The coffee at the end of the year

Parcă zilele de 31 decembrie sunt printre cele mai atipice din tot anul. Mai atipice cred că sunt doar alea de 1 ianuarie, în special dimineaţa când tot oraşul e amorţit şi pustiu de ţi se aude ecoul paşilor printre gunoaiele răzleţe de la petrecerea din noaptea precedentă. Rămăşiţe de artificii, cioburi, hârtii, chestii de genul.

Mi-a plăcut anul ăsta. A început un pic ciudat iar acum, la sfârşit, pot spune că şi-a cam menţinut vibe-ul ăsta pe parcurs. In a good way. N-am să stau să fac un bilanţ sau ceva, dar acum, sorbind dintr-o cafea la temperatura camerei şi ascultând cel mai nou Tenhi (care este, desigur, o minune – abia aştept să-mi vină originalul prin poştă, dar n-am mai avut răbdare), looking back, it looks good.

Aşadar, pentru un 2012 în urma căruia să rămână şi mai multe lucruri mişto. Şi pe care hopefully să apucăm să-l prindem în întregime :) Insert end-of-the-world joke of your choice.

Parcă într-un fel e fain că nu ninge.

Later edit: Nu mă supăr deloc dacă check out-uieşti albumele din lista pe care-am făcut-o pentru Ginger Group. Aici am să revin la începutul anului cu supermetalele, ca de obicei :)

Wars of the Roses

Titlul vine de la ce ascult acum, respectiv cel mai nou album Ulver, o frumuseţe.
De fapt aş fi vrut să mă apuc să scriu altceva, dar am simţit nevoia unui mic (sper) post aşa, de oarece interludiu, mai cu povestit şi mai cu prezentat situaţia (nu neapărat explicat), că prea n-am mai scris de mult prin locul ăsta şi tare-mi e că dacă nu iau măsuri nici n-o să mai scriu prea curând. De fapt na, scrisul cere o disciplină a lui, pe care am cam pierdut-o lately.

Se cere să aduc ceva mai multă impulsivitate în ceea ce scriu şi împărtăşesc aici, dacă vreau să mai scriu aici at all. Şi na, de vrut vreau, că mi-e simpatic locul. Dar cred că am ajuns în momentul ăla de overthinking, overanalyzing în care parcă nimic nu e suficient de bun, ceea ce mă face să-mi dau seama că hopa, am ajuns să-mi setez standarde. Ceea ce în principiu e un lucru foarte tare, însă când vorbim de scris de multe ori e o crimă la adresa spontaneităţii şi a productivităţii în general (pe stilul că omori ideile din faşă, nu că te apuci să le cizelezi până le aduci la o formă ok).

Aşa că, desigur, va urma o avalanşă de articole scurte, slabe, cu multe typos şi pline de embed-uri de Youtube :D

SĂ-MI TRAG PALME!

Cu varianta mai hardcore “să-mi fut una!”.

Scuze pentru majusculele din titlu, dar sunt pentru a-i da intonaţia potrivită. Ar fi mers şi vreo 5 semne de exclamare în plus, dar am renunţat la ele ca să nu credeţi că m-am ţicnit de tot. Absenţa prelungă mai face asta oamenilor, hahah.
Nu, adevărul e că mai mereu am stat pe-aici prin spate pe la butoane, dar mi-a lipsit probabil un trigger şi dispoziţia necesară ca să mai înşir chestii pe-aici. Am şi nişte drafturi pentru care tot aşa, n-am găsit starea şi energia să le duc la bun sfârşit, poate cândva, poate până la sfârşitul anului, om vedea. Ca să îmi mai creez şi eu impresia că uite, las urme, e ok.

Dar deviem de la lucrul care a produs reacţia iniţială.
Deci aflu astăzi în timpul unei conversaţii absolut casual de un anumit film care-a ieşit anul ăsta, respectiv un film cu Justin Timberlake. Hahaha, aţi putea spune, nici acuma n-ai văzut The Social Network, ce varză eşti. Ok, de acord, nici acuma nu l-am văzut, dar ăsta este chiar alt film care se cheamă In Time (IMDB click) şi a cărui acţiune poate fi rezumată în felul următor (luat tot de-acolo):

In the not-too-distant future the aging gene has been switched off. To avoid overpopulation, time has become the currency and the way people pay for luxuries and necessities. The rich can live forever, while the rest try to negotiate for their immortality. A poor young man who comes into a fortune of time, though too late to help his mother from dying. He ends up on the run from a corrupt police force known as ‘time keepers’.

Moment în care, dacă mă ştii puţin mai bine, poate îţi mai aminteşti că acum câţiva ani am început să scriu un… ceva, care poate, într-o realitate alternativă glorioasă, ar fi ajuns să fie un soi de nuvelă or something, pornind de la exact aceeaşi premisă nenorocită. Începutul e de găsit aici împreună cu câteva fragmente de continuare. La dracu’, în penultimul fragment publicat apar până şi poliţiştii ăia! :)) Şi mai amuzant e că, dacă te gândeşti, scenariul filmului ăstuia a fost probabil schiţat iniţial cam prin aceeaşi perioadă de 2007-2008 (primele fragmente le publicasem în alt loc pe la sfârşitul lui 2007). Şi mai amuzant e că aparent, conform wiki, producătorii filmului au fost daţi în judecată de un tip care zice că scenariul e copiat după o nuvelă de-a lui din… 1965! Aşa că dracu’ mai înţelege cum or veni inspiraţiile astea până la urmă. Însă e atââât de frustrant.

