Doomed Souls Evening

Last Sunday, November 7th, the folks from DonisArt brought doom upon us all.

First – literally, ‘cause their Doomed Souls Evening was taking place at Bucharest’s niche entertainment hotspot The Silver Church Club with a killer line-up of assorted doom metal acts consisting of Forgotten Tomb, October Tide and Saturnus.

Second – figuratively, for they announced that December’s Dark Bombastic Evening II would be the last event under the “Special Evenings” banner. I can only hope they are moving towards a different concept and not abandoning the business altogether, ‘cause that would be a terrible loss for the Romanian underground music scene, malnourished as it already is.

But let’s abandon for now that negative train of thought and focus on the really good stuff that last Sunday brought us.

>> Read the full review @ officialconcerts.com

Labyrinthic Metal Evening

Saturday evening Bucharest was about as gloomy and depressing as it gets, with a thickly overcast sky and a light but monotonous and cold autumn rain. So there couldn’t really be a better time for a metal show in which the headliners were described as “suicidal black doom”. Add other descriptions to the mix, such as “depressive black” and “gothic horror”, and you get a pretty clear picture of what Labyrinthic Metal Evening, organized by DonisArt, had to offer.
So hell yeah, I said, bring it on!

I got to the Silver Church Club around 8 PM while Romanian depressive black-metallers Kistvaen were already playing. Luckily for me, I was just in time for the second song in their set, which turned out to be […]
>> Read the full review @ officialconcerts.com

Albă ca Zăpada şi cei patru pereţi

Sigur, povestea nu ne zice exact câţi anume sunt pereţii ăia. Aşa că am apelat şi eu la simţul comun, pe principiul “patru scânduri şi un cui”.

Hai să începem altfel.
Marţi alaltăieri a fost ziua pe care o aşteptam, fără să ştiu la început, cam de un an. Mai exact, din momentul în care într-un fel sau altul am aterizat pe Myspace-ul meseriaşilor de la White Walls şi am ascultat de curiozitate singura piesă ce se afla pe-acolo, care se chema foarte sugestiv “1.” şi care ulterior avea să devină deja arhicunoscuta “Friends For a While”. Dacă aţi ajuns la momentul când vă întrebaţi ce-i aia faceţi vă rog un lucru înţelept şi arhicunoaşteţi-o acum:

Pe 1 octombrie s-a dat drumul online la mult aşteptatul album “Mad Man Circus”, disponibil gratuit pe asiluum.com. Cred că până acum l-am ascultat cap-coadă de mai bine de dooj’ de ori. Şi cum ziceam, marţi pe 12 a fost concertul de lansare, eveniment marca asiluum.com şi Bring the Noise.

Seara a început cu Semiosis, alţi super-băieţi, debutul lor de anul trecut fiind prima producţie Asiluum. Armele duo-ului erau un laptop, o chitară şi multe efecte, cam minimalist din punct de vedere vizual însă copleşitoare în zidul de sunet pe care reuşeau uneori să le creeze. Oamenii au cântat două piese – prima de vreo jumătate de oră, a doua cam de-un sfert. Nişte lungi jam-uri, mai degrabă, începând lin, hipnotic, şi câştigând în intensitate pe măsură ce timpul trecea şi loop-urile se adunau. Muzica, exclusiv instrumentală, pendula între un soi de dubstep/electro şi full-blown post-rock cu o percuţie care mi-a plăcut teribil, cât o fi fost ea de sintetică. Mi-a mai plăcut şi că au fost o introducere foarte potrivită pentru White Walls, Semiosis având grijă să-şi gradeze intensitatea astfel ca trecerea dintre cele două trupe să fie cât mai lină. Excelent.
Părere împărtăşită şi de alţi oameni prezenţi: mi-ar plăcea să văd cândva Semiosis cu full-band, cu tobe, bas şi eventual o a doua chitară. Cred că ar suna ziditor.

White Walls au fost întâmpinaţi pe scenă cu o frenezie care nu numai că nu s-a diluat până la final, ba chiar dimpotrivă. Au început cu piesele de pe “Mad Man Circus” frumos, în ordine, de la “Friends For a While” încolo. Prima impresie – oamenii de la White Walls sună fantastic împreună; dinamic, închegat şi cu o interpretare aproape 1:1 ca pe disc. Şi spun asta în sensul cât mai bun, mai ales pentru că vorbim de piese lungi cu structuri complexe, întortocheate. De asemenea, un merit important în treaba asta îl are şi vocea, pentru că de multe ori este elementul care dezamăgeşte când treci de la studio la live. Nu este cazul aici, Eugen atingând fără probleme ştacheta deja foarte înaltă pe care şi-o stabilise pe album. Şi îmi place la tipii ăştia că sunt foarte expresivi, atât împreună, ca trupă, dar şi individual pe scenă; White Walls, dincolo de muzică, sunt şi una din trupele la care îţi face plăcere să te uiţi pentru că reuşesc să-ţi transmită o parte din atitudinea lor, din chimia lor internă, din “de ce sunt ei acolo”. And it all becomes much more fun and engaging.

