Caprica: cea mai mândră şi mai bogată dintre cele 12 Lumi. O societate ultraliberală, în plin avânt tehnologic, măcinată de dileme morale şi de conflicte mocnite. O lume voluptoasă şi decadentă, sălaş al civilizaţiei pentru unii şi izvor de mizerie pentru alţii. Însă în momentul în care Omul reuşeşte să creeze Viaţă, pe Caprica ajunge să se joace destinul întregii omeniri.
Până acum câteva luni, Caprica era unul din serialele TV promiţătoare de pe firmamentul producţiilor americane, venind din ograda aceluiaşi post de cablu care mai adusese lumii, printre altele, pe Battlestar Galactica şi o bună parte din Stargate. Caprica s-a vrut a fi din start ceva diferit, un “deschizător de drumuri”, aducând împreună două genuri diametral opuse: science fiction şi family drama. Pe scurt, Caprica s-a vrut a fi prima soap opera SF – un experiment nu foarte diferit de cel propus de Firefly prin 2002, care ne aducea în premieră westernul SF.
În ce măsură a fost însă Caprica un experiment reuşit?
Pentru că o să mai dureze ceva până la partea a doua din retrospectiva supermetalelor anului 2010 (prima parte aici), umplem spaţiul tot cu nişte muzică. Ieşim însă din câmpul metalifer pentru un binevenit popas pe terenuri ceva mai chill şi mai întunecate. Şi cu ocazia asta anunţ că am început să mă joc într-un foarte drăguţ loc numit 8tracks care mi-a fost descoperit de Maria. Şi ar fi simpatic să fac aici o prezentare puţin mai extinsă a playlisturilor pe care le fac acolo, nu? Aşa ziceam şi eu.
Pentru început, o noapte neagră înecată în note de pian. Serios, pentru efect maxim a se asculta pe întuneric şi preferabil după miezul nopţii.
Am abuzat de Bear McCreary, recunosc, însă dincolo că întreg soundtrack-ul lui pentru Battlestar Galactica e extraordinar, felul în care foloseşte pianul mi se pare genial. Bine, eu-s mai maniac de fel şi i-am citit şi blogul în amănunt, aşa că vă pot spune de ce “Elegy” sună atât de “rugged”, de dezacordată, faţă de “Sonatica” – pianul e de vină, pentru că în serial piesa respectivă era cântată pe literalmente “ultimul pian din lume”, o frumoasă epavă folosită pe platoul de filmare. Iar Bear, care şi el e puţin maniac, a înregistrat separat de mai multe ori fiecare notă a pianului, “interpretarea” fiind de fapt făcută în studio, folosind sample-urile.
Pe Philip Glass cred că-l ştiţi, iar dacă nu ar fi bine să-l aflaţi. Pentru pianofili, albumul “Solo Piano” din 1989. Descoperit de mine tot via Battlestar, dar bine şi-aşa.
Intrăm pe urmă pe un teritoriu mai neofolkist, cu două trupe ce folosesc într-un mare fel pianul în compoziţiile lor – October Falls şi Tenhi. Pianul rămâne în centrul atenţiei, dar îl mai ajută nişte chitară, nişte bas sau nişte tobe.
Greg Edmonson e meseriaşul care-a făcut coloana sonoră pentru alt serial TV pe care-l iubesc mult de tot, Firefly. Aici o bucată tare nostalgică, exponentă a felului tare emoţional şi mişto în care e folosită în soundtrack îmbinarea de pian cu vioară.
Cu Nine Inch Nails intrăm pe tărâmuri mai întunecate şi mai experimentale, pianul cam trage către dark side şi e ajutat şi de nişte efecte electronice – valabil şi pentru piesa de la School of Emotional Engineering, ceva mai troubling. Apoi luăm o gură de jazz întunecat cu Kilimanjaro Darkjazz Ensemble, care pornesc de la o temă din “Koto Song” a lui Dave Brubeck şi o duc pe tărâmuri de pe care n-am mai auzit pe mulţi să se întoarcă.
La pièce de resistance am păstrat-o însă pentru final, anume prima piesă din primul album de Piano Textures al lui Bruno Sanfilippo. Recomand tot albumul, pentru că se găsesc pe el nişte sunete cum rar am auzit: looping de pian + demenţă electronică + alte câteva chestii, e o atmosferă în albumul ăla de s-o tai cu cuţitul. Revin cu recomandarea de a se asculta noaptea pe întuneric, pentru efect maxim.
