Saturday evening Bucharest was about as gloomy and depressing as it gets, with a thickly overcast sky and a light but monotonous and cold autumn rain. So there couldn’t really be a better time for a metal show in which the headliners were described as “suicidal black doom”. Add other descriptions to the mix, such as “depressive black” and “gothic horror”, and you get a pretty clear picture of what Labyrinthic Metal Evening, organized by DonisArt, had to offer.
So hell yeah, I said, bring it on!
I got to the Silver Church Club around 8 PM while Romanian depressive black-metallers Kistvaen were already playing. Luckily for me, I was just in time for the second song in their set, which turned out to be [...] >> Read the full review @ officialconcerts.com
Sigur, povestea nu ne zice exact câţi anume sunt pereţii ăia. Aşa că am apelat şi eu la simţul comun, pe principiul “patru scânduri şi un cui”.
Hai să începem altfel.
Marţi alaltăieri a fost ziua pe care o aşteptam, fără să ştiu la început, cam de un an. Mai exact, din momentul în care într-un fel sau altul am aterizat pe Myspace-ul meseriaşilor de la White Walls şi am ascultat de curiozitate singura piesă ce se afla pe-acolo, care se chema foarte sugestiv “1.” şi care ulterior avea să devină deja arhicunoscuta “Friends For a While”. Dacă aţi ajuns la momentul când vă întrebaţi ce-i aia faceţi vă rog un lucru înţelept şi arhicunoaşteţi-o acum:
Pe 1 octombrie s-a dat drumul online la mult aşteptatul album “Mad Man Circus”, disponibil gratuit pe asiluum.com. Cred că până acum l-am ascultat cap-coadă de mai bine de dooj’ de ori. Şi cum ziceam, marţi pe 12 a fost concertul de lansare, eveniment marca asiluum.com şi Bring the Noise.
Seara a început cu Semiosis, alţi super-băieţi, debutul lor de anul trecut fiind prima producţie Asiluum. Armele duo-ului erau un laptop, o chitară şi multe efecte, cam minimalist din punct de vedere vizual însă copleşitoare în zidul de sunet pe care reuşeau uneori să le creeze. Oamenii au cântat două piese – prima de vreo jumătate de oră, a doua cam de-un sfert. Nişte lungi jam-uri, mai degrabă, începând lin, hipnotic, şi câştigând în intensitate pe măsură ce timpul trecea şi loop-urile se adunau. Muzica, exclusiv instrumentală, pendula între un soi de dubstep/electro şi full-blown post-rock cu o percuţie care mi-a plăcut teribil, cât o fi fost ea de sintetică. Mi-a mai plăcut şi că au fost o introducere foarte potrivită pentru White Walls, Semiosis având grijă să-şi gradeze intensitatea astfel ca trecerea dintre cele două trupe să fie cât mai lină. Excelent.
Părere împărtăşită şi de alţi oameni prezenţi: mi-ar plăcea să văd cândva Semiosis cu full-band, cu tobe, bas şi eventual o a doua chitară. Cred că ar suna ziditor.
White Walls au fost întâmpinaţi pe scenă cu o frenezie care nu numai că nu s-a diluat până la final, ba chiar dimpotrivă. Au început cu piesele de pe “Mad Man Circus” frumos, în ordine, de la “Friends For a While” încolo. Prima impresie – oamenii de la White Walls sună fantastic împreună; dinamic, închegat şi cu o interpretare aproape 1:1 ca pe disc. Şi spun asta în sensul cât mai bun, mai ales pentru că vorbim de piese lungi cu structuri complexe, întortocheate. De asemenea, un merit important în treaba asta îl are şi vocea, pentru că de multe ori este elementul care dezamăgeşte când treci de la studio la live. Nu este cazul aici, Eugen atingând fără probleme ştacheta deja foarte înaltă pe care şi-o stabilise pe album. Şi îmi place la tipii ăştia că sunt foarte expresivi, atât împreună, ca trupă, dar şi individual pe scenă; White Walls, dincolo de muzică, sunt şi una din trupele la care îţi face plăcere să te uiţi pentru că reuşesc să-ţi transmită o parte din atitudinea lor, din chimia lor internă, din “de ce sunt ei acolo”. And it all becomes much more fun and engaging.