The story is simple. Time is the commodity in the future. But the best part is how the filmmaker show the audience how to use this commodity in normal everyday life. How much time you pay for certain things, where to get extra time, etc. Simply brilliant.

Nici nu mai ştiu câte minute costa o bere în universul meu, dar făcusem un tabel cu diverse ca să-mi folosească drept referinţe viitoare, poate-l mai găsesc pe undeva. Ceva gen vreo 10 sau 15 minute, oricum, nu mai ştiu cum le calculasem. Problema era, desigur, că în afară de ce cheltuiai pe diverse, timpul din cont ţi se scurgea şi pur şi simplu menţinându-te în viaţă, one second at a time.
Acuma na, ca să nu fiu chiar bitter about it, în capul meu cauzele erau altele şi întregul sistem era construit un pic altfel. Ba chiar, în toţi anii ăştia în care n-am mai scris nimic dar am tot stat şi-am rumegat conceptul, am ajuns la un closure destul de interesant cred, care reuşeşte să ducă întreaga problemă într-o cu totul altă dimensiune şi care probabil (sper! ar fi culmea!) e foarte diferit de ce se întâmplă în film. Doar să am odată naibii răbdare şi stare şi coerenţă cât să-l aştern pe hârtie.

Acuma problema care se pune e, să mă apuc să văd filmul ăsta? Cu tot riscul de a-mi contamina ideile din cap?

Eh, pe cine păcălesc, normal că o să-l văd.

‘Tu-i pasca mă-sii de film.

În plin proces de sălbăticire

Aş fi vrut să povestesc un pic despre cum a fost la Sibiu la preselecţiile festivalului IMAGINE România (ba poate chiar câte puţin despre cum a fost şi la preselecţiile de la Bucureşti de săptămâna trecută) însă e altă chestie pe care vreau acum să mi-o scot din sistem.

Românii au nişte probleme serioase de atitudine. Mai departe, probleme în a se autoevalua, probleme de încredere şi probleme de comunicare. Şi mi se pare foarte trist să vezi toate chestiile astea aplicându-se la oameni de la care culmea, ai avea anumite pretenţii. Oameni care ar trebui, prin natura atitudinii de viaţă date de vârstă, să se opună tocmai acestor tendinţe negative. Oameni tineri fizic dar îmbătrâniţi prematur, care cred cu tărie că totul e o conspiraţie împotriva lor, că toată lumea îi nedreptăţeşte şi, pe cale de consecinţă, că totul în România e de căcat. Exact aşa, în termeni absoluţi.

M-am săturat deja să văd atitudinea asta în jurul meu la oamenii maturi. Abandonarea asta fatalistă în care nici un efort nu merită pentru că totul e aranjat dinainte, în care nici o iniţiativă nu e pusă în aplicare pentru că oricum nu va merge. Convingerea absolută că atunci când cineva ţi-a luat-o înainte precis avea pile sau a dat şpagă sau oricum a făcut el ceva mişculaţii, nicidecum că respectivul poate chiar ar fi muncit şi ar merita asta. Aroganţa aceea cruntă care anulează din oficiu meritele celorlalţi şi îi orbeşte pe cei în cauză, făcându-i incapabili să se autoaprecieze cât de cât obiectiv. Lipsa unei asumări demne a propriilor alegeri şi eşecuri şi minimalizarea tuturor realizărilor celorlalţi. Tot cumulul ăsta de caracteristici care merg mână în mână şi care este atât de prezent la atât de multă lume din jurul nostru.

Şi totuşi, m-aş fi aşteptat să nu resimt aceeaşi atitudine faţă de viaţă şi din partea unor adolescenţi. M-aş fi aşteptat să văd revoltă creativă, nu înverşunare. M-aş fi aşteptat să văd miştocăreală, nu înjurături şi atacuri. M-aş fi aşteptat să-i vâd punând preţ pe prietenia cu alţii de seama lor într-o manieră care-i cam lipseşte ţării ăsteia, nu să-i văd împrăştiind zvonuri şi acuze nefondate. M-aş fi aşteptat să nu acumuleze frustrări, ci experienţă şi amintiri. Sau ca măcar să-şi defuleze frustrările într-o manieră originală, dacă nu constructivă. Iar aici intervin problemele de comunicare – pentru că nimeni nu e perfect şi deciziile oricui pot fi chestionabile. Dar este teribil de trist să vezi că nici măcar tinerii nu dau dovadă de deschiderea aia care, chipurile, ar trebui să-i caracterizeze. De disponibilitatea la dialog şi la consens de care avem atât de mare nevoie ca societate.

Problema asta are multe rădăcini – familia şi şcoala, în special. Dar cel mai mult familia. Cel mai mult adulţii din viaţa copiilor, care îi învaţă invariabil lecţia: să n-aibă încredere în nimeni pentru că “fiecare e pe interesul lui”, să nu facă nimic pro bono “ca să nu fie luaţi de fraieri”, şi în general să dea coate, să scuipe şi să calce pe cadavrele oricui, pentru că în viaţă e “fiecare pentru el”.

Ne sălbăticim, pe bune.