După epopeea progresivă în trei părţi “The Lost Art of Chapeaugraphy”, formaţia a luat apoi o pauză de două coveruri după trupe mai hardcore aşa de care n-am auzit, dar care probabil i-au influenţat pe partea de *core. Pe prima din ele, dacă nu mă înşel, a performat pe o parte din voce mr. Mircea ba Marius chiar, de la Discordless, unul din iniţiatorii proiectului Asiluum, producătorul albumului ce tocmai era lansat şi în general omul din umbra a mare parte din ce s-a întâmplat marţi în Control. Ăla a fost momentul când publicul s-a dezlănţuit, în faţa scenei încingându-se un mosh pit frumuşel şi chiar cu nişte tentative de crowd-surfing. Am revenit apoi la piesele de pe album, respectiv la “Sinners” care a fost introdusă ca “ultima piesă”, însă eu o aşteptam foarte tare pe “Curtains”, piesa de închidere a albumului. Sigur, am avut parte de ea la scurt timp, după o sesiune de strigăte din partea publicului. Probabil că ăla a fost bisul trecut pe hârtie.

“Curtains” (sau “piesa cu Cartoane, după o glumă de pe Facebook :) ) este o călătorie veritabilă. Nu atât “a trip” cât “a journey”. O să povestesc despre ea, mai coerent sper, atunci când îmi voi găsi cuvintele să vorbesc despre albumul în sine. V-aş embedui-o aici ca să vă fie comod s-o ascultaţi şi să înţelegeţi ce zic, dar mai bine nu. Mai bine luaţi voi tot albumul acolo-şa, că tot e gratis, şi lăsaţi-l să curgă aşa frumos cum ştie el. “Curtains” va deveni mai mult decât un epilog pierzându-se în valurile mării. Valurile au lipsit marţi în Control, dar senzaţia era acolo. Cutremurătoare.

Sigur, nebuni să fi fost, din public, să-i lăsăm să plece după aşa ceva. Aşa că am strigat, şi-am aplaudat, şi-am mai strigat iarăşi. Trupa s-a întors pentru un al doilea bis, de data asta pe bune, întorcându-ne pe toţi cu o oră şi ceva în urmă pentru încă un “Friends For a While”. Care, de data asta, s-a lăsat cu încă un mosh pit. La ieşire, coadă la merchandising. Pe bună dreptate.

White Walls sunt o trupă SF. Sunt ca un OZN aterizat în mijlocul satului. Nu reuşesc să-mi explic cum naiba au apărut şi cine i-a adus aici, dar ştiu precis că îi aşteptam de foarte multă vreme şi intenţionez să profit cât mai mult de şederea lor printre noi.
Aşa că next time – pe 24 octombrie în Silver Church la finala Maximum Rock.

Linişteeeeeee!

…strigă românul isterizat de copiii care se jucau sub geamul lui.

Avem o relaţie tare ciudată cu copiii patriei. Nu e love/hate, e de-a dreptul hate/hate, şi-un hate de-ăla animalic. Începând cu nemuritorul “tinerii din ziua de azi”, care o fi el vechi de când lumea dar capătă conotaţii apocaliptice în gurile românilor de 50+ ani. Deja am depăşit de mult nivelul privirilor dezaprobatoare şi a dojanelor din deget. Nu, copiii au devenit duşmani de moarte şi trebuie stârpiţi.
Câinii vagabonzi? Ei acuma, sunt şi ei suflete de la Dumnezeu, şi oricum nu muşcă decât pe oamenii răi.