Altfel, ne reauzim soon pentru partea a doua de supermetale. Da, topul e deja făcut, despre ele ştiu cam ce vreau să zic, dar formatarea pentru poze şi soundbites îmi cam taie tot cheful :)) Însă poate n-am încă suficient schoolwork să mă motiveze.
A mai trecut un an, am mai ascultat nişte metale, am mai dat din cap. A fost un an tare bun, atât din punct de vedere al concertelor (fie doar şi pentru Sonisphere, dar au mai fost concerte gârlă) cât şi al albumelor lansate. Aşa că am zis de ce să nu repet povestea de anultrecut cu 10 albume notabile ieşite în anul ce tocmai s-a terminat. Aş mai fi comentat despre câteva albume care nu apar în top, dar asta mai bine la final, să nu bag spoilers la restul :)) Suficient să zic că apar destule surprize la care nu mă aşteptam. Pentru că de-aia au fost surprize, logic. Să purcedem, deci. În ordine inversă, cum ne şade bine.
Ah, înainte de asta. Premiul pentru cel mai mişto album din 2009 descoperit în 2010 merge la:
Oranssi Pazuzu – Muukalainen Puhuu
Dacă-l ascultam la vremea lui prindea podiumul din 2009 fără drept de apel. Albumul de debut al finlandejilor iese din peisaj cu un soi black metal cum n-am mai auzit în viaţa vieţilor mele, cu tone de influenţe krautrock, space-rock şi psihedelice. Poţi să-i zici “psychedelic black metal” şi sună foarte appropriate. Numai că blackerii ăştia au dat corpsepaint-ul pe costume de astronauţi şi pădurile îngheţate şi grim pe nave spaţiale… well, la fel de îngheţate şi de grim. Şi totul sună teribil de unitar, de închegat; e unul din cele mai fericite mariaje improbabile de genuri pe care le-am auzit vreodată. Serios, nu am absolut nimic ce să le reproşez. Albumul ăsta e o bijuterie de 45 de minute care reinventează întreaga estetică a black-ului avangardist; lumea zice că aude influenţe de Amon Düül şi Can, dar eu zic că moştenirea psihedelică o au mai degrabă pe filieră Kingston Wall. În orice caz, must listen. Uite piesa “Dub kuolleen porton muistolle”, cu ceva mai puţin black dar excelentă pentru descrierea atmosferei:
Ok, şi acuma că ne-am încălzit, hai să trecem la treabă. 10 albume pentru 2010, haha. Şi le avem după cum urmează:
10. Nevermore – The Obsidian Conspiracy
Un mix foarte mişto de progressive şi heavy, cu ocazionale tuşe de death melodic (dar ocazionale şi tuşe). Recunosc că e prima ocazie cu care chiar ascult trupa asta şi mi-au trezit interesul pentru mai mult. Ba chiar mă bate gândul să mă duc până la Sibiu să-i văd, că tot n-am fost anul trecut. Cu tot cu Lacrimas Profundere care bleh. Revenind însă la Nevermore, putea fi ceva mai închegat albumul ăsta. Adică nu ştiu, se mai pierd ei din când în când pe câmpii progresive, dar e ok, îşi revin repede. Plus că e destulă variaţie, dăm şi din cap dar ne fluturăm şi brichetele. Şi băi, Warrel Dane are super voce. Sunt varză că mă prind abia acum, ştiu, dar decât niciodată… :)) Adică îi lipseşte ceva ce mă enervează la majoritatea soliştilor de prog/power. Cred că doza aia de show-offism şi de aroganţă.
În concluzie, album cinstit ce merge ascultat de muuulte ori. Luaţi de ascultaţi “Moonrise (Through Mirrors of Death)”, o piesă mai din topor dar de efect:
9. Dimmu Borgir – Abrahadabra
Băi, ziceţi voi ce vreţi dar Dimmu îmi e trupă de suflet. Aşa că am aşteptat albumul ăsta cu o oarecare curiozitate după ce trupa s-a debarasat de Mustis şi de ICS Vortex. Adică pe de o parte Mustis era responsabil de mare parte din simfonicitatea bestială a lui Death Cult Armageddon iar vocea lui Vortex pica extraordinar în peisaj când ştiau cum s-o folosească. Însă în acelaşi timp, numai guitar work-ul mai acătării marca Galder şi Silenoz a făcut oarecum digerabil un In Sorte Diaboli fad şi care ar fi putut să nu fie făcut.
