Supermetale 2010 (part 2)
Păi ne-am apucat de un top şi nu-i frumos să-l lăsăm aşa, în aer. Ca recapitulare, pe poziţiile 10-6 am avut data recută pe Nevermore, Dimmu Borgir, Apocalyptica, Alcest şi Mar de Grises. Continuăm clasamentul cu
5. In Mourning – Monolith
E prima dată când îi ascult pe băieţii ăştia suedezi şi rău am făcut că nu i-am cercetat mai repede, că cică albumul lor de debut din 2008 e încă şi mai rupere decât ăsta de-acum. Pe Monolith-ul de acum avem un melodic death metal de toată frumuseţea, cu inserţii progressive, doom şi metalcore. Cumulativ, cam pe o treime din album o să aveţi senzaţia că de fapt ascultaţi ceva bonus tracks de la Opeth circa Deliverance, dar asta e ok pentru că In Mourning schimbă registrul suficient de des şi de abil cât să-şi păstreze o amprentă proprie. Trupa reuşeşte să sintetizeze cam tot ce-mi place mie mai mult în metalul scandinav – agresivitate, complexitate, melancolie, disperare, şi de-asta e greu să abordezi albumul ăsta dintr-o singură direcţie. Dacă vă place, încercaţi şi A Thin Shell al celor de la October Tide – coordonate similare, ceva mai mult doom şi acelaşi vocalist excelent, Tobias Netzell.
De la In Mourning ascultăm “Debris”:
4. Vulture Industries – The Malefactor’s Bloody Register
De norvegienii ăştia nu ştiam mare lucru până n-am fost curios să-i ascult cu câteva zile înainte de a mă duce la Labyrinthic Metal Evening, iar piesele de pe The Malefactor’s Bloody Register le-am auzit prima dată live la concert. Avem aici un avant-garde/ progressive metal cu un strop mic, mic de influenţă black şi cu un concept liric tare mişto care ţine albumul laolaltă. Multă lume-i compară cu Arcturus, dar sincer mie-mi plac mai mult, sunt mai straightforward şi mai catchy. Doză puternică de teatralism în prestaţia vocală, aşa cum şade bine oricărei trupe de avant-garde, versuri tongue in cheek şi destul de bolnave, solouri de chitară în venă heavy, clape hintuind la progul anilor ’70 şi ocazional câte-un saxofon pentru pigmentarea atmosferei. Iar live sunt absolut demenţiali şi abia aştept să-i văd din nou în august la Dark Bombastic Evening 3.
Recomand cu ambele mâini şi uite “This Cursed Flesh” ca să vă convingeţi:
3. In Lingua Mortua – Salon des refusés
Deci Norvegia e, în principiu, mama trupelor de avant-garde black. Iar In Lingua Mortua nu se dezmint şi duc mai departe reputaţia asta într-un mare fel. Nu ştiu cum să caracterizez cât mai expresiv muzica de pe Salon des refusés; am putea zice că sună ca o pastişă black metal după King Crimson-ul jazzo-simfonic din ’69-’71 cu ceva nebunii balcanice adăugate for good measure, toate pe o fundaţie solidă de black norvegian pe stil Darkthrone. Şi da, este complet dement şi savuros până la ultima picătură. Catchy, dens, complex, cu foarte multe straturi ce se dezvăluie încet, la audiţii repetate. O bijuterie.
In Lingua Mortua – “Darkness”:
2. Deathspell Omega – Paracletus
Ei bine, asta pentru mine e surpriza anului. Mai ascultasem Deathspell Omega, dar niciodată nu reuşisem să le prind gustul, nu chiar. Şi apoi vine Paracletus ăsta care mă face să exclam “a-haaa!” şi brusc totul capătă sens şi perspectivă. Este fără îndoială cel mai accesibil album al francezilor, însă pentru cine nu-i cunoaşte asta nu spune multe. Pe album avem aşadar un avant-garde black metal (ştiu, am avut ceva anul ăsta) complex, disonant, foarte “dens” la prima audiţie. Atmosfera este puternică, sufocantă, ca şi cum ai fi prins într-o casă în flăcări (hence coperta) şi nu mai ştii cum să ieşi iar panica pune încet stăpânire pe tine. Şi nu glumeam cu disonanţa, acordurile sunt foarte deranjante la prima audiţie, după cum zicea cineva* – aproape că-ţi vine să mergi la ei să le urli “frate, nu aşa se face muzică în plm!“. Asta, plus nişte construcţii întortocheate ne dau capodopera mindfuck a anului 2010.
Deathspell Omega – “Abscission”:
1. Les Discrets – Septