnă. Ne place foarte mult să începem, însă ajunşi pe la mijloc – şi confruntându-ne inevitabil cu probleme – preferăm să ştergem totul şi să o luăm din nou de la zero. Iar asta nu e evoluţie, asta e tâmpenie. De cel puţin douăzeci de ani ne dăm cu stângul în dreptul în continuu. Continuitatea e o glumă. Iar în urma reboot-urilor ăstora am rămas cu o ţară de cioturi, ca articolele alea proaste de pe Wikipedia. Câte un picior, o mână, un ficat, dar niciodată un organism complet şi funcţional. Suntem ca un hard disk cu zece instalări de sistem de operare, nici una dusă la bun sfârşit pentru că n-am avut răbdare, dracului, să se copieze toate fişierele. Pe noi ne arde, ne mănâncă, vrem să se schimbe totul acum însă procesul ne depăşeşte de fiecare dată. Pentru că procesul durează, iar nouă probabil ni s-au uzat resorturile de aşteptare. Lumea însă nu funcţionează aşa. Iar o schimbare durează suficient de mult pentru ca noi să ne trezim în mijlocul ei că ne-am răzgândit. Şi ajungem să dărâmăm tot.

Trebuie să învăţăm odată şi odată că orice lucru la scară foarte mare se mişcă greoi. O ţară, să zicem. Da, România e nasoală. Însă avem nevoie să fim cinstiţi cu noi înşine şi să recunoaştem că pentru a vedea o schimbare majoră la aşa un nivel avem nevoie de mult timp, poate şi jumătate de viaţă. E treaba fiecăruia să do the math for himself şi să concluzioneze dacă merită sau nu, însă schimbări la nivel mare nu se fac peste noapte. Partea proastă e că pe noi numai alea ne interesează, pierzându-ne orice interes asupra lucrurilor pe care le putem cu adevărat influenţa şi schimba într-un interval scurt. Un grup de oameni. O comunitate. O întreprindere. Trebuie să învăţăm, la scara la care putem, individual, să construim. Apoi, încet, vom avea nevoie să construim alături de alţii, pentru că dorinţele ne vor depăşi de la un moment capacităţile de punere în practică. Iar atunci spiritul ăla de cooperare care atât de mult ne lipseşte se va naşte el singur.

Dar avem nevoie să renunţăm la cultul schimbării. Orice schimbare e un proces distructiv şi cu cât se petrece la o scară mai mare, cu atât sistemul care o suportă se redresează mai greu. Credeţi că ministerele ale căror miniştri au fost remaniaţi azi vor deveni brusc bastioane de performanţă şi de eficienţă? Nici pomeneală, dimpotrivă, le aşteaptă o perioadă şi mai mare de stagnare. Până se instalează miniştrii noi, până sunt puşi în temă cu situaţia curentă, până îşi instalează proprii oameni, până-şi renovează şi reechipează birourile…
Şi sigur, în momentul în care se vor fi aşezat şi ei bine şi vor începe să facă nişte treabă vom decide, pentru a mia oară, că parcă nu prea ne place de ei, şi am prefera mai degrabă să începem de la zero, cu o nouă perspectivă.

3 Responses to “Avem o manie”

  1. zamo.ca

    Eu cred c-avem mai multe manii, iar “juma’ de viata” pentru a vedea schimbarea este optimist :)

    Pana una-alta, ti-am dat o leapsa.

  2. Doro

    Faza cu “jos X”e inscenare curata :-)
    Am fost la unul din protestele astea din ultima saptamana, care se anunţase a fi împotriva desfinţării sectoarelor din capitală. Ajung acolo, întreb oamenii: pentru ce protestaţi?
    Unul s-a bâlbâit că “pentru toată nedreptatea din ţara asta” restul mi-au spus “sa vorbiţi cu şeful”.
    Am intrebat de unde sunt oamenii ăştia şi am aflat: din provincii. Veniţi din Rm. Valcea, Tg. Jiu şi Galaţi protestează împotriva desfinţării sectoarelor din capitală.
    Cam asta e povestea cu toate protestele astea: au urcat ţărani în dubiţe, le-au zis să ţipe “Jos Băsescu. Jos Guvernul” şi voila revolta poporului :-)

    Orăşenii nu protestează. Am convingerea că ei au totuşi suficienţi neuroni cât să-şi dea seama că un guvern e mai bun decât nici unul.

  3. Prăjitorul din Oz

    @zamo.ca – Avem precis mai multe manii, despre unele am mai scris, despre altele probabil o voi face. Stiu ca am fost optimist cu “juma’ de viata”, dar am zis sa nu-i descurajez pe altii :) Imposibil n-ar fi.
    Scuze de intarziere, dintr-un motiv sau altul a trebuit sa te recuperez din spam :) raspund si la leapsa.

    @Doro – Da, ma rog, astea nici macar nu poti sa le numesti proteste. Imi place sa cred ca oamenii scosi cu adevarat in strada de o nemultumire ar avea ceva mai multa demnitate si ar fi mai putin penibili. Sa te uiti si aici, apropo de proteste.
    Oricum nu atat asta era problema mea, cat mai degraba boala luatului de la 0, care-i ceva mai generalizata.

Leave a Reply