Scobitori de porţelan

Pentru că, pentru a mia oară, am zis să mai injectez nişte viaţă în locul ăsta – şi când altfel să fac asta decât în sesiune, normal – mi-am amintit de o chestie care mă frământă de ceva timp.
Mi se întâmplă des să ascult câte o piesă pentru prima dată şi, brusc, să realizez că îmi sună teribil de familiar. De multe ori sunt doar eu (pentru că nu reuşesc să găsesc piesa aia asemănătoare şi prefer să le dau tuturor the benefit of the doubt) sau realizez apoi că de fapt aia nu era chiar prima dată când ascultam respectiva piesă. Însă ce te faci în momentul în care haha! poţi să pui exact degetul pe ambele piese?

Aştepţi să se strângă mai multe şi începi o nouă categorie pe blog, fireşte.
Aşa ca mine, acum. N-o să mai stau să pierd vreme explicând conceptul and stuff – vă prindeţi voi din mers. Deschid rubrica “riff off!” cu una din similitudinile care m-a izbit cel mai tare (acum muuultă vreme).

Dismal Euphony – “Lunatic” (All Little Devils, 1999)

vs.

Dimmu Borgir – “Lepers Among Us” (Death Cult Armageddon, 2003)

Dismal Euphony au fost o trupă norvegiană de black avant-garde ce şi-a încheiat socotelile prin 2001. Funny enough, ultimele două albume (All Little Devils – 1999 şi Python Zero – 2001) le-au scos chiar la Nuclear Blast, aceeaşi casă de discuri unde Dimmu Borgir aveau să facă în 2003 riff off-ul de mai sus. Probabil băieţii se ştiau, or fi ieşit la bere, or fi vorbit, naiba ştie. Similitudinea rămâne and it’s bound to raise some eyebrows :)

Mi se întâmplă rar să-mi încep ziua atât de hateful, aşa că am zis că merită să consemnez momentul şi aici – şi-aşa n-am mai lăsat vreo amprentă pe-aici de mult. Nu mai zic că “revin” că nici eu nu mă mai cred.
Dar trebuie.

Ar trebui să renunţ la obiceiul de a citi ştiri, cred. Apropo de soap bubble-ul de confort personal despre care scriam acum ceva timp pe Ginger (nu bag link, căutaţi singuri). Pentru că sunt momente când realitatea muşcă din tine, şi-atunci ce te faci?
Acum vreo două ore am citit asta. Şi mi-a venit literalmente rău.
Parafrazând un comentariu de acolo, România e ţara în care şi dacă-ţi curge nasul rişti să mori.

N-am timp şi nici stare să comentez mai mult, aşa că îmi las cuvintele pe seama altora. This one goes to absolut toţi cei care şi-au asumat vreo poziţie de conducere în ţara asta şi au făcut, aproape invariabil, un căcat.

Some say the end is near. Some say we’ll see Armageddon soon.
I certainly hope we will.
I sure could use a vacation from this bullshit three ring circus sideshow of freaks.

I’m praying for rain and I’m praying for tidal waves. I wanna see the ground give way.
I wanna watch it all go down.

…pe 20 cred, răsfoiam eu blogul Ioanei, cea cu veveriţele bete, când m-am bucurat teribil în sinea mea că nu sunt singurul care postează chestii cu o frecvenţă mai mică decât cea cu care merge să plătească facturi. Ultimul ei post fusese pe 29 martie, al meu pe 30. Văzând că pe 19 aprilie s-a apucat din nou de scris, m-am gândit că pe 20 ar fi onorabil să intru şi eu aici la butoane şi să mai coc ceva. Fireşte, însă, cam ca orice idee bună nici asta n-a fost pusă în practică, aşa că iar am rămas ultimu’ dintre cei din urmă.
Şi bineînţeles că iar a uitat WordPress parola între timp. Bine că numai el.

