Skin, skin, make me sin

…Asta pentru că titlul extrem de obvious și de mișto a fost deja luat de cei de la The gig :))

Mi-a fost tare dor de cei de la ab4, pe care nu-i mai văzusem…
Moment în care fac o pauză să mă gândesc, pentru că sincer nu mai știu. Am puternica senzație că i-am mai văzut cândva în trecutul oarecum recent, însă backtrackuind prin eventuri de last.fm și articole de pe no.3 concluzia e că ultima dată a fost la unplugged-ul ăla mișto din Fabrica. Fuuuck, atât de mult să fi trecut? :))
Și oarecum are sens, că-n 2009 la Green Fest i-am ratat iar la aniversarea de 10 ani n-am putut să ajung din motive de Dark Bombastic Evening.
Wow.

Așa că nu m-am înșelat deloc atunci când am văzut concertele anunțate de anul ăsta și-am zis “frate, sesiune, nesesiune, se cere!”. Și uite-așa am avut parte de porție dublă de ab4; o dată în formulă unplugged + guests, apoi în formulă electrică și zgomotoasă. And they kicked serious amounts of ass pe ambele stiluri.
La Sala Radio, cu ocazia ShortsUp, am făcut eu cum am făcut de am ajuns ceva mai târziu. Din fericire partea de scurt-metraje era programată de la început, iar cum ăsta nu era nicidecum scopul prezenței mele acolo am zis că nu-i mare bai. Na, asta e, nu mă consider mare brânză de cinefil și oricâtă stimă aș purta evenimentelor de gen care văd că sunt tot mai prolifice (Next, ShortsUp etc.) și oamenilor care le organizează, it just doesn’t click. Așa că din punctul meu de vedere, am avut niște scurt-metraje ca bonus înainte de concert iar asta a fost excelent, plus că majoritatea mi-au plăcut mult iar în afară de Povestea de la scara C a lui Cristian Nemescu nu mai știam nici unul, după cum era de așteptat. Cel mai tare a fost de departe Ahate Pasa, un mockumentary savuros despre rolul extrem de important pe care-l ocupă rațele în estetica cinematografică. Moar liek “quackumentary”, amirite? Partea cea mai amuzantă a fost că în sală subtitrările erau decalate masiv, narațiunea era în bască ceea ce nu ajuta deloc, și totuși lumea râdea în hohote. Deci da.

Cei patru abepatri (Doru Trăscău – chitară & voce, Enrico D’Angelosante – chitară, Antonio Bonansingo – bass și Dorian Cazacu – tobe; sunt convins că-i știți, da’ vreau și io să apar mai bine în Google, haha) s-au instalat pe scenă după ce-a fost proiectat clipul de la arhicunoscuta și emblematica “Hol” (deși, ca o notă personală, mi s-ar fi părut puțin mai appropriate să ruleze clipul de la “Cold”, dacă tot începusem cu Nemescu). Sala Radio era full iar scena era amenajată elegant, cu niște lumini plăcute. Și apoi am început, frumos, cu “Song 1”, superpiesă de pe deja-nu-chiar-atât-de-recentul EP Burst Into Life, semn discret că bine bine, ab4 tinereți frumoase, dar hai să ne uităm puțin și înspre viitor, hm?
Spectacolul de la Sala Radio a fost special din mai multe puncte de vedere. Sigur, setting-ul, publicul (printre care probabil erau destui oameni invers decât mine, veniți pentru filme și habar n-având cine-s ăia care cântă), invitații. Însă mi-a plăcut că și trupa a acknowledged cumva chestia asta, pregătind un setlist aproape ca de best of. Probabil că și cei 10 ani proaspăt aniversați au avut ceva influență, însă felul în care ab4 s-au plimbat în seara respectivă prin toată istoria lor mi-a plăcut maxim. Mai ales când versurile pieselor de pe Toxic, în special, mai contrastau cu atmosfera puțin mai “scorțoasă” impusă de locație, împingându-l și pe Doru să recunoască, apropo de “Gepilă”, că nimeni n-a știut vreodată ce înseamnă versurile alea.

