If this grand panorama before me is what you call God…
Am început să ascult Agalloch la puţin timp după ce-a ieşit Ashes Against the Grain. Abordasem pe net o prietenă cu care nu mai vorbisem de un car de ani (hello, Irina) şi din vorbă în vorbă am ajuns la capitolul ce chestii am mai ascultat recent. Ea a rămas de la mine cu Ajattara, eu am rămas de la ea cu Agalloch. In the long run, cred că eu am fost ceva mai câştigat :D
Fast forward vreo trei ani jumate şi ajungem la momentul Agalloch în România, încă un event de talie europeană marca Kogaionon & DonisArt. Încep să mă simt răsfăţat, serios :))
Am avut timp în trei ani să parcurg aproape toată discografia, să-mi dau seama de uşoara schimbare de stil de pe Ashes, să realizez că fiecare album e grozav în felul lui. Muzicii lor i s-a zis în multe feluri, de la black metal la progressive la doom, cert e că nici una din categorisiri nu reuşeşte să cuprindă diversitatea sonoră şi adâncimea lirică a trupei. Iar dacă iei influenţele folk şi ambientale de pe Pale Folklore şi The Mantle, le pui lângă progressive-ul şi drone-ul de pe Ashes şi adaugi şi neofolk-ul de pe EP-ul The White în peisaj, obţii un spectru fascinant în care oamenii ăştia experimentează în voie.
Aveam să constat, fireşte, că Agalloch live sunt un cu totul alt animal.
Aşa că trecem peste Intercity-ul de Braşov de la ora 13 care începe să-mi devină din ce în ce mai drag, trecem peste întârzierea inerentă refuzului trenului de a se mişca cu mai mult de 50 km/h şi peste prânzul mult aşteptat luat în compania lui mister V şi a încă unui amic… şi ajungem în faţa Redutei. O Redută în forfotă care mustea de oameni în negru, din care unii îmi erau familiari de pe tren iar alţii vorbeau orice altă limbă în afară de română. La intrarea în sală mă aşteptam la ceva mai mult merchandise din partea trupei (CD-uri, tricouri, chestii) dar m-am mulţumit cu compilaţia The Compendium Archive, un dublu CD cu demo-uri şi rarităţi scos în ediţie super limitată de 250 de bucăţi special pentru show-urile de la noi. Nice touch. Another nice touch a fost când şi-au instalat şi Alcest standul de merchandise, ei care se aflau la Braşov strict în calitate de spectatori. Acuma regret un pic că nu mi-am luat şi split-ul cu Les Discrets, dar lasă că-mi iau full length-urile ambelor trupe atunci când ies. Ce mi-a plăcut la Alcest a fost că au venit cu demo-ul Tristesse Hivernale scos pe vinil – îmi place că Neige nu se jenează de originile trupei, aşa cum fac multe alte trupe consacrate pentru care primele demo-uri sau albume parcă nu mai există.
Sala mi-era familiară de la Ethereal Ambient Evening de toamna trecută, însă acum atmosfera era cu siguranţă alta. Lipseau decoraţiile bogate de pe scenă iar sala era mult mai plină. Atât de plină încât abia am mai găsit câteva locuri în spate de tot – lucru ok, la urma urmei, căci sala era mică şi în trepte astfel încât distanţa până la scenă nu era totuşi foarte mare iar vizibilitatea era perfectă. Cam cum a fost şi acustica, oarecum surprinzător, ceva mai încolo.
Apropo de sală plină, mi-a mai plăcut că până la urmă cei care veniseră fără bilete sau rezervări nu au fost lăsaţi pe-afară, deşi show-ul era teoretic sold-out. Alţii am văzut că au găsit în asta motiv să critice, că organizare românească şi organizatori care umblă să scoată bani în detrimentul confortului spectatorilor (lol lol lol, mi-e groază să mă gândesc cu ce găuri în buget ies oamenii ăştia după fiecare eveniment) dar zău, vorbim de maxim 20-30 de oameni care oricum şi-au găsit un loc cumva pe lateral. Iar statul pe scaune oricum e overrated, deşi recunosc că a avut rolul său în crearea unei atmosfere atipice.