Îmi şi amintesc hype-ul resimţit atunci când m-am instalat pe domeniu, ziceam moa, acuma mă apuc de scris, bag cel puţin două, trei pe săptămână, mă simţeam şerif, ce mai. Motan de motan. Şi pe dracu, fluieră vântul pe-aici mai rău ca ăla care fluieră când îi taie lui. Ăla din film, ultimu blockbuster românesc, come on.
Şi aveam atâtea chestii despre care să vorbesc. Chiar aş fi vrut să marchez în vreun fel uite, treaba cu polonezii. Chiar m-a afectat puţin tragedia aia. Bine, sună bizar “m-a afectat puţin” lângă “tragedie”, but you get the point – puţin pentru că na, nu mă afecta chiar direct or something, iar tragedie pentru că totuşi asta a fost. Am resimţit momentul. Şi m-a făcut să mă gândesc – şi mă gândeam cu groază cum ar fi reacţionat ai noştri dacă s-ar fi întâmplat aici aşa ceva. Şi m-am cam îngreţoşat. Fireşte că acefalii cu glume de autobază gen “Hăhăhă, ştii cum a hotărât România să-i ajute pe polonezi? Le donează preşedintele şi Guvernul, hăhăhă” cu varianta mai scurtă “Pfaaa, nu i s-ar întâmpla şi lu’ Băse aşa, hăhăhă” au apărut imediat, atât de dureroşi şi de mici şi de meschini în grobianismul lor. Iar dacă noi am fi fost cumva direct implicaţi sunt convins că ar fi fost de sute de ori mai rău. Circ peste circ, în stilul caracteristic cu care îndesăm camera de luat vederi în moaca mortului şi-i întrebăm pe apropiaţi cum se simt şi dacă l-au iubit şi cât de îndureraţi sunt.
Ni s-a servit o lecţie de decenţă şi de demnitate. Mă tem însă că tocmai cei care ar fi trebuit să ia aminte nici măcar n-au observat-o, prea ocupaţi fiind cu mizeriile lor cotidiene care trebuie să devină şi mizeriile noastre cotidiene.

On a lighter note, aprilie de până acum a fost şi un prilej de revedere cu Fursecul Mecanic cu ocazia celor mai recente cookie hunts din Bucureşti. Ocazie tocmai bună pentru a mai sta puţin şi de vorbă despre vremurile de demult şi cele ce vor urma – astfel a luat naştere, într-un efort coordonat împreună cu maestrul Andrei, interviul în două părţi care a făcut ceva senzaţie (haha, ce mare mă dau, ce bine mă simt) pe Ginger Group and beyond.
De altfel, dacă tot suntem la capitolul Ginger Group (GG, hahah), am mai scris pe-acolo despre Antimatter şi albumul Transmission de la The Tea Party. Aş băga şi aici (cum am făcut în alte dăţi) excerpturi publicate în urmă, dar mi-e lene aşa că doar menţionez.

Mă sincer îndurerează perspectiva următoarelor câteva săptămâni, fie şi numai pentru faptul că vor culmina în Marele Fleoşc de Iunie cunoscut îndeobşte şi sub numele ăla cu “s” pe care nu-l vom rosti aici din motive superstiţionistice. Pe principiul n-o invoca, că vine.
Şi-şi mai şi aruncă buzduganul înainte cale de o lună, să nici nu te…
Daaar abandonez firul ăsta epic, ce dracu, nu de asta sunt aici.
De fapt abandonez momentul cu totul, ideea de bază era să mai dau p-aici prin zonă, gen, că nu-i frumos să ocupi casă de patrimoniu şi să nu întreţii că ajunge ca căşile alea de pe Lipscani pline de mesdames, messieurs, s’il vous plaît.

Aşa că pentru moment mă retrag. Iar voi puteţi spera că merg să dorm.

Mdea, ce repede trec zilele :)) Parcă de la ultimul post n-a trecut decât o zi ceva mai lungă. Ow, wait, what?
Anyway, promisesem episodul al doilea cu poveşti de la Agalloch, versiunea Bucureşti cu tot cu Alcest.
Ziua de duminică (adică 21 martie, când o fo partea a doua la Bucureşti) e cam blurată, sărmana. Poate fiindcă am ajuns acasă pe la 7 jumate, 8 dimineaţa după un mers cu trenul în care-am pendulat continuu in and out of consciousness. Trenurile nu-s chiar făcute să dormi în ele, I never could. Aşa că ajuns acasă, mâncat nişte cornuleţe pe care mi le luasem pentru tren, dat pe gât pastile pentru gât şi cap şi băgat somn. M-am trezit simţindu-mă mai ok (de unde mă bătea chiar gândul să nu mă mai duc nicăieri) şi normal că n-am putut să spun nu oportunităţii de a mă doftorici cu un tea latte fierbinte de la Starbucks în compania lui Cri şi-a stimabilului Andrei. Cea mai tare punere pe picioare.

De-acolo, metrou pe ruta Victoriei – Unirii – Eroilor cu ţinta Silver Church, clubul ăla mişto în care se întâmplă literalmente orice, de la Guess Who la Rome, de la Proconsul la Manticora, de la byron la show-uri BDSM. De altfel, la câteva zile după Elite Dark Metal Evening de care povestesc eu acum aveam să merg tot acolo pentru concertul Äl Jawala de după Urma la Sala Palatului. Deci ce poţi să vrei mai mult? :D
Am ajuns în club puţin după ora 19, concertul însă nu începuse. În club se auzea finalul albumului Nightpray – Dreamocracy – ce tocmai fusese lansat printr-un listening session înainte de concertul propriu-zis. Pe ecranele din club se vedea un soi de countdown, 7 minute şi jumătate până la ceva. Până la Alcest, am presupus eu. Am presupus bine.