Cu surprindere în ceea ce mă priveşte, albumul ăsta e chiar bun. În nota lor obişnuită de blackened extreme heavy gothic ceva, că black metal nu-i pot zice, Abrahadabra e un sequel reuşit la Death Cult, ştergând multe din păcatele lui In Sorte. În plus, avem o doză de… upliftingness, să-i zic, la care nu mă aşteptam de la ei. Elementele simfonice sunt şi ele la înălţime, chiar dacă au momente când pică într-un cheesiness marca Nightwish. Dar pe ansamblu totul sună fresh şi foarte inspirat. Dacă adăugăm şi un cover Deep Purple bonus, ne-am scos :))
“Born Treacherous”:
8. Apocalyptica – 7th Symphony
Mereu mi-au plăcut oamenii ăştia, chiar dacă de la Apocalyptica încoace au început să scoată chestii mai sketchy şi mai comerciale. Cel puţin Worlds Collide m-a enervat teribil prin numărul enorm de invitaţi şi prin notorietatea acestora. Din punctul ăsta de vedere, 7th Symphony e mult mai cuminte (şi, deci, mai reuşit), cu numai 4 invitaţi la dintre care Gavin Rossdale e cel mai “high profile”. Cea mai mişto colaborare vocală mi se pare însă de departe “Bring Them to Light” cu Joe Duplantier de la Gojira. Iar Dave Lombardo de la Slayer, care bate la tobe pe “2010″, nici nu se mai pune la numărătoare, că-i de-al casei de pe vremea lui Reflections.
Partea cea mai surprinzătoare pentru mine a fost să descopăr cât de mult a evoluat sound-ul trupei. Şi dincolo de sound, talentul de a compune. Pentru că 7th Symphony este sălaşul a două bijuterii progresive, lungi şi gripping throughout, cu care m-au luat complet prin surprindere. Aştept să fac rost şi de variantele instrumentale ale pieselor cu voce ca să mă pot bucura de mood-ul, well, epic dar întunecat şi puţin cavernos pe care mi-l transmite muzica. This is new ground for the Finns şi îmi place direcţia. Ca dovadă, piesa “At the Gates of Manala”:
7. Alcest – Écailles de lune
Mai puţin naiv ca Souvenirs d’un autre monde. Mai matur, mai întunecat, mai zgomotos. Poţi să-i zici progressive metal fără probleme, de unde precedentului i-ai fi zis mai degrabă alternative rock. Şi îmi place transfigurarea asta, e de efect. Iar un al doilea Souvenirs m-ar fi plictisit, recunosc, oricât de mult mi-a plăcut originalul. Neige însă şi-a amintit că ştie să urle, şi şi-o fi zis să facă şi muzica de aşa natură. Să nu fiu înţeles greşit, nu e o “întoarcere la rădăcini” iar ăsta nu-i în nici un caz un album black metal – sunt chiar destule momente melodice, melancolice. Dar să zicem că Alcest au reuşit cumva să împletească melodicitatea şi “visarea” din Souvenirs cu agresivitatea şi relativa complexitate din Le secret. Plus încă ceva – vârstă, înţelepciune, clasă. Écailles de lune e un album cu un aer cumva maiestuos şi elegant, iar dacă Alcest ar fi o tipă aş zice că a trecut de la cămaşa albă de in la rochia albastră de mătase.
“Percées de lumière”:
6. Mar de Grises – Streams Inwards
Mar de Grises vin din Chile şi sunt un nume destul de greu, chiar dacă poate mai puţin cunoscut, pe scena doom metal. Mai exact, soiul ăla modern de death-doom cu accente progresive, à la Novembers Doom ori Swallow the Sun. Al treilea album al chilienilor este cel mai experimental şi mai rafinat de până acum, trupa ajungând încet încet la un sound caracteristic. Riffuri melodice, un pian folosit excelent şi, în premieră şi surprinzător, puternice influenţe electro-ambientale. Aproape că aş zice că albumul ăsta e un fel de introducere într-o nouă direcţie pe care trupa o va aborda în viitor – primele piese sunt apropiate de ce ştiam înainte, însă pe măsură ce minutele trec descoperim o latură din ce în ce mai experimentală. Ambientalul este rece, spaţial, şi cu toate acestea pianul şi bassul îmi dau uneori senzaţia că ascult o versiune metal a Kilimanjaro Darkjazz Ensemble. De altfel ultima piesă, “Aphelion Aura“, vine ca un fel de bonus, rupându-se complet de firul metal şi pornind într-o explorare întunecată, ambientală, melodică, jazz, trip-hop, drone. Extraordinar.
Vă las însă cu o piesă ceva mai aproape de stilul consacrat al trupei – “Knotted Delirium”:
Şi cam atât pentru moment, ştiţi că mie-mi place să las lucrurile în aer :D Check back in a few days pentru partea a doua a topului, cu tot cu minunata descoperire de pe #3, surpriza fantastică de pe #2 şi superalbumul anului 2010 în viziune kozminoviciană.
