Miercuri, după duminică

Stimate domnule Radu Muntean,

În timp ce respect şi aş putea chiar să înţeleg pasiunea pe care aţi dezvoltat-o pentru penisurile actorilor cu care lucraţi, simt că este de datoria mea să vă aduc la cunoştinţă că această pasiune nu este împărtăşită şi de marea majoritate a publicului dumneavoastră. Poate au ales să nu vă spună de teama de a vă răni sentimentele, dar nu-mi permit să vă las să persistaţi şi pe viitor în această eroare. Cine ştie, peste ani, ce viitoare capodoperă veţi mai deturna iremediabil, iar ăsta e un risc pe care nu mi-l pot asuma.

Nu sunt unul din pudibonzii ăia nesuferiţi, dar pe cinstite acuma – un penis trântit absolut casual în mijlocul unui film nu este nici realist, nici dramatic; este, cel mult, puţin penibil, deturnând atenţia de la dramă (oricât de bine construită) şi ridicând întrebări chicotite despre regizor. Aşa că domnule Muntean, ştiu că vă va fi greu, dar data viitoare vă rog să încercaţi să rezistaţi acestei tentaţii insidioase.
De fapt poate nici n-aveţi vreo legătură iar eu vă învinuiesc pe nedrept – penisurile sunt parşive, ştiu. Profită de orice moment de neatenţie ca să se strecoare în cadru. Cum ţi-ai întors puţin spatele, hop! penisul fluturându-se şturlubatec în faţa camerei. Dar vă rog eu, domnule Muntean, faceţi efortul ăsta pentru spectatorii dumneavoastră şi fiţi mai vigilent.

Altfel, Marţi, după Crăciun e chiar un film surprinzător. De obicei, când asociezi cuvintele “dramă” şi “românesc” ajungi fie la povara vieţii sub comunism fie la povara vieţii în capitalism, şi în general imaginea mentală include cerşetori, prostituate, avorturi, puşcăriaşi, blocuri gri şi autorităţi de căcat. Drama ajunge astfel să însemne, în dulcele stil românesc, mizerie. Şi printr-un silogism iarăşi tipic românesc, unde nu e mizerie de-aia cruntă n-are cum să fie nefericire. Ai ce să mănânci, ai ce să îmbraci, ai un loc de muncă, gata, ce-ţi mai trebuie? Bucură-te!
Şi îmi pare foarte bine când un film vine şi printr-o mişcare surprinzătoare dă un şut în fund prejudecăţilor ăstora mioritice. Sure, avem ce mânca, avem un acoperiş deasupra capului, avem ce să punem pe noi. Dar până în vârful piramidei lui Maslow mai e un drum lung.

Personajele din Marţi, după Crăciun au “tot ce le trebuie”. De fapt filmul chiar se chinuie din răsputeri să ni-i prezinte pe oamenii ăştia ca middle class, apelând la multe din frustrările şi prejudecăţile românului de rând. Ei au case mişto cu mobilă de la Ikea şi multe, multe calorifere, au telefoane fancy pe care nu le ştiu folosi, îşi permit să cumpere pini olandezi din Danemarca şi, nu în ultimul rând, au copii pe care – culmea burgheziei! – îi trimit la lecţii de pian.


eram serios cu caloriferele

Filmul este, aşadar, o felie din viaţa unor oameni educaţi şi împliniţi profesional – faptul că sunt români este doar un alt atribut, dar nu asta îi defineşte şi nu asta este relevant pentru intrigă. Producţia beneficiază aşadar de o universalitate binevenită, publicul străin urmând să judece exclusiv miza şi felul în care aceasta este jucată – fără a fi seduşi de aura de exotism emanată de sărăcia şi grotescul în care ne-am tot scăldat. Şi mă bucur că filmul stă foarte bine în picioare la capitolul ăsta, ajutat de o dozare inteligentă a momentelor şi de nişte interpretări foarte reuşite.

Avem în sfârşit o dramă care nu se petrece nici la nivelul stomacului, nici exclusiv în capul regizorului. Uite nişte personaje vii, cu care rezonezi, de care ajungi chiar să-ţi pese. Wow, nu se poate, avem şi sentimente? Pe care actorii reuşesc să şi le asume, fiind credibili? Mărturisesc, a trebuit să-mi înăbuş nişte chicote la auzul câtorva replici, de altfel perfect valabile, dar care sunau teribil de ciudat pentru că urechile mele nu erau obişnuite să le audă în română. Adică să fim serioşi, “îmi pare rău, nu vreau să te rănesc”? “Eşti o mare dezamăgire pentru mine”? Spune-le în engleză şi zici că-s copiate dintr-o siropoşenie de la Hollywood. Şi desigur, de ce să împrumutăm sentimente veritabile de la comercialii ăia când putem avea incursiuni criptice în angoasele mizeriei autohtone, nu? Românii adevăraţi nu se preocupă cu nimicuri de-alea.

Filmul relevă un lucru pe care îl intuiam, dar de care mă mai îndoiam uneori. O parte din români mai ştiu să simtă. Mai mult de atât, ştiu să îşi asume sentimentele cu decenţă şi demnitate. Fără istericale desprinse din reality show-urile de prost gust de pe Prima, fără exagerări caricaturale menite a gâdila un umor de autobază, fără melodramă, fără manele. Uitându-mă la Marţi, după Crăciun şi intuind ce se petrece în Felicia, înainte de toate (pe care intenţionez să-l văd cât mai curând) m-aş hazarda să zic că filmul românesc începe să păşească în sfârşit într-o nouă etapă, găsindu-şi mize ceva mai rafinate, creând personaje ceva mai umane, mai cerebrale, mai educate, cumva “ideale” dar mai relatable.
I mean come on, oamenii ăştia merg în localuri unde se pune Aievea şi discută despre snowboarding şi Timpuri Noi. Nu pot decât să sper că urmează mai multe personaje de genul ăsta în filmografia românească.

Acum sper că e mai clar de ce mă deranjează faza cu tunsul în baie. Este fix din senin, fix gratuită, şi vine în contra a tot ce am spus până acum, ca şi cum Mizeria aia pe care ne-am bucurat că am depăşit-o ne prinde din urmă cu un scuipat. Poate că e o voluptate conjugală cu care încă nu rezonez, dar nu pot decât să mă bucur că nu durează mult.

Poate că din ce am scris până acum nu se înţelege mare lucru despre film, dacă nu l-aţi văzut deja. Eu vă sfătuiesc însă s-o faceţi. Bonus points dacă aveţi pe cineva lângă voi care să zică la momentul potrivit “Nu-i chiar aşa, la cabinet purta mânuşi!”

I had an uncontrollable urge of turning back in the middle of the screening and high-five the guy.

2 Responses to “Miercuri, după duminică”

  1. Alex TG

    mi-a placut duma cu “până în vârful piramidei lui Maslow mai e un drum lung.”

    de mult timp vreau sa vad acest film. din pacate nu am avut ocazia.

  2. Prăjitorul din Oz

    pe mine m-au tras niste prieteni, ca altfel ar mai fi durat. ma asteptam la un dezastru, recunosc :))

Leave a Reply