Invitații s-au integrat cu toții minunat în peisaj, aducând un discret și potrivit lustru “clasic” muzicii celor patru. Cel mai mult mi-a plăcut de “Hol” feat. Oana Mariș la oboi, pentru că superhitul pe care-l știe toată lumea (și care rareori mai reușește să surprindă – vorbesc acum în general, cam toate trupele au una, două piese de genul ăsta) a ieșit complet transformat, antrenând bucuria sinceră a unei redescoperiri. “Come” și “m.t.v.”, care deja aveau un parfum mai baladesc, s-au bucurat și ele de contribuția lui Ștefan Barbu la vioară, respectiv a lui Vlaicu Golcea la pian (pe care din păcate nu l-am auzit chiar atât de bine). Iar același Vlaicu Golcea a cântat și la contrabas, alături de Daniel Ivașcu la percuție, pe cea mai mișto din cel de-al doilea val de piese noi ab4 (așa numitul Rome EP): “Never Been a Liar”. Prima dată când am auzit-o credeam că-i cover după ceva post-punkeri cu aspirații retro, dar nu, e chiar a lor, iar asta e dovada a cât de mult s-a maturizat și s-a diversificat sound-ul trupei în ultimii ani.
În rest, n-au lipsit alte piese multiubite de pe Broken Trust – my heart-opening “Rising Stars” și o minunată “Missing Parts” cu dedicație; fără “Break”, dar mă gândeam că na, e ok, precis o cântă la ăla zbuciumat de săptămâna viitoare. Trupa ne-a tratat și cu niște coveruri asortate – un neașteptat și emoționant “Hurt” de la Nine Inch Nails apud. Johnny Cash, un “Where Is My Mind” spre deliciul fanelor care-au descoperit Pixies via Placebo (har har) și un “Lightning Crashes” cu ocazia căruia am descoperit și eu Live, la fel cum la ultimul unplugged ab4 descoperisem Editors via “The Racing Rats”. Coolness, I say.
Unele peste altele, sâmbătă 22 a fost o zi de ținut minte. Și poate chiar de rememorat, pentru că cică s-ar fi și filmat și n-am să zic mai multe, ’cause I don’t wanna jinx it. Dar cine n-a venit a pierdut un spectacol inedit al unei trupe românești emblematice, iar mie mi-a alinat complet dezamăgirea că n-am putut să ajung la concertul aniversar.

După aceea, joi în Control s-a petrecut seara a doua. În cadru mai underground și mai familiar, mai “acasă”, unde în sfârșit lumea putea să se miște și să glăsuiască mai cu spor (la Sala Radio mai avuseseră unii niște tentative, dar fără mare succes). De data asta setlistul s-a axat mai mult pe noutăți, dându-mi strania senzație că văd o trupă nouă, care nu e chiar ab4, nu e nici Mono Jacks, dar care mai făcea ocazional coveruri de la cea dintâi. Sigur, un “Born to Learn” sau o “Meidinrumenia” au fost suficiente ca să mă simt iar ca la 13 ani, însă per ansamblu that teenage feeling was gone. Ceea ce na, e un lucru natural, trecutul rămâne încet încet ancorat în poze, cuvinte și CD-uri în timp ce oamenii pășesc cu entuziasm spre viitor. Mă și gândesc ce șoc o să fie, cel mai probabil, viitorul album Guano Apes, că și ei tot în 2003 l-au scos pe ultimul :))
Însă a fost frumos. Până la urmă n-au mai cântat “Break” și nici măcar “Preferences”, dar energia venită dinspre scenă a fost grozavă. Și îndrăznesc să zic că nici publicul nu s-a lăsat mai prejos.

Ascultați câteva din piesele noi de la ab4 aici. În deschidere joi au cântat și cei de la Sketch (Myspace) pe care îi știam de la preselecția pentru byron – Rock Your High School și al căror chitarist Mircea e foarte tare. Be sure to keep an eye on them as well.

