Linişteeeeeee!

…strigă românul isterizat de copiii care se jucau sub geamul lui.

Avem o relaţie tare ciudată cu copiii patriei. Nu e love/hate, e de-a dreptul hate/hate, şi-un hate de-ăla animalic. Începând cu nemuritorul “tinerii din ziua de azi”, care o fi el vechi de când lumea dar capătă conotaţii apocaliptice în gurile românilor de 50+ ani. Deja am depăşit de mult nivelul privirilor dezaprobatoare şi a dojanelor din deget. Nu, copiii au devenit duşmani de moarte şi trebuie stârpiţi.
Câinii vagabonzi? Ei acuma, sunt şi ei suflete de la Dumnezeu, şi oricum nu muşcă decât pe oamenii răi.

Acum vreo 15 ani, cam ca oricărui puşti crescut prin Rahova în anii ’90, ieşitul la joacă “în faţa blocului” îmi ocupa o bună parte din timp. “În faţa blocului” însemna, în principiu, fie bătut mingea pe maidanul din spate (unde erau instalate mai multe suporturi de bătut covoare pe care le foloseam ca porţi), fie căţărat după corcoduşe şi dude în copacii din grădina din faţă. Sigur, iarna era şi mai mişto pentru că intrau în funcţiune săniile; era o vreme când prin ianuarie erau mai multe sănii pe străduţele alea decât maşini. Acum, privind în urmă, mă fascinează aura de ruralitate din cartierele de blocuri comuniste, aură pe care multe o mai păstrează încă. Dar atunci cea mai mare problemă era că mama lui Ionuţ de la 7 nu-l mai lăsa afară, şi dă-l încolo de Ionuţ, dar asta însemna că odată cu el era închisă în casă şi mingea aia mişto a lui.

O altă problemă mai era vecinul de la 1, un tip morocănos şi bătrânicios cu figură şi voce de baubau. În special vara, pastime-ul lui preferat era să scoată capul pe geam din jumate în jumate oră şi să ragă la noi. Problema lui era de regulă fie “să tăcem dracului din gură”, fie “să ieşim dracului de acolo că alea-s florile plantate de el”. Noroc cu fi-sa care era o simpatică şi ne lua mereu apărarea. Dar na, omul pe dinăuntru probabil mocnea. Şi aşa ne-am trezit într-o bună zi cu gărduleţul dimprejurul grădinii, ce n-ajungea la genunchi, înălţat cu încă un metru. Şi cu portiţa prin care intram înălţată şi ea şi închisă cu două lacăte.
Deznădejdea pe capul nostru a fost mare, mai ales că grădina de cealaltă parte a aleii de intrare în bloc, cu salcâm şi trandafiri, era deja off-limits.

Sigur, după ceva vreme am acceptat situaţia aşa cum era şi am încercat să găsim ways around it. Gardurile, de bine de rău, puteau fi căţărate. Iar în curând am descoperit thrill-ul de a intra pe şest în grădină şi de a vedea cât zgomot puteam face fără să iasă ăla la geam.
Până într-o zi când a mai apărut o variabilă în ecuaţie. Deranjat probabil de lumea care descoperise că gardul proaspăt înălţat e foarte aşezabil, nenea s-a gândit să sudeze pe gardul ăla şi nişte ţepuşe. Sigur, n-am reuşit niciodată să aflăm dacă el a fost, dar şanse slabe să fi fost altcineva.

Ţepuşele nu reuşeau, totuşi, să-i răpească gardului din căţărabilitate. Ba vara îi eram chiar recunoscători vecinului, pentru că acum făceam doi paşi pe gard, întindeam mâna şi ajungeam fix la dudele şi corcoduşele copacilor din grădină. Era cam cheap faţă de urcatul în copacul propriu-zis, ne simţeam şi noi puţin vinovaţi că devalizam pomii ăia, dar hei, uite! Corcoduşe!
Primul care-a dispărut a fost corcoduşul. Era foarte mare şi crengile i se aplecau peste gard, până în stradă. Cu crengile înverzite era ca un fel de pavăză a grădinii, ascunzând mare parte din ea de restul străzii. Ăsta a fost, de fapt, şi marele şoc – dincolo de rămăşiţele de crengi risipite pe jos. Deodată grădina era dezbrăcată, goală, expusă.
Dudul a urmat şi el la scurt timp.