Acum vreo 15 ani, cam ca oricărui puşti crescut prin Rahova în anii ’90, ieşitul la joacă “în faţa blocului” îmi ocupa o bună parte din timp. “În faţa blocului” însemna, în principiu, fie bătut mingea pe maidanul din spate (unde erau instalate mai multe suporturi de bătut covoare pe care le foloseam ca porţi), fie căţărat după corcoduşe şi dude în copacii din grădina din faţă. Sigur, iarna era şi mai mişto pentru că intrau în funcţiune săniile; era o vreme când prin ianuarie erau mai multe sănii pe străduţele alea decât maşini. Acum, privind în urmă, mă fascinează aura de ruralitate din cartierele de blocuri comuniste, aură pe care multe o mai păstrează încă. Dar atunci cea mai mare problemă era că mama lui Ionuţ de la 7 nu-l mai lăsa afară, şi dă-l încolo de Ionuţ, dar asta însemna că odată cu el era închisă în casă şi mingea aia mişto a lui.

O altă problemă mai era vecinul de la 1, un tip morocănos şi bătrânicios cu figură şi voce de baubau. În special vara, pastime-ul lui preferat era să scoată capul pe geam din jumate în jumate oră şi să ragă la noi. Problema lui era de regulă fie “să tăcem dracului din gură”, fie “să ieşim dracului de acolo că alea-s florile plantate de el”. Noroc cu fi-sa care era o simpatică şi ne lua mereu apărarea. Dar na, omul pe dinăuntru probabil mocnea. Şi aşa ne-am trezit într-o bună zi cu gărduleţul dimprejurul grădinii, ce n-ajungea la genunchi, înălţat cu încă un metru. Şi cu portiţa prin care intram înălţată şi ea şi închisă cu două lacăte.
Deznădejdea pe capul nostru a fost mare, mai ales că grădina de cealaltă parte a aleii de intrare în bloc, cu salcâm şi trandafiri, era deja off-limits.

Sigur, după ceva vreme am acceptat situaţia aşa cum era şi am încercat să găsim ways around it. Gardurile, de bine de rău, puteau fi căţărate. Iar în curând am descoperit thrill-ul de a intra pe şest în grădină şi de a vedea cât zgomot puteam face fără să iasă ăla la geam.
Până într-o zi când a mai apărut o variabilă în ecuaţie. Deranjat probabil de lumea care descoperise că gardul proaspăt înălţat e foarte aşezabil, nenea s-a gândit să sudeze pe gardul ăla şi nişte ţepuşe. Sigur, n-am reuşit niciodată să aflăm dacă el a fost, dar şanse slabe să fi fost altcineva.

Ţepuşele nu reuşeau, totuşi, să-i răpească gardului din căţărabilitate. Ba vara îi eram chiar recunoscători vecinului, pentru că acum făceam doi paşi pe gard, întindeam mâna şi ajungeam fix la dudele şi corcoduşele copacilor din grădină. Era cam cheap faţă de urcatul în copacul propriu-zis, ne simţeam şi noi puţin vinovaţi că devalizam pomii ăia, dar hei, uite! Corcoduşe!
Primul care-a dispărut a fost corcoduşul. Era foarte mare şi crengile i se aplecau peste gard, până în stradă. Cu crengile înverzite era ca un fel de pavăză a grădinii, ascunzând mare parte din ea de restul străzii. Ăsta a fost, de fapt, şi marele şoc – dincolo de rămăşiţele de crengi risipite pe jos. Deodată grădina era dezbrăcată, goală, expusă.
Dudul a urmat şi el la scurt timp.

Gata, acum nu mai erau motive să se strângă lumea să facă gălăgie.
După câteva luni au dispărut şi băncuţele de o parte şi de alta a aleii de intrare în bloc, unde mai stăteau fie băbuţe pălăvrăgind, fie tineri sărutându-se. În sfârşit domnul Vasilescu putea avea liniştea atât de râvnită.

Sincer, speram ca după atâţia ani să se mai fi schimbat ceva, puţin, în mentalitatea oamenilor ăstora. Dar nu. Uite, în Aradul anului 2010 locatarii cer primăriei să facă parcări peste locurile de joacă pentru că sunt terorizaţi de copii. Să accentuez asta? Pentru că mi se pare important. De copii. Copii de oameni.
Citeam mai demult undeva pe un blog, nu mai ştiu care, o teorie care zicea că există un moment critic în viaţa unui om când ajunge să fie puternic deranjat de orice manifestare de bucurie a celor din jurul său. Şi că este o chestie inevitabilă peste care însă trebuie să treacă, împotriva căreia trebuie să găsească resursele să lupte, pentru că altfel nu poate să mai convieţuiască sănătos cu ceilalţi. Şi că asta ar fi cheia unei bătrâneţi fericite şi, în general, a unei vieţi fericite.

Dar nu şi pentru români, nu. La noi ura asta apare mult mai devreme, e generalizată şi nici nu luptăm împotriva ei, pentru că ne place. În micimea noastră, ne dă un scop.