După epopeea progresivă în trei părţi “The Lost Art of Chapeaugraphy”, formaţia a luat apoi o pauză de două coveruri după trupe mai hardcore aşa de care n-am auzit, dar care probabil i-au influenţat pe partea de *core. Pe prima din ele, dacă nu mă înşel, a performat pe o parte din voce mr. Mircea ba Marius chiar, de la Discordless, unul din iniţiatorii proiectului Asiluum, producătorul albumului ce tocmai era lansat şi în general omul din umbra a mare parte din ce s-a întâmplat marţi în Control. Ăla a fost momentul când publicul s-a dezlănţuit, în faţa scenei încingându-se un mosh pit frumuşel şi chiar cu nişte tentative de crowd-surfing. Am revenit apoi la piesele de pe album, respectiv la “Sinners” care a fost introdusă ca “ultima piesă”, însă eu o aşteptam foarte tare pe “Curtains”, piesa de închidere a albumului. Sigur, am avut parte de ea la scurt timp, după o sesiune de strigăte din partea publicului. Probabil că ăla a fost bisul trecut pe hârtie.
“Curtains” (sau “piesa cu Cartoane, după o glumă de pe Facebook :) ) este o călătorie veritabilă. Nu atât “a trip” cât “a journey”. O să povestesc despre ea, mai coerent sper, atunci când îmi voi găsi cuvintele să vorbesc despre albumul în sine. V-aş embedui-o aici ca să vă fie comod s-o ascultaţi şi să înţelegeţi ce zic, dar mai bine nu. Mai bine luaţi voi tot albumul acolo-şa, că tot e gratis, şi lăsaţi-l să curgă aşa frumos cum ştie el. “Curtains” va deveni mai mult decât un epilog pierzându-se în valurile mării. Valurile au lipsit marţi în Control, dar senzaţia era acolo. Cutremurătoare.
Sigur, nebuni să fi fost, din public, să-i lăsăm să plece după aşa ceva. Aşa că am strigat, şi-am aplaudat, şi-am mai strigat iarăşi. Trupa s-a întors pentru un al doilea bis, de data asta pe bune, întorcându-ne pe toţi cu o oră şi ceva în urmă pentru încă un “Friends For a While”. Care, de data asta, s-a lăsat cu încă un mosh pit. La ieşire, coadă la merchandising. Pe bună dreptate.
White Walls sunt o trupă SF. Sunt ca un OZN aterizat în mijlocul satului. Nu reuşesc să-mi explic cum naiba au apărut şi cine i-a adus aici, dar ştiu precis că îi aşteptam de foarte multă vreme şi intenţionez să profit cât mai mult de şederea lor printre noi.
Aşa că next time – pe 24 octombrie în Silver Church la finala Maximum Rock.
…strigă românul isterizat de copiii care se jucau sub geamul lui.
Avem o relaţie tare ciudată cu copiii patriei. Nu e love/hate, e de-a dreptul hate/hate, şi-un hate de-ăla animalic. Începând cu nemuritorul “tinerii din ziua de azi”, care o fi el vechi de când lumea dar capătă conotaţii apocaliptice în gurile românilor de 50+ ani. Deja am depăşit de mult nivelul privirilor dezaprobatoare şi a dojanelor din deget. Nu, copiii au devenit duşmani de moarte şi trebuie stârpiţi.
Câinii vagabonzi? Ei acuma, sunt şi ei suflete de la Dumnezeu, şi oricum nu muşcă decât pe oamenii răi.
