Supermetale 2010 (part 1)

A mai trecut un an, am mai ascultat nişte metale, am mai dat din cap. A fost un an tare bun, atât din punct de vedere al concertelor (fie doar şi pentru Sonisphere, dar au mai fost concerte gârlă) cât şi al albumelor lansate. Aşa că am zis de ce să nu repet povestea de anul trecut cu 10 albume notabile ieşite în anul ce tocmai s-a terminat. Aş mai fi comentat despre câteva albume care nu apar în top, dar asta mai bine la final, să nu bag spoilers la restul :)) Suficient să zic că apar destule surprize la care nu mă aşteptam. Pentru că de-aia au fost surprize, logic. Să purcedem, deci. În ordine inversă, cum ne şade bine.

Ah, înainte de asta. Premiul pentru cel mai mişto album din 2009 descoperit în 2010 merge la:

Oranssi Pazuzu – Muukalainen Puhuu

Dacă-l ascultam la vremea lui prindea podiumul din 2009 fără drept de apel. Albumul de debut al finlandejilor iese din peisaj cu un soi black metal cum n-am mai auzit în viaţa vieţilor mele, cu tone de influenţe krautrock, space-rock şi psihedelice. Poţi să-i zici “psychedelic black metal” şi sună foarte appropriate. Numai că blackerii ăştia au dat corpsepaint-ul pe costume de astronauţi şi pădurile îngheţate şi grim pe nave spaţiale… well, la fel de îngheţate şi de grim. Şi totul sună teribil de unitar, de închegat; e unul din cele mai fericite mariaje improbabile de genuri pe care le-am auzit vreodată. Serios, nu am absolut nimic ce să le reproşez. Albumul ăsta e o bijuterie de 45 de minute care reinventează întreaga estetică a black-ului avangardist; lumea zice că aude influenţe de Amon Düül şi Can, dar eu zic că moştenirea psihedelică o au mai degrabă pe filieră Kingston Wall. În orice caz, must listen. Uite piesa “Dub kuolleen porton muistolle”, cu ceva mai puţin black dar excelentă pentru descrierea atmosferei:


Ok, şi acuma că ne-am încălzit, hai să trecem la treabă. 10 albume pentru 2010, haha. Şi le avem după cum urmează:

10. Nevermore – The Obsidian Conspiracy

Un mix foarte mişto de progressive şi heavy, cu ocazionale tuşe de death melodic (dar ocazionale şi tuşe). Recunosc că e prima ocazie cu care chiar ascult trupa asta şi mi-au trezit interesul pentru mai mult. Ba chiar mă bate gândul să mă duc până la Sibiu să-i văd, că tot n-am fost anul trecut. Cu tot cu Lacrimas Profundere care bleh. Revenind însă la Nevermore, putea fi ceva mai închegat albumul ăsta. Adică nu ştiu, se mai pierd ei din când în când pe câmpii progresive, dar e ok, îşi revin repede. Plus că e destulă variaţie, dăm şi din cap dar ne fluturăm şi brichetele. Şi băi, Warrel Dane are super voce. Sunt varză că mă prind abia acum, ştiu, dar decât niciodată… :)) Adică îi lipseşte ceva ce mă enervează la majoritatea soliştilor de prog/power. Cred că doza aia de show-offism şi de aroganţă.
În concluzie, album cinstit ce merge ascultat de muuulte ori. Luaţi de ascultaţi “Moonrise (Through Mirrors of Death)”, o piesă mai din topor dar de efect:


9. Dimmu Borgir – Abrahadabra

Băi, ziceţi voi ce vreţi dar Dimmu îmi e trupă de suflet. Aşa că am aşteptat albumul ăsta cu o oarecare curiozitate după ce trupa s-a debarasat de Mustis şi de ICS Vortex. Adică pe de o parte Mustis era responsabil de mare parte din simfonicitatea bestială a lui Death Cult Armageddon iar vocea lui Vortex pica extraordinar în peisaj când ştiau cum s-o folosească. Însă în acelaşi timp, numai guitar work-ul mai acătării marca Galder şi Silenoz a făcut oarecum digerabil un In Sorte Diaboli fad şi care ar fi putut să nu fie făcut.
Cu surprindere în ceea ce mă priveşte, albumul ăsta e chiar bun. În nota lor obişnuită de blackened extreme heavy gothic ceva, că black metal nu-i pot zice, Abrahadabra e un sequel reuşit la Death Cult, ştergând multe din păcatele lui In Sorte. În plus, avem o doză de… upliftingness, să-i zic, la care nu mă aşteptam de la ei. Elementele simfonice sunt şi ele la înălţime, chiar dacă au momente când pică într-un cheesiness marca Nightwish. Dar pe ansamblu totul sună fresh şi foarte inspirat. Dacă adăugăm şi un cover Deep Purple bonus, ne-am scos :))
“Born Treacherous”:


8. Apocalyptica – 7th Symphony

Mereu mi-au plăcut oamenii ăştia, chiar dacă de la Apocalyptica încoace au început să scoată chestii mai sketchy şi mai comerciale. Cel puţin Worlds Collide m-a enervat teribil prin numărul enorm de invitaţi şi prin notorietatea acestora. Din punctul ăsta de vedere, 7th Symphony e mult mai cuminte (şi, deci, mai reuşit), cu numai 4 invitaţi la dintre care Gavin Rossdale e cel mai “high profile”. Cea mai mişto colaborare vocală mi se pare însă de departe “Bring Them to Light” cu Joe Duplantier de la Gojira. Iar Dave Lombardo de la Slayer, care bate la tobe pe “2010”, nici nu se mai pune la numărătoare, că-i de-al casei de pe vremea lui Reflections.
Partea cea mai surprinzătoare pentru mine a fost să descopăr cât de mult a evoluat sound-ul trupei. Şi dincolo de sound, talentul de a compune. Pentru că 7th Symphony este sălaşul a două bijuterii progresive, lungi şi gripping throughout, cu care m-au luat complet prin surprindere. Aştept să fac rost şi de variantele instrumentale ale pieselor cu voce ca să mă pot bucura de mood-ul, well, epic dar întunecat şi puţin cavernos pe care mi-l transmite muzica. This is new ground for the Finns şi îmi place direcţia. Ca dovadă, piesa “At the Gates of Manala”:


7. Alcest – Écailles de lune

Mai puţin naiv ca Souvenirs d’un autre monde. Mai matur, mai întunecat, mai zgomotos. Poţi să-i zici progressive metal fără probleme, de unde precedentului i-ai fi zis mai degrabă alternative rock. Şi îmi place transfigurarea asta, e de efect. Iar un al doilea Souvenirs m-ar fi plictisit, recunosc, oricât de mult mi-a plăcut originalul. Neige însă şi-a amintit că ştie să urle, şi şi-o fi zis să facă şi muzica de aşa natură. Să nu fiu înţeles greşit, nu e o “întoarcere la rădăcini” iar ăsta nu-i în nici un caz un album black metal – sunt chiar destule momente melodice, melancolice. Dar să zicem că Alcest au reuşit cumva să împletească melodicitatea şi “visarea” din Souvenirs cu agresivitatea şi relativa complexitate din Le secret. Plus încă ceva – vârstă, înţelepciune, clasă. Écailles de lune e un album cu un aer cumva maiestuos şi elegant, iar dacă Alcest ar fi o tipă aş zice că a trecut de la cămaşa albă de in la rochia albastră de mătase.
“Percées de lumière”:


6. Mar de Grises – Streams Inwards

Mar de Grises vin din Chile şi sunt un nume destul de greu, chiar dacă poate mai puţin cunoscut, pe scena doom metal. Mai exact, soiul ăla modern de death-doom cu accente progresive, à la Novembers Doom ori Swallow the Sun. Al treilea album al chilienilor este cel mai experimental şi mai rafinat de până acum, trupa ajungând încet încet la un sound caracteristic. Riffuri melodice, un pian folosit excelent şi, în premieră şi surprinzător, puternice influenţe electro-ambientale. Aproape că aş zice că albumul ăsta e un fel de introducere într-o nouă direcţie pe care trupa o va aborda în viitor – primele piese sunt apropiate de ce ştiam înainte, însă pe măsură ce minutele trec descoperim o latură din ce în ce mai experimentală. Ambientalul este rece, spaţial, şi cu toate acestea pianul şi bassul îmi dau uneori senzaţia că ascult o versiune metal a Kilimanjaro Darkjazz Ensemble. De altfel ultima piesă, “Aphelion Aura“, vine ca un fel de bonus, rupându-se complet de firul metal şi pornind într-o explorare întunecată, ambientală, melodică, jazz, trip-hop, drone. Extraordinar.
Vă las însă cu o piesă ceva mai aproape de stilul consacrat al trupei – “Knotted Delirium”:


Şi cam atât pentru moment, ştiţi că mie-mi place să las lucrurile în aer :D Check back in a few days pentru partea a doua a topului, cu tot cu minunata descoperire de pe #3, surpriza fantastică de pe #2 şi superalbumul anului 2010 în viziune kozminoviciană.
\m/

One Response to “Supermetale 2010 (part 1)”

  1. Scobitori de porţelan » Supermetale 2011 (part 2)

    […] predecesorul său, Muukalainen Puhuu, m-am îndrăgostit instant acum doi ani şi de atunci tot aşteptam o continuare care să mă dea gata. Ei bine continuarea a […]

Leave a Reply