Supermetale 2010 (part 2)

Păi ne-am apucat de un top şi nu-i frumos să-l lăsăm aşa, în aer. Ca recapitulare, pe poziţiile 10-6 am avut data recută pe Nevermore, Dimmu Borgir, Apocalyptica, Alcest şi Mar de Grises. Continuăm clasamentul cu

5. In Mourning – Monolith

E prima dată când îi ascult pe băieţii ăştia suedezi şi rău am făcut că nu i-am cercetat mai repede, că cică albumul lor de debut din 2008 e încă şi mai rupere decât ăsta de-acum. Pe Monolith-ul de acum avem un melodic death metal de toată frumuseţea, cu inserţii progressive, doom şi metalcore. Cumulativ, cam pe o treime din album o să aveţi senzaţia că de fapt ascultaţi ceva bonus tracks de la Opeth circa Deliverance, dar asta e ok pentru că In Mourning schimbă registrul suficient de des şi de abil cât să-şi păstreze o amprentă proprie. Trupa reuşeşte să sintetizeze cam tot ce-mi place mie mai mult în metalul scandinav – agresivitate, complexitate, melancolie, disperare, şi de-asta e greu să abordezi albumul ăsta dintr-o singură direcţie. Dacă vă place, încercaţi şi A Thin Shell al celor de la October Tide – coordonate similare, ceva mai mult doom şi acelaşi vocalist excelent, Tobias Netzell.
De la In Mourning ascultăm “Debris”:


4. Vulture Industries – The Malefactor’s Bloody Register

De norvegienii ăştia nu ştiam mare lucru până n-am fost curios să-i ascult cu câteva zile înainte de a mă duce la Labyrinthic Metal Evening, iar piesele de pe The Malefactor’s Bloody Register le-am auzit prima dată live la concert. Avem aici un avant-garde/ progressive metal cu un strop mic, mic de influenţă black şi cu un concept liric tare mişto care ţine albumul laolaltă. Multă lume-i compară cu Arcturus, dar sincer mie-mi plac mai mult, sunt mai straightforward şi mai catchy. Doză puternică de teatralism în prestaţia vocală, aşa cum şade bine oricărei trupe de avant-garde, versuri tongue in cheek şi destul de bolnave, solouri de chitară în venă heavy, clape hintuind la progul anilor ’70 şi ocazional câte-un saxofon pentru pigmentarea atmosferei. Iar live sunt absolut demenţiali şi abia aştept să-i văd din nou în august la Dark Bombastic Evening 3.
Recomand cu ambele mâini şi uite “This Cursed Flesh” ca să vă convingeţi:


3. In Lingua Mortua – Salon des refusés

Deci Norvegia e, în principiu, mama trupelor de avant-garde black. Iar In Lingua Mortua nu se dezmint şi duc mai departe reputaţia asta într-un mare fel. Nu ştiu cum să caracterizez cât mai expresiv muzica de pe Salon des refusés; am putea zice că sună ca o pastişă black metal după King Crimson-ul jazzo-simfonic din ’69-’71 cu ceva nebunii balcanice adăugate for good measure, toate pe o fundaţie solidă de black norvegian pe stil Darkthrone. Şi da, este complet dement şi savuros până la ultima picătură. Catchy, dens, complex, cu foarte multe straturi ce se dezvăluie încet, la audiţii repetate. O bijuterie.
In Lingua Mortua – “Darkness”:


2. Deathspell Omega – Paracletus

Ei bine, asta pentru mine e surpriza anului. Mai ascultasem Deathspell Omega, dar niciodată nu reuşisem să le prind gustul, nu chiar. Şi apoi vine Paracletus ăsta care mă face să exclam “a-haaa!” şi brusc totul capătă sens şi perspectivă. Este fără îndoială cel mai accesibil album al francezilor, însă pentru cine nu-i cunoaşte asta nu spune multe. Pe album avem aşadar un avant-garde black metal (ştiu, am avut ceva anul ăsta) complex, disonant, foarte “dens” la prima audiţie. Atmosfera este puternică, sufocantă, ca şi cum ai fi prins într-o casă în flăcări (hence coperta) şi nu mai ştii cum să ieşi iar panica pune încet stăpânire pe tine. Şi nu glumeam cu disonanţa, acordurile sunt foarte deranjante la prima audiţie, după cum zicea cineva* – aproape că-ţi vine să mergi la ei să le urli “frate, nu aşa se face muzică în plm!“. Asta, plus nişte construcţii întortocheate ne dau capodopera mindfuck a anului 2010.
Deathspell Omega – “Abscission”:


1. Les Discrets – Septembre et ses dernières pensées

Şi părăsim în sfârşit câmpiile demenţei avant-garde black pentru o gură de metal întunecat şi melancolic venind de la a treia trupă franţuzească din top (băi ce bine se mişcă lucrurile pe-acolo). Les Discrets sunt cea de-a treia piesă din trio-ul şoc de shoegaze/ black metal/ post punk din care mai fac parte Alcest şi Amesoeurs. Brainchild al lui Fursy Teyssier, meseriaş artist grafic, trupa are un puternic background vizual – lucru ce se resimte şi în muzică. Iar ce se aude pe album este destul de metal, la stilul de dark metal pe filieră Katatonia şi, mai departe, Let It Flow, cu o integrare inspirată a pasajelor acustice, melancolice cu cele mai întunecate şi mai agresive. Fără îndoială cel mai “frumos” album al anului, orice va fi vrând asta să însemne. Abia aştept să-i văd şi live în august, ghiciţi unde – la Dark Bombastic Evening 3, desigur, the place for good stuff.
Les DiscretsLes feuilles de l’olivier


Şi cam asta a fost cu retrospectiva pe câmpii metalifere. Au mai fost albume decente, dar care nu mi-au lăsat impresii prea puternice. Rotting Christ – fain, dar cam autosuficient şi cu o singură piesă memorabilă după multe, multe audiţii (anume “Noctis Era” care, ce-i drept, taie şi spânzură). Orphaned Land – interesant până la un punct, dar prea ambiţios şi mult prea lung, cu o lungime ce permitea lejer două albume şi cu material ce permitea un singur album mai scurt şi mai bun, mai dinamic şi mai concis. Chiar şi Vîrstele de la Negură Bunget mi-a plăcut – e “safe ground”, un album lucrat bine şi plăcut urechii. Iar în capul celor de la Agalloch nu ştiu ce-a fost şi nici nu vreau să aflu.

Privim cu aşteptări către 2011. Primordial, Ajattara (cu teamă, ce-i drept), Shape of Despair, Draconian, Farmakon (!!!), Septic Flesh, Opeth, Serpentcult, Moonspell, Cult of Luna. Şi Tool, frate, că mi s-au lungit urechile de 4 ani jumate încoace. Plus cine ştie ce goodies descoperim pe parcurs, că asta-i toată veselia.
Hai v-am pupat. (more…)

Cacofonare românum est

Pentru că limba noastră e, nu-i aşa, o comoară.
Dar azi am să fiu avocatul diavolului şi-am să zic că mai mult decât cacofoniile în sine mă irită toţi hiperpuritanii care sar de cur în sus îmediat ce aud ceva vag amintind de una. Chestii gen “mănâncă cu lingura” sau “spune-i să aducă cârnaţi”. Serios, scoateţi-vă odată capul din fund şi daţi-vă seama că astea-s nişte formulări naturale, fireşti şi perfect româneşti. Asta e limba pe care-o vorbim. Mai din topor aşa. N-ai ce să-i faci.

