Scobitori de porţelan

Pentru că limba noastră e, nu-i aşa, o comoară.
Dar azi am să fiu avocatul diavolului şi-am să zic că mai mult decât cacofoniile în sine mă irită toţi hiperpuritanii care sar de cur în sus îmediat ce aud ceva vag amintind de una. Chestii gen “mănâncă cu lingura” sau “spune-i să aducă cârnaţi”. Serios, scoateţi-vă odată capul din fund şi daţi-vă seama că astea-s nişte formulări naturale, fireşti şi perfect româneşti. Asta e limba pe care-o vorbim. Mai din topor aşa. N-ai ce să-i faci.

Dar sunt printre noi şi oameni mai speciali, care nu mănâncă cu lingura. Ei mănâncă utilizând. Oameni care nu se duc “să aducă cârnaţi” ci, eventual, să-i achiziţioneze. Şi de fiecare dată când îi aud nu ştiu cu cine să-i asociez mai întâi – cu cvasi-oligofrenii care la 20+ de ani încă mai chicotesc în barbă când aud cuvinte gen “căcat” sau “sex”? Sau cu sobrii ăia cu un morcov în fund care adoptă o mină gravă, fac “tz, tz, tz” şi îţi arată şi obrazul, când aud aceleaşi cuvinte?
Dar probabil că e mişto să ne impopoţonăm limbajul cu formule sclifosite de care n-avem nevoie, dar care vezi doamne dau bine. Ne face să ne simţim atât de frumoşi şi curaţi când nu vorbim ca toţi ţăranii. Nu, noi mâncăm “utilizând” şi mergem să “achiziţionăm”. Şi ne face o plăcere atât, atât de intensă să arătăm cu degetul şi să strigăm în gura mare când mai auzim pe câte cineva vorbind, la urma urmei, firesc.

Să nu se înţeleagă că sunt împotriva unui stil îngrijit al limbii. De acord, evitarea cacofoniilor e undeva acolo, pe lista “lucrurilor de făcut” când vrem să ne exprimăm frumos, literar. Însă sub nici un chip nu este înaintea gramaticii şi a sintaxei corecte, de exemplu. Degeaba îmi eviţi tu toate cacofoniile pământului dacă în rest eşti plin de “vre-o”, “aş fii venit” sau “maşina care-am văzut-o”. Dar dacă respecţi toate astea, mi se pare puţin absurd să mă iau de tine în gura mare doar fiindcă ţi se pare “că castraveţii sunt cam acri”.
Partea cea mai amuzantă e că exact ăştia cu mulţi “i” şi cratime unde nu le e locul sunt de obicei cel mai fervenţi în combaterea cacofoniilor. Adică băi, uite, ei vorbesc frumos, nu ca tine.

O specie care mă irită şi mai tare sunt ăia cu “ca şi”. Îi ştiţi, cred, măcar fiindcă aţi mai auzit la viaţa voastră câte-un cântec de la Iris. Ah, sau ei erau cu “ca să”? Altă boală şi aia.
“Ca şi” e una din construcţiile alea ridicole care-au luat naştere în urma fricii exacerbate: vai, cum să fac o cacofonie, ce-o să zică lumea? Şi uite-aşa am ajuns la monstruozităţi gen

Stimată domniţă, eu, ca şi cavaler, am să vă sărut mâna.

care sfidează orice bun simţ lingvistic. Serios, “ca şi” nu există. Nu, nu înseamnă “în calitate de”. Înseamnă cel mult “precum” sau “asemenea”, dar ca să fim siguri vom zice că nu există şi vom folosi “precum” şi “asemenea”, că de-aia le avem. Sau pur şi simplu “ca”. Însă repet,
“CA ŞI”
NU
EXISTĂ.
Iar ce e şi mai rău, a ajuns un fel de marcă a preţiozităţii lingvistice. A depăşit de mult statutul de dirty little helper când te-afli într-o situaţie cacofonică. Nuuu, “ca şi” s-a generalizat, e ca şi un cancer (!), ajungi să-l auzi în cele mai futătoare de creier combinaţii şi ipostaze.