Pentru mine, Alcest înseamnă Souvenirs d’un autre monde. Am dat de albumul ăla prin nu mai ştiu ce recomandare de pe ceva forum or something, la câteva luni după ce ieşise – pe la începutul lui 2008. Love. Adică suna aşa de optimist, de cald, de solar încât era irezistibil. Black-ul aproape nici nu se mai simţea – aproape totul era light, atmosferic, melancolic pe alocuri. Muzică pe care poţi să iubeşti. Io n-am făcut-o, dar se pretează, zău :))
Lăsând deoparte incursiunea în cheesiness, Souvenirs este un album eveniment. De ce anume, am povestit ceva mai pe larg în articolul publicat recent pe Ginger Group. De altfel, nici nu prea ascultasem celelalte release-uri Alcest (demo-ul Tristesse Hivernale, EP-ul Le Secret şi split-ul cu Les Discrets) până la documentarea pentru articol. Am găsit pe demo un black cam formulaic dar mişto făcut, EP-ul e o prefigurare a ce avea să fie Souvenirs iar cel mai probabil materialul de pe split este şi el o prefigurare a noului album, Écailles de lune, pe care încă nu l-am ascultat deşi cică s-a scurs deja pe net.

Dar uite, countdownu’ s-a terminat între timp iar pe scenă, după câteva foieli de cadre, a apărut trupa.
Şi cântă.
La început, un sunet parcă puţin cam înfundat pentru gustul meu. Sau n-am mai ascultat eu demult şi m-am dezobişnuit cu soundul trupei? Oricum, funny thing că recunosc aproape fiecare piesă, dar nu le ştiu de nici un fel după nume. Boala albumelor ascultate noaptea obsesiv pe repeat. Şi pe player, la care oricum mi-e lene să mă uit din 5 în 5 minute să văd ce-i aia ce ascult. De fapt singurele piese Alcest pe care le ştiu şi după nume sunt “Ciel errant” şi “Tir Nan Og”. Acum ia ghiciţi voi ce piese n-au cântat franţujii nici în ruptul capului duminică seara :D
Dar! Să revenim la prezent. Vocea lui Neige se aude cam tare – prin urmare îi e cam greu să se piardă în instrumentaţie şi uite cum muzica pierde parcă puţin din atmosferă. Basul, în schimb, e o minune. De fapt la cât de muffled sunt chitarele (şi asta e şi ideea, de fapt, la fel sună şi pe albume – pe Souvenirs, cel puţin – şi fix elementul ăsta mă enervează din când în când, rămăşiţă a rădăcinilor black), deci cum spuneam, la cât de fuzzate şi greu descifrabile sunt chitarele rolul de a ghida publicul spre liniile melodice elaborate de trupă îi revine taman basului. Şi parcă live sună şi mai mişto decât pe album – Fursy Teyssier e un basist mai capabil ca Neige. Omul mai are talente şi ca artist grafic şi de animaţie, pe lângă trupa lui care se cheamă Les Discrets şi e foarte tare şi abia aştept să-şi scoată debutul (că în Alcest omul e doar guest, la urma urmei).

Iar show-ul Alcest creşte în intensitate cu fiecare piesă. Ce nu recunosc e probabil de pe noul album – piese ca “Écailles de lune” sau “Solar Song”. Pe “Percées de lumière” o recunosc, am mai ascultat-o înainte de câteva ori şi am rămas puţin surprins de cât de metal sună, comparativ cu Souvenirs. Cum ziceam – concertul devine din ce în ce mai intens. Growlurile lui Neige se aud totuşi prea tare, stricând echilibrul fragil. Dar ce mai contează? Oricum la momentul ăsta nimic nu prea mai pare fragil. Alcest apoi plusează cu “Elévation”, piesă mai veche de pe Le Secret, şi mie mi-e puţin greu să zic în ce moment s-au metamorfozat Alcest în bestia care e acum pe scenă. Că începuseră molcom şi aproape timid. Damn.
Apoi gata. S-a urlat ceva după ei, dar fără reuşită. Primul concert live din cariera de 10 ani a trupei luase sfârşit. De revăzut. Franţa-i o comoară din multe puncte de vedere.