\m/
Sau (încă o dată) despre felul disfuncţional în care se pun în aplicare în România idei, de altfel, valabile şi de bun simţ.
A circulat ieri pe Twitter un articol mişto în care se punea o problemă foarte interesantă şi de oarecare actualitate. Să zicem că eşti om de-ăsta cu comunicare online, new media and such, şi ai în administrare un fan-page “corporate” de Facebook. Pagina poate să fie a unei bănci, a unei instituţii, a unei companii, a unui artist chiar – n-are aşa de mare importanţă. Important este ce te faci tu, ca om, în situaţia în care cineva postează pe pagina respectivă un mesaj în care vorbeşte despre sinucidere sau chiar anunţă că se va sinucide. Pe bune, ce faci? Îi răspunzi, nu-i răspunzi, ştergi mesajul? Dacă îi răspunzi, ce-i zici? Şi cum te descurci cu restul de fani ai tăi care văd mesajul respectiv şi reacţionează la el?
Mă rog, citiţi articolul pentru asta, really, deşi mai mult ridică întrebări decât oferă răspunsuri. Şi aruncaţi un ochi şi la comentarii. I want to make another point.
Ideea e că două concluzii s-au desprins din discuţia de acolo. 1 – asemenea mesaje nu trebuie niciodată şterse sau ignorate, şi 2 – ar fi foarte indicat să-l îndrepţi pe respectivul către un număr de telefon unde poate primi asistenţă. În cazul ăsta, lumea vorbea de Samaritans of Boston, care zic la ei în mission statement că
Samaritans’ goal is to reduce the risk of suicide and increase awareness about suicide prevention throughout Greater Boston and MetroWest.
Excelent.
Am descoperit ulterior alte organizaţii similare, cum ar fi ăştia care acţionează pe tot teritoriul UK şi al Irlandei. Şi precis mai sunt foarte multe iniţative de genul ăsta în lume, fie charities fie pe programe guvernamentale and such. Aşa că am fost curios să aflu cum se descurcă România la capitolul ăsta. Avem noi oare măcar un număr de telefon unde cei cu probleme emoţionale să poată suna pentru asistenţă?
Am fost plăcut surprins să aflu că da, avem: 0800 08 01 00. Acum un an şi ceva s-a inaugurat în cadrul spitalului Obregia Centrul de prevenire a tentativelor de suicid la copii şi adolescenţi, destinat “tinerilor cu probleme psihice, care au manifestat de a lungul timpului un comportament autoagresiv şi tentative de suicid”. Dincolo de faptul că formularea de mai sus îmi place de mor şi sper că ăia de la Adevărul au venit cu ea, nu cei de la Obregia, mai este de remarcat şi cât de exclusivistă e toată treaba. Adică don’t get me wrong, este extraordinar că unii au sesizat în sfârşit lipsa acută de sprijin de care suferă tinerii în asemenea situaţii şi au făcut ceva în acest sens, dar cu adulţii ce te faci? Pe ăia unde-i trimiţi?
De asta zic, e o iniţiativă de lăudat, însă ăsta trebuie să fie doar un început. Mai e enorm de mers înainte.
Şi ajung la ceea ce m-a iritat pe mine cel mai tare în toată treaba asta. Dacă aţi fost pe vreuna din paginile Samaritenilor de mai devreme poate aţi observat că şi ăia din Boston, şi ăia din UK & Irlanda şi probabil cam toţi ăilalţi care-or mai fi pun mare accent pe o chestie: asistenţa 24 de ore din 24. Pe principiul “We don’t know when you might need us”. Ei bine, puteţi ghici de pe-acum că centrul de la Bucureşti împreună cu numărul de telefon funcţionează după un orar: anume de luni până vineri, de la 8:30 la 16:30. Dincolo de asta, ne pare rău, te descurci. Sau amână-ţi disperarea şi revino luni de dimineaţă. Şi trezeşte-te şi tu mai devreme măcar, ce dracu, dacă tot faci umbră pământului degeaba!
Deci cam aşa se oferă “asistenţă” în România. Pentru că noi chiar n-avem simţul urgenţei, aşa cum am mai descoperit în zeci de alte situaţii. După ce că Salvarea te sună înapoi după 5 ore să te întrebe dacă mai ai nevoie de ei, până şi atunci când ai gânduri negre şi chiar vrei să cauţi ajutor trebuie să respecţi un orar.