Intro atmosferic şi lung, cu un loop ambiental din primele secunde ale piesei “Pantheist” de pe The White. Percuţie, ciori, drone ambientale. Efect psihologic destul de puternic, mai ales după vreun sfert de oră. Apoi John urcă pe scenă, ia chitara şi toţi ne aşteptăm să înceapă concertul. Ţeapă. Omul bagă nişte drone pe chitară, le pune în loop şi pe-urmă se chinuie cu nişte lumânări. Ulterior mă prind că încearcă să aprindă ceva – nişte răşini of some sort, care cică erau literally agalloch. Arată a ritual, şi fac legătura cu echinocţiul care avea loc fix în seara aceea. Nu-mi dau seama cât e teatru şi cât e pe bune, dar îmi suspend neîncrederea şi trag în nări fumul parfumat ce începea să plutească în aer. Iniţial am senzaţia că e tămâie, faza cu răşina de Aquilaria o aflu abia ulterior. Apoi John şi cu încă un trupete sau doi părăsesc scena şi încep să se plimbe printre rândurile de scaune, tămâind totul în jur. “Păi da, purifică şi ei locul”. Sau pe noi, de ce nu. Pe cei care încă nu-şi lăsaseră vieţile la intrarea în sală. Gata, asta-i altă lume aici.
Dacă-mi amintesc bine, au început cu “Dead Winter Days” de pe Pale Folklore. Apoi piesele au început să curgă una după una – scaunul din sală era moale şi comfy şi îmi inducea o stare de somnolenţă, nu că aş fi adormit dar mă simţeam un pic anesteziat, cam cum mă mai simţeam uneori când mergeam la Operă. Rafale de aplauze după fiecare piesă, ocazional câte un strigăt. După vreo două, trei piese începe şi John să vorbească cu publicul. “It’s great to be here in Braşov. Mulţumesc”. “Now we’re gonna play another one off Pale Folklore, this is called As Embers Dress the Sky”. “In the Shadow of Our Pale Companion” dedicată împrejurimilor montane ale Braşovului. Setlistul a înaintat destul de cronologic, până la momentul ce se dorea o surpriză pour les conaisseurs – “Of Stone, Wind, and Pillor” de pe un demo de naiba mai ştie când, cântată live only a handful of times.
Apoi la un moment dat succesiunea se rupe, prea devreme totuşi pentru a fi vremea bisului. John mai bagă un loop de drone pe chitară, apoi toţi părăsesc scena. Lumini albastre. Mult lăudatele şi aşteptatele proiecţii au lipsit cu desăvârşire din spatele trupei din naiba ştie ce motive, dar oamenii s-au orientat repede – au luat de prin recuzita teatrului câteva ghivece cu nişte boscheţi mai interesanţi, i-au pus în spatele unei pânze sau ceva de proiecţie şi i-au luminat cu un reflector galben ce creştea sau descreştea în intensitate odată cu muzica. Plăcut estetic, actually.
Apoi John se întoarce şi începe din nou să se joace cu lumânările. Aprins răşini, plimbat cu ele prin sală. Aha, deci începe partea a doua. Şi a început partea a doua.
S-a cântat mult de pe Ashes Against the Grain – “Limbs”, “Falling Snow”, “Not Unlike the Waves”, “Bloodbirds”. “Not Unlike the Waves” a fost momentul de metal maxim, 2/3 din pletoşii din sală ridicându-se de pe scaunele de moţăială şi începând să headbanguiască. Din ultimul rând era o privelişte aproape suprarealistă. Extraordinar, oricum. Apoi iar pe scaune pentru “Bloodbirds” care a venit însoţită de o dedicaţie pentru un prieten dispărut şi un scurt moment de reculegere din partea formaţiei. Minunat. Apoi John anunţându-ne să ne punem dopurile de urechi pentru o versiune “very obnoxious and raped” de la “The Lodge”, varianta “dismantled” care a apărut pe EP-ul The Grey. Apoi outro cu drone. Apoi “we want more!”, “A-ga-lloch!”, tropăieli şi aplauze, dar degeaba.
Nu cântaseră “Hallways of Enchanted Ebony”, dar na.
Aveam tren pe la 3 dimineaţa şi nu era decât 22 şi ceva. Găsirea unui bar/pub în Braşov în care să pierzi vremea – mission impossible. Deane’s Irish era ocupat cu irlandezi sărbătorind recentul St. Patrick’s, For Sale era full, Oldies era gol dar rezervat, în altele se mai găsea câte-un loc dar muzica era insuportabilă. Inclusiv un aşa zis pub jamaican în care ne-am fi aşteptat la Bob Marley, dar se punea ceva gen Inna. Ne-am aşezat în cele din urmă în Musik Cafe, câteva beri, eu o companie nu foarte agreabilă căci eram după vreo două nopţi albe (dintre care una de lucru, că ce fac deadlineurile din om) şi mă durea gâtul înfiorător de la naiba ştie ce pui de răceală mai prinsesem. Acceleratul către Bucureşti is a blur, dar îmi amintesc că am împărţit compartimentul cu un nene mai în vârstă şi niţel mai deranjat. Apoi acasă, paracetamoale şi somn intens, căci se pregătea episodul al doilea.
Data viitoare, fireşte.
Până atunci, colcăie Youtube de filmuleţe din show-ul de la Braşov.
Zic şi eu.
Citeşte şi despre partea II