Acum vreo 15 ani, cam ca oricărui puşti crescut prin Rahova în anii ’90, ieşitul la joacă “în faţa blocului” îmi ocupa o bună parte din timp. “În faţa blocului” însemna, în principiu, fie bătut mingea pe maidanul din spate (unde erau instalate mai multe suporturi de bătut covoare pe care le foloseam ca porţi), fie căţărat după corcoduşe şi dude în copacii din grădina din faţă. Sigur, iarna era şi mai mişto pentru că intrau în funcţiune săniile; era o vreme când prin ianuarie erau mai multe sănii pe străduţele alea decât maşini. Acum, privind în urmă, mă fascinează aura de ruralitate din cartierele de blocuri comuniste, aură pe care multe o mai păstrează încă. Dar atunci cea mai mare problemă era că mama lui Ionuţ de la 7 nu-l mai lăsa afară, şi dă-l încolo de Ionuţ, dar asta însemna că odată cu el era închisă în casă şi mingea aia mişto a lui.
O altă problemă mai era vecinul de la 1, un tip morocănos şi bătrânicios cu figură şi voce de baubau. În special vara, pastime-ul lui preferat era să scoată capul pe geam din jumate în jumate oră şi să ragă la noi. Problema lui era de regulă fie “să tăcem dracului din gură”, fie “să ieşim dracului de acolo că alea-s florile plantate de el”. Noroc cu fi-sa care era o simpatică şi ne lua mereu apărarea. Dar na, omul pe dinăuntru probabil mocnea. Şi aşa ne-am trezit într-o bună zi cu gărduleţul dimprejurul grădinii, ce n-ajungea la genunchi, înălţat cu încă un metru. Şi cu portiţa prin care intram înălţată şi ea şi închisă cu două lacăte.
Deznădejdea pe capul nostru a fost mare, mai ales că grădina de cealaltă parte a aleii de intrare în bloc, cu salcâm şi trandafiri, era deja off-limits.
Sigur, după ceva vreme am acceptat situaţia aşa cum era şi am încercat să găsim ways around it. Gardurile, de bine de rău, puteau fi căţărate. Iar în curând am descoperit thrill-ul de a intra pe şest în grădină şi de a vedea cât zgomot puteam face fără să iasă ăla la geam.
Până într-o zi când a mai apărut o variabilă în ecuaţie. Deranjat probabil de lumea care descoperise că gardul proaspăt înălţat e foarte aşezabil, nenea s-a gândit să sudeze pe gardul ăla şi nişte ţepuşe. Sigur, n-am reuşit niciodată să aflăm dacă el a fost, dar şanse slabe să fi fost altcineva.
Ţepuşele nu reuşeau, totuşi, să-i răpească gardului din căţărabilitate. Ba vara îi eram chiar recunoscători vecinului, pentru că acum făceam doi paşi pe gard, întindeam mâna şi ajungeam fix la dudele şi corcoduşele copacilor din grădină. Era cam cheap faţă de urcatul în copacul propriu-zis, ne simţeam şi noi puţin vinovaţi că devalizam pomii ăia, dar hei, uite! Corcoduşe!
Primul care-a dispărut a fost corcoduşul. Era foarte mare şi crengile i se aplecau peste gard, până în stradă. Cu crengile înverzite era ca un fel de pavăză a grădinii, ascunzând mare parte din ea de restul străzii. Ăsta a fost, de fapt, şi marele şoc – dincolo de rămăşiţele de crengi risipite pe jos. Deodată grădina era dezbrăcată, goală, expusă.
Dudul a urmat şi el la scurt timp.
Gata, acum nu mai erau motive să se strângă lumea să facă gălăgie.
După câteva luni au dispărut şi băncuţele de o parte şi de alta a aleii de intrare în bloc, unde mai stăteau fie băbuţe pălăvrăgind, fie tineri sărutându-se. În sfârşit domnul Vasilescu putea avea liniştea atât de râvnită.