Dar sunt printre noi şi oameni mai speciali, care nu mănâncă cu lingura. Ei mănâncă utilizând. Oameni care nu se duc “să aducă cârnaţi” ci, eventual, să-i achiziţioneze. Şi de fiecare dată când îi aud nu ştiu cu cine să-i asociez mai întâi – cu cvasi-oligofrenii care la 20+ de ani încă mai chicotesc în barbă când aud cuvinte gen “căcat” sau “sex”? Sau cu sobrii ăia cu un morcov în fund care adoptă o mină gravă, fac “tz, tz, tz” şi îţi arată şi obrazul, când aud aceleaşi cuvinte?
Dar probabil că e mişto să ne impopoţonăm limbajul cu formule sclifosite de care n-avem nevoie, dar care vezi doamne dau bine. Ne face să ne simţim atât de frumoşi şi curaţi când nu vorbim ca toţi ţăranii. Nu, noi mâncăm “utilizând” şi mergem să “achiziţionăm”. Şi ne face o plăcere atât, atât de intensă să arătăm cu degetul şi să strigăm în gura mare când mai auzim pe câte cineva vorbind, la urma urmei, firesc.

Să nu se înţeleagă că sunt împotriva unui stil îngrijit al limbii. De acord, evitarea cacofoniilor e undeva acolo, pe lista “lucrurilor de făcut” când vrem să ne exprimăm frumos, literar. Însă sub nici un chip nu este înaintea gramaticii şi a sintaxei corecte, de exemplu. Degeaba îmi eviţi tu toate cacofoniile pământului dacă în rest eşti plin de “vre-o”, “aş fii venit” sau “maşina care-am văzut-o”. Dar dacă respecţi toate astea, mi se pare puţin absurd să mă iau de tine în gura mare doar fiindcă ţi se pare “că castraveţii sunt cam acri”.
Partea cea mai amuzantă e că exact ăştia cu mulţi “i” şi cratime unde nu le e locul sunt de obicei cel mai fervenţi în combaterea cacofoniilor. Adică băi, uite, ei vorbesc frumos, nu ca tine.

O specie care mă irită şi mai tare sunt ăia cu “ca şi”. Îi ştiţi, cred, măcar fiindcă aţi mai auzit la viaţa voastră câte-un cântec de la Iris. Ah, sau ei erau cu “ca să”? Altă boală şi aia.
“Ca şi” e una din construcţiile alea ridicole care-au luat naştere în urma fricii exacerbate: vai, cum să fac o cacofonie, ce-o să zică lumea? Şi uite-aşa am ajuns la monstruozităţi gen

Stimată domniţă, eu, ca şi cavaler, am să vă sărut mâna.

care sfidează orice bun simţ lingvistic. Serios, “ca şi” nu există. Nu, nu înseamnă “în calitate de”. Înseamnă cel mult “precum” sau “asemenea”, dar ca să fim siguri vom zice că nu există şi vom folosi “precum” şi “asemenea”, că de-aia le avem. Sau pur şi simplu “ca”. Însă repet,
“CA ŞI”
NU
EXISTĂ.
Iar ce e şi mai rău, a ajuns un fel de marcă a preţiozităţii lingvistice. A depăşit de mult statutul de dirty little helper când te-afli într-o situaţie cacofonică. Nuuu, “ca şi” s-a generalizat, e ca şi un cancer (!), ajungi să-l auzi în cele mai futătoare de creier combinaţii şi ipostaze.

“Eu, ca şi prim ministru, nu sunt de acord cu…”

De ce? Serios, de ce? Asta e o întrebare foarte bună pe care toţi oamenii ar trebui să şi-o pună atunci când scriu sau spun ceva. Preferabil înainte să scrie sau să spună ceva-ul ăla, pentru că i-ar scuti de mult efort inutil. De ce? Pentru că nu e ca şi cum ai fi cavaler, eşti prim ministru, şi uite că treaba asta te scuteşte de multe conjuncţii inutile. De ce să zici tu “ca şi” când poţi să zici bine mersi: “ca prim ministru”! Şi gata, n-a căzut nici un cer, nu s-a înspăimântat nici un nevrotic cu coşmaruri scatologice.
Pe bune, “ca şi” e o tâmpenie. Dacă aş fi o domniţă şi mi-ai zice că tu, “ca şi cavaler”, aş trage despre tine trei concluzii:

1. Nu eşti cavaler, că de-ai fi fost foloseai “în calitatea mea de” şi de scoteai mult mai elegant;
2. Nu prea gândeşti înainte să vorbeşti, nu chiar atât de mult;
3. Ca să nu te demoralizez de tot, o să-ţi zic că eşti mai ok, totuşi, decât ăia care-ar zice “ca VIRGULĂ cavaler”…

Eu am o teorie cu virgula asta. Cândva, demult, în zorii zilelor când românii au fost izgoniţi din Eden şi şi-au dat seama că sunt goi şi vorbesc cu “caca”, au stat ei şi s-au gândit ce să facă şi-au venit cu ideea, bunicică de altfel, de a face, aşa subtil şi pe şestache, o pauză între cele două cuvinte, pentru a nu da naştere cuvântului ruşinos. “Păi şi cât de mare să fie pauza, bade?” l-au întrebat cei mai slabi de înger pe înţeleptul cătunului. Iar acesta a stat şi s-a gândit şi le-a răspuns: “Păi nu ştiu bre, acolo, cât o virgulă.” “Cât o ce, bade?” întrebă mămăiţa din vârful dealului, care era mai tare de-o ureche pentru că de 80 de ani stătea în căsuţa de vizavi de biserică. “Cât o VIRGULĂ!” îi răspunse bădia, ca să înţeleagă toată lumea.

Ei şi ghiciţi ce-au înţeles. Dacă mai luăm în calcul şi principiile telefonului fără fir povestea chiar pare plauzibilă.

Cei mai tari, însă, sunt ăia care folosesc virgula în scris. Pe calculator. Adică nu e ca şi cum, ştii, ai putea să bagi un delete să reformulezi, asta ar însemna să stai chiar 10 secunde să te gândeşti la o alternativă. Quelle horreur!
Recunosc, am folosit şi eu “virgulă” o perioadă. Pentru că aveam eu senzaţia că sună cool. Părea aşa, o chestie exotică. Dar atunci aveam vreo 12 ani şi raţiunea abia începea să-mi facă cu ochiul. Nu e cool, e o tâmpenie. E cam tot atât de cool ca a duce mâna la gură când râzi. Iar dacă chiar faci chestia asta, pe bune, nu.

Serios, lăsaţi-vă de acrobaţiile astea lingvistice. Mai deranjante pentru mine sunt cacofoniile mascate prost, pentru că dacă le sesizez înseamnă că n-au fost aşa bine mascate din capul locului, nu? Prefer să aud o cacofonie sinceră (pe care aş putea chiar să n-o sesizez – virgula o sesizez precis, că e din pom) decât toate prostiile astea artificiale.
În plus, come on, nu e decât caca. It’s not like we don’t have to deal with it every day.

Moartea Capricăi şi eşecul unui sistem

Caprica: cea mai mândră şi mai bogată dintre cele 12 Lumi. O societate ultraliberală, în plin avânt tehnologic, măcinată de dileme morale şi de conflicte mocnite. O lume voluptoasă şi decadentă, sălaş al civilizaţiei pentru unii şi izvor de mizerie pentru alţii. Însă în momentul în care Omul reuşeşte să creeze Viaţă, pe Caprica ajunge să se joace destinul întregii omeniri.

Până acum câteva luni, Caprica era unul din serialele TV promiţătoare de pe firmamentul producţiilor americane, venind din ograda aceluiaşi post de cablu care mai adusese lumii, printre altele, pe Battlestar Galactica şi o bună parte din Stargate. Caprica s-a vrut a fi din start ceva diferit, un “deschizător de drumuri”, aducând împreună două genuri diametral opuse: science fiction şi family drama. Pe scurt, Caprica s-a vrut a fi prima soap opera SF – un experiment nu foarte diferit de cel propus de Firefly prin 2002, care ne aducea în premieră westernul SF.
În ce măsură a fost însă Caprica un experiment reuşit?

Citeşte mai departe pe Ginger Group >>