După episodul Braşov, pe Agalloch deja îi aşteptam ca pe nişte prieteni. Le bănuiam parte din setlist, parte din show şi eram curios care aveau să fie diferenţele între cele două concerte. Şi, după mai puţin timp decât m-aş fi aşteptat, pe la opt jumate, au început şi Agalloch.
Intro-ul ambiental mi-era familiar, ca şi episodul cu dronele de chitară în timp ce se ocupa John cu tămâierea împrejurimilor. De data asta s-a mulţumit la zona scenei, căci clubul era destul de plin iar deplasarea ar fi putut fi anevoioasă. Apoi pe scenă. “Dead Winter Days”, “I Am the Wooden Doors”, “As Embers Dress the Sky”. Aceeaşi abordare cronologică a setlistului ca în seara precedentă – de fapt, ceva mai cronologică la Bucureşti. Trupa e mai degajată – poate chiar prea degajată de la un punct, când John începe să-l ia la mişto pe sunetistul care o tot dădea în bărci cu monitoarele. Mi-era mie jenă de la un moment dat, trei piese ca trei piese, dar trei piese la Agalloch înseamnă cam 20 de minute – iar să ai probleme cu sunetul un sfert de concert e cam nasol.

Însă episodul e depăşit – nu chiar cu graţie, dar este. Dinspre public simţeam o participare extraordinară – în primii metri din faţa scenei, cel puţin. John vorbea ceva mai mult, trupa rocked out mult mai mult ca la Braşov. Serios, erau momente când dacă s-ar fi tăiat sonorul puteai la fel de bine să zici că fac coveruri Motörhead. Sau ceva punk rock, na, ca să fie în ton cu părul scurt a trei din patru membri :)) Don Anderson cel puţin ziceai că-i dement, rockstar de rockstar, ţopăia şi chinuia chitara aia de nu era adevărat. Dacă n-ar fi băgat Aesop nişte chiftele la tobe când ţi-era lumea mai dragă era grozav cu totul.
Şi ce aud eu că se apucă lumea să critice, odată ajunsă acasă? Exact faza asta – cum naiba să îndrăznească oamenii ăia să se simtă bine pe scenă? Frate, muzica lor e solemnă şi cu feeling, ar fi trebuit să vină toţi îmbrăcaţi în robe negre şi să cânte nemişcaţi.
Hai mai lăsaţi-mă.
Serios, dacă vreau solemn şi feeling ascult albumul acasă – live ideea e să-i întâlneşti pe oamenii din spatele înregistrărilor care, ideal, să te ajute să capeţi o nouă perspectivă asupra muzicii lor. Nu mulţi reuşesc, tocmai pentru că nu le intră la cap faza că un concert e mai mult decât nişte piese cântate live. Şi dacă a ajuns să ne deranjeze tocmai că o trupă face show… :))

’cause Agalloch did. Şi au inspirat şi publicul să facă la fel – am numărat vreo 3 tentative reuşite de crowd surfing, în condiţiile în care la concerte ce se pretau muuult mai bine la aşa ceva fie nu se punea problema, fie oamenii cădeau în cap după 5 secunde.
Un touch care mi-a plăcut teribil, la începutul piesei “Bloodbirds” – deşi n-au mai anunţat explicit dedicaţia piesei, aşa cum au făcut-o la Braşov, trupa a păstrat totuşi un moment solemn. A trecut neobservat pentru mulţi, sunt convins, dar pe mine m-a uns la suflet.
Apoi pauză, bis cu “The Lodge” varianta dezmembrată, 10 minute or so de jam session, în principiu. Apoi gata.
…mă rog, aşa credeam noi. După cum nu se întorseseră pentru bis la Braşov, n-aveam nici un motiv să cred că o vor face la Bucureşti şi încă pentru a doua oară. Mai ales după ce Don rupsese şi sufletul din chitara aia, aruncând cu corzi şi pene în mulţime. Dar cum publicului îi şade bine surprins, Agalloch s-au întors, against all odds, chiar şi împotriva unui John care insistase de câteva ori pe parcursul serii că ei sunt cam de căcat când cântă live. Pentru public n-a contat, aparent, aşa că ne-am trezit cu “Of Stone, Wind, and Pillor” scoasă direct din traista cu surprize de la Braşov. Cică total neplanificat (aşa a şi arătat, de fapt) şi cu o bună parte din public care plecase deja – fie se plictisiseră la guitar raping-ul de pe “The Lodge”, fie au avut doar ghinionul să se mişte prea repede spre ieşire.

De grabă la prins metroul nu putea fi vorba, la 10 jumate eram în drum spre casă şi nici măcar nu pot spune că m-am grăbit foarte tare. Lucru care nu mi s-a mai întâmplat aproape la nici un concert până acum, dar un touch foarte mişto din partea organizatorilor având în vedere că ziua următoare avea să fie luni.
Urmează să-mi fac o părere despre CD-ul Nightpray, dar lately n-am prea fost în mood-ul de absorbit muzică nouă.
Singura concluzie care se poate trage, la final, pentru încă o dată, este jos pălăria. Pentru Kogaionon & DonisArt, of course.

Citeşte şi despre partea I