Sincer, speram ca după atâţia ani să se mai fi schimbat ceva, puţin, în mentalitatea oamenilor ăstora. Dar nu. Uite, în Aradul anului 2010 locatarii cer primăriei să facă parcări peste locurile de joacă pentru că sunt terorizaţi de copii. Să accentuez asta? Pentru că mi se pare important. De copii. Copii de oameni.
Citeam mai demult undeva pe un blog, nu mai ştiu care, o teorie care zicea că există un moment critic în viaţa unui om când ajunge să fie puternic deranjat de orice manifestare de bucurie a celor din jurul său. Şi că este o chestie inevitabilă peste care însă trebuie să treacă, împotriva căreia trebuie să găsească resursele să lupte, pentru că altfel nu poate să mai convieţuiască sănătos cu ceilalţi. Şi că asta ar fi cheia unei bătrâneţi fericite şi, în general, a unei vieţi fericite.
Dar nu şi pentru români, nu. La noi ura asta apare mult mai devreme, e generalizată şi nici nu luptăm împotriva ei, pentru că ne place. În micimea noastră, ne dă un scop.
În timp ce respect şi aş putea chiar să înţeleg pasiunea pe care aţi dezvoltat-o pentru penisurile actorilor cu care lucraţi, simt că este de datoria mea să vă aduc la cunoştinţă că această pasiune nu este împărtăşită şi de marea majoritate a publicului dumneavoastră. Poate au ales să nu vă spună de teama de a vă răni sentimentele, dar nu-mi permit să vă las să persistaţi şi pe viitor în această eroare. Cine ştie, peste ani, ce viitoare capodoperă veţi mai deturna iremediabil, iar ăsta e un risc pe care nu mi-l pot asuma.
Nu sunt unul din pudibonzii ăia nesuferiţi, dar pe cinstite acuma – un penis trântit absolut casual în mijlocul unui film nu este nici realist, nici dramatic; este, cel mult, puţin penibil, deturnând atenţia de la dramă (oricât de bine construită) şi ridicând întrebări chicotite despre regizor. Aşa că domnule Muntean, ştiu că vă va fi greu, dar data viitoare vă rog să încercaţi să rezistaţi acestei tentaţii insidioase.
De fapt poate nici n-aveţi vreo legătură iar eu vă învinuiesc pe nedrept – penisurile sunt parşive, ştiu. Profită de orice moment de neatenţie ca să se strecoare în cadru. Cum ţi-ai întors puţin spatele, hop! penisul fluturându-se şturlubatec în faţa camerei. Dar vă rog eu, domnule Muntean, faceţi efortul ăsta pentru spectatorii dumneavoastră şi fiţi mai vigilent.
Altfel, Marţi, după Crăciun e chiar un film surprinzător. De obicei, când asociezi cuvintele “dramă” şi “românesc” ajungi fie la povara vieţii sub comunism fie la povara vieţii în capitalism, şi în general imaginea mentală include cerşetori, prostituate, avorturi, puşcăriaşi, blocuri gri şi autorităţi de căcat. Drama ajunge astfel să însemne, în dulcele stil românesc, mizerie. Şi printr-un silogism iarăşi tipic românesc, unde nu e mizerie de-aia cruntă n-are cum să fie nefericire. Ai ce să mănânci, ai ce să îmbraci, ai un loc de muncă, gata, ce-ţi mai trebuie? Bucură-te!
Şi îmi pare foarte bine când un film vine şi printr-o mişcare surprinzătoare dă un şut în fund prejudecăţilor ăstora mioritice. Sure, avem ce mânca, avem un acoperiş deasupra capului, avem ce să punem pe noi. Dar până în vârful piramidei lui Maslow mai e un drum lung.