“Eu, ca şi prim ministru, nu sunt de acord cu…”

De ce? Serios, de ce? Asta e o întrebare foarte bună pe care toţi oamenii ar trebui să şi-o pună atunci când scriu sau spun ceva. Preferabil înainte să scrie sau să spună ceva-ul ăla, pentru că i-ar scuti de mult efort inutil. De ce? Pentru că nu e ca şi cum ai fi cavaler, eşti prim ministru, şi uite că treaba asta te scuteşte de multe conjuncţii inutile. De ce să zici tu “ca şi” când poţi să zici bine mersi: “ca prim ministru”! Şi gata, n-a căzut nici un cer, nu s-a înspăimântat nici un nevrotic cu coşmaruri scatologice.
Pe bune, “ca şi” e o tâmpenie. Dacă aş fi o domniţă şi mi-ai zice că tu, “ca şi cavaler”, aş trage despre tine trei concluzii:

1. Nu eşti cavaler, că de-ai fi fost foloseai “în calitatea mea de” şi de scoteai mult mai elegant;
2. Nu prea gândeşti înainte să vorbeşti, nu chiar atât de mult;
3. Ca să nu te demoralizez de tot, o să-ţi zic că eşti mai ok, totuşi, decât ăia care-ar zice “ca VIRGULĂ cavaler”…

Eu am o teorie cu virgula asta. Cândva, demult, în zorii zilelor când românii au fost izgoniţi din Eden şi şi-au dat seama că sunt goi şi vorbesc cu “caca”, au stat ei şi s-au gândit ce să facă şi-au venit cu ideea, bunicică de altfel, de a face, aşa subtil şi pe şestache, o pauză între cele două cuvinte, pentru a nu da naştere cuvântului ruşinos. “Păi şi cât de mare să fie pauza, bade?” l-au întrebat cei mai slabi de înger pe înţeleptul cătunului. Iar acesta a stat şi s-a gândit şi le-a răspuns: “Păi nu ştiu bre, acolo, cât o virgulă.” “Cât o ce, bade?” întrebă mămăiţa din vârful dealului, care era mai tare de-o ureche pentru că de 80 de ani stătea în căsuţa de vizavi de biserică. “Cât o VIRGULĂ!” îi răspunse bădia, ca să înţeleagă toată lumea.

Ei şi ghiciţi ce-au înţeles. Dacă mai luăm în calcul şi principiile telefonului fără fir povestea chiar pare plauzibilă.

Cei mai tari, însă, sunt ăia care folosesc virgula în scris. Pe calculator. Adică nu e ca şi cum, ştii, ai putea să bagi un delete să reformulezi, asta ar însemna să stai chiar 10 secunde să te gândeşti la o alternativă. Quelle horreur!
Recunosc, am folosit şi eu “virgulă” o perioadă. Pentru că aveam eu senzaţia că sună cool. Părea aşa, o chestie exotică. Dar atunci aveam vreo 12 ani şi raţiunea abia începea să-mi facă cu ochiul. Nu e cool, e o tâmpenie. E cam tot atât de cool ca a duce mâna la gură când râzi. Iar dacă chiar faci chestia asta, pe bune, nu.

Serios, lăsaţi-vă de acrobaţiile astea lingvistice. Mai deranjante pentru mine sunt cacofoniile mascate prost, pentru că dacă le sesizez înseamnă că n-au fost aşa bine mascate din capul locului, nu? Prefer să aud o cacofonie sinceră (pe care aş putea chiar să n-o sesizez – virgula o sesizez precis, că e din pom) decât toate prostiile astea artificiale.
În plus, come on, nu e decât caca. It’s not like we don’t have to deal with it every day.

Te-ar mai putea interesa:

Românește ok, ungurește ok, dar omenește când mai vorbim? | Sonisphere 10.01 – Other bands play | Of gingers and other flavors | 10 |

This entry was posted on Thursday, January 20th, 2011 at 8:08 pm and is filed under Aberatio, Eterna şi fascinanta. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.