Gata, acum nu mai erau motive să se strângă lumea să facă gălăgie.
După câteva luni au dispărut şi băncuţele de o parte şi de alta a aleii de intrare în bloc, unde mai stăteau fie băbuţe pălăvrăgind, fie tineri sărutându-se. În sfârşit domnul Vasilescu putea avea liniştea atât de râvnită.

Sincer, speram ca după atâţia ani să se mai fi schimbat ceva, puţin, în mentalitatea oamenilor ăstora. Dar nu. Uite, în Aradul anului 2010 locatarii cer primăriei să facă parcări peste locurile de joacă pentru că sunt terorizaţi de copii. Să accentuez asta? Pentru că mi se pare important. De copii. Copii de oameni.
Citeam mai demult undeva pe un blog, nu mai ştiu care, o teorie care zicea că există un moment critic în viaţa unui om când ajunge să fie puternic deranjat de orice manifestare de bucurie a celor din jurul său. Şi că este o chestie inevitabilă peste care însă trebuie să treacă, împotriva căreia trebuie să găsească resursele să lupte, pentru că altfel nu poate să mai convieţuiască sănătos cu ceilalţi. Şi că asta ar fi cheia unei bătrâneţi fericite şi, în general, a unei vieţi fericite.

Dar nu şi pentru români, nu. La noi ura asta apare mult mai devreme, e generalizată şi nici nu luptăm împotriva ei, pentru că ne place. În micimea noastră, ne dă un scop.

3 Responses to “Linişteeeeeee!”

  1. Irina

    Exact aceeasi poveste, domnul Silivestru de la acelasi etaj I, struguri si prune in locul corcoduselor si dudelor tale :). Si el avea o fiica draguta. Amuzant e cum, atunci cand a devenit bunic, in loc sa se apropie de copiii care eram pe vremea aia, a gasit doar un alt motiv de a striga la noi, nu putea nepotica sa doarma :). S-a mutat din bloc la un moment dat, apoi a fost liniste…

  2. Dumnezero

    Subscriu, cu mentiunea ca la noi erau nuci si corcoduse.

    Imi pare rau ca nu aveam mai mult curaj cand eram mic, sa le stric vecinilor care scoteau capul pe geam ca “vor avea destula liniste in mormant”.

    Daca stau si ma gandesc la acesti oameni, cred ca sunt rezultatul unei nevroze in masa, cauzata de tranzitia rapida de la viata rurala si linistita la orasele muncitoresti si munca din fabrica.

  3. Cristian

    mda…. trist si adevarat, adevarul e ca noi ieseam si jucam tenis de picior(lap tenis) de pe la 2 pana pe la 9 juma (in zilele de vara) ca atunci se intuneca. Aveam 2 probleme : centralistul care parca tot timpul cieloul lui chiar pe terenul nostru (cred ca a avut de 2 ori simpatia sa parcheze in alta parte) si un mos de la parter. Dar cu toate astea reuseam sa jucam ca ne lua apararea Tanti Tantza :). Apoi am avut si bancute la scara unde ne arunca apa in cap cu galeata vecina de la 2, pt ca vorbeam prea tare si facem mizerie cu cojile de seminte. Iar mai tarziu au angajat si paznic la scoala de langa bloc, ca nu am mai putut juca fotbal nici acolo.
    Dar bineinteles ca acei copii, am crescut si am schimbat mingea din bazar la douaj de mii cu unele mai bune, si in loc de bicicleta acum avem masini.
    Fiind plecat din tzara cam un an juma, cand m-am intors acasa am imprumutat o masina de la nishte prieteni si m-am dus in spatele blocului sa o curat un pic, cu stupoare am constatat ca ii deranjez pe vecini si fara sa fac liniste. A venit un vecin la mine si mi-a spus ca eu nu pot sa parchez masina in spate pt ca eu am balconul in fata. Ma gandesc ca si copii vor avea voie sa mai stea in spatele blocului doar daca au balcon in spate, bineinteles ca nu vor avea voie sa bata mingea ca sa nu trezeasca pe baba de la 4.
    Ah… era sa uit… am avut si noi o gradinita cu piersici, fasole, rosii, visini, prune pt care ne alerga Nea Costica, da’ acum a disparut, de la ultimul rasad a rasarit o vila.
    Imi place cum scrii si fain postul.
    Cu respect,
    Cristian

Leave a Reply