Personajele din Marţi, după Crăciun au “tot ce le trebuie”. De fapt filmul chiar se chinuie din răsputeri să ni-i prezinte pe oamenii ăştia ca middle class, apelând la multe din frustrările şi prejudecăţile românului de rând. Ei au case mişto cu mobilă de la Ikea şi multe, multe calorifere, au telefoane fancy pe care nu le ştiu folosi, îşi permit să cumpere pini olandezi din Danemarca şi, nu în ultimul rând, au copii pe care – culmea burgheziei! – îi trimit la lecţii de pian.
eram serios cu caloriferele
Filmul este, aşadar, o felie din viaţa unor oameni educaţi şi împliniţi profesional – faptul că sunt români este doar un alt atribut, dar nu asta îi defineşte şi nu asta este relevant pentru intrigă. Producţia beneficiază aşadar de o universalitate binevenită, publicul străin urmând să judece exclusiv miza şi felul în care aceasta este jucată – fără a fi seduşi de aura de exotism emanată de sărăcia şi grotescul în care ne-am tot scăldat. Şi mă bucur că filmul stă foarte bine în picioare la capitolul ăsta, ajutat de o dozare inteligentă a momentelor şi de nişte interpretări foarte reuşite.
Avem în sfârşit o dramă care nu se petrece nici la nivelul stomacului, nici exclusiv în capul regizorului. Uite nişte personaje vii, cu care rezonezi, de care ajungi chiar să-ţi pese. Wow, nu se poate, avem şi sentimente? Pe care actorii reuşesc să şi le asume, fiind credibili? Mărturisesc, a trebuit să-mi înăbuş nişte chicote la auzul câtorva replici, de altfel perfect valabile, dar care sunau teribil de ciudat pentru că urechile mele nu erau obişnuite să le audă în română. Adică să fim serioşi, “îmi pare rău, nu vreau să te rănesc”? “Eşti o mare dezamăgire pentru mine”? Spune-le în engleză şi zici că-s copiate dintr-o siropoşenie de la Hollywood. Şi desigur, de ce să împrumutăm sentimente veritabile de la comercialii ăia când putem avea incursiuni criptice în angoasele mizeriei autohtone, nu? Românii adevăraţi nu se preocupă cu nimicuri de-alea.
Filmul relevă un lucru pe care îl intuiam, dar de care mă mai îndoiam uneori. O parte din români mai ştiu să simtă. Mai mult de atât, ştiu să îşi asume sentimentele cu decenţă şi demnitate. Fără istericale desprinse din reality show-urile de prost gust de pe Prima, fără exagerări caricaturale menite a gâdila un umor de autobază, fără melodramă, fără manele. Uitându-mă la Marţi, după Crăciun şi intuind ce se petrece în Felicia, înainte de toate (pe care intenţionez să-l văd cât mai curând) m-aş hazarda să zic că filmul românesc începe să păşească în sfârşit într-o nouă etapă, găsindu-şi mize ceva mai rafinate, creând personaje ceva mai umane, mai cerebrale, mai educate, cumva “ideale” dar mai relatable.
I mean come on, oamenii ăştia merg în localuri unde se pune Aievea şi discută despre snowboarding şi Timpuri Noi. Nu pot decât să sper că urmează mai multe personaje de genul ăsta în filmografia românească.
Acum sper că e mai clar de ce mă deranjează faza cu tunsul în baie. Este fix din senin, fix gratuită, şi vine în contra a tot ce am spus până acum, ca şi cum Mizeria aia pe care ne-am bucurat că am depăşit-o ne prinde din urmă cu un scuipat. Poate că e o voluptate conjugală cu care încă nu rezonez, dar nu pot decât să mă bucur că nu durează mult.
Poate că din ce am scris până acum nu se înţelege mare lucru despre film, dacă nu l-aţi văzut deja. Eu vă sfătuiesc însă s-o faceţi. Bonus points dacă aveţi pe cineva lângă voi care să zică la momentul potrivit “Nu-i chiar aşa, la cabinet purta mânuşi!”
I had an uncontrollable urge of turning back in the middle of the screening and high-five the guy.
