Albă ca Zăpada şi cei patru pereţi

Sigur, povestea nu ne zice exact câţi anume sunt pereţii ăia. Aşa că am apelat şi eu la simţul comun, pe principiul “patru scânduri şi un cui”.

Hai să începem altfel.
Marţi alaltăieri a fost ziua pe care o aşteptam, fără să ştiu la început, cam de un an. Mai exact, din momentul în care într-un fel sau altul am aterizat pe Myspace-ul meseriaşilor de la White Walls şi am ascultat de curiozitate singura piesă ce se afla pe-acolo, care se chema foarte sugestiv “1.” şi care ulterior avea să devină deja arhicunoscuta “Friends For a While”. Dacă aţi ajuns la momentul când vă întrebaţi ce-i aia faceţi vă rog un lucru înţelept şi arhicunoaşteţi-o acum:

Pe 1 octombrie s-a dat drumul online la mult aşteptatul album “Mad Man Circus”, disponibil gratuit pe asiluum.com. Cred că până acum l-am ascultat cap-coadă de mai bine de dooj’ de ori. Şi cum ziceam, marţi pe 12 a fost concertul de lansare, eveniment marca asiluum.com şi Bring the Noise.

Seara a început cu Semiosis, alţi super-băieţi, debutul lor de anul trecut fiind prima producţie Asiluum. Armele duo-ului erau un laptop, o chitară şi multe efecte, cam minimalist din punct de vedere vizual însă copleşitoare în zidul de sunet pe care reuşeau uneori să le creeze. Oamenii au cântat două piese – prima de vreo jumătate de oră, a doua cam de-un sfert. Nişte lungi jam-uri, mai degrabă, începând lin, hipnotic, şi câştigând în intensitate pe măsură ce timpul trecea şi loop-urile se adunau. Muzica, exclusiv instrumentală, pendula între un soi de dubstep/electro şi full-blown post-rock cu o percuţie care mi-a plăcut teribil, cât o fi fost ea de sintetică. Mi-a mai plăcut şi că au fost o introducere foarte potrivită pentru White Walls, Semiosis având grijă să-şi gradeze intensitatea astfel ca trecerea dintre cele două trupe să fie cât mai lină. Excelent.
Părere împărtăşită şi de alţi oameni prezenţi: mi-ar plăcea să văd cândva Semiosis cu full-band, cu tobe, bas şi eventual o a doua chitară. Cred că ar suna ziditor.

White Walls au fost întâmpinaţi pe scenă cu o frenezie care nu numai că nu s-a diluat până la final, ba chiar dimpotrivă. Au început cu piesele de pe “Mad Man Circus” frumos, în ordine, de la “Friends For a While” încolo. Prima impresie – oamenii de la White Walls sună fantastic împreună; dinamic, închegat şi cu o interpretare aproape 1:1 ca pe disc. Şi spun asta în sensul cât mai bun, mai ales pentru că vorbim de piese lungi cu structuri complexe, întortocheate. De asemenea, un merit important în treaba asta îl are şi vocea, pentru că de multe ori este elementul care dezamăgeşte când treci de la studio la live. Nu este cazul aici, Eugen atingând fără probleme ştacheta deja foarte înaltă pe care şi-o stabilise pe album. Şi îmi place la tipii ăştia că sunt foarte expresivi, atât împreună, ca trupă, dar şi individual pe scenă; White Walls, dincolo de muzică, sunt şi una din trupele la care îţi face plăcere să te uiţi pentru că reuşesc să-ţi transmită o parte din atitudinea lor, din chimia lor internă, din “de ce sunt ei acolo”. And it all becomes much more fun and engaging.

După epopeea progresivă în trei părţi “The Lost Art of Chapeaugraphy”, formaţia a luat apoi o pauză de două coveruri după trupe mai hardcore aşa de care n-am auzit, dar care probabil i-au influenţat pe partea de *core. Pe prima din ele, dacă nu mă înşel, a performat pe o parte din voce mr. Mircea ba Marius chiar, de la Discordless, unul din iniţiatorii proiectului Asiluum, producătorul albumului ce tocmai era lansat şi în general omul din umbra a mare parte din ce s-a întâmplat marţi în Control. Ăla a fost momentul când publicul s-a dezlănţuit, în faţa scenei încingându-se un mosh pit frumuşel şi chiar cu nişte tentative de crowd-surfing. Am revenit apoi la piesele de pe album, respectiv la “Sinners” care a fost introdusă ca “ultima piesă”, însă eu o aşteptam foarte tare pe “Curtains”, piesa de închidere a albumului. Sigur, am avut parte de ea la scurt timp, după o sesiune de strigăte din partea publicului. Probabil că ăla a fost bisul trecut pe hârtie.

“Curtains” (sau “piesa cu Cartoane, după o glumă de pe Facebook :) ) este o călătorie veritabilă. Nu atât “a trip” cât “a journey”. O să povestesc despre ea, mai coerent sper, atunci când îmi voi găsi cuvintele să vorbesc despre albumul în sine. V-aş embedui-o aici ca să vă fie comod s-o ascultaţi şi să înţelegeţi ce zic, dar mai bine nu. Mai bine luaţi voi tot albumul acolo-şa, că tot e gratis, şi lăsaţi-l să curgă aşa frumos cum ştie el. “Curtains” va deveni mai mult decât un epilog pierzându-se în valurile mării. Valurile au lipsit marţi în Control, dar senzaţia era acolo. Cutremurătoare.

Sigur, nebuni să fi fost, din public, să-i lăsăm să plece după aşa ceva. Aşa că am strigat, şi-am aplaudat, şi-am mai strigat iarăşi. Trupa s-a întors pentru un al doilea bis, de data asta pe bune, întorcându-ne pe toţi cu o oră şi ceva în urmă pentru încă un “Friends For a While”. Care, de data asta, s-a lăsat cu încă un mosh pit. La ieşire, coadă la merchandising. Pe bună dreptate.

White Walls sunt o trupă SF. Sunt ca un OZN aterizat în mijlocul satului. Nu reuşesc să-mi explic cum naiba au apărut şi cine i-a adus aici, dar ştiu precis că îi aşteptam de foarte multă vreme şi intenţionez să profit cât mai mult de şederea lor printre noi.
Aşa că next time – pe 24 octombrie în Silver Church la finala Maximum Rock.

4 Responses to “Albă ca Zăpada şi cei patru pereţi”

  1. Alice

    Nici că se putea mai bine descris! Da, a fost (cap-coadă) un concert grozav!

  2. Dina

    Eu nu pot, deloc nu pot, să-mi placă white walls ăștia. Și ar trebui. Și chiar m-am străduit. Nu pricep aprecierea oamenilor și cronicile elogioase. Strângând din dinți am ascultat tot albumul. Spune-mi și tu de ce-s frumoși.

    Și nu-s rea sau ironică,chiar aș vrea să înțeleg.

  3. Marius

    Dina, nu e filmul tau, atata tot. move on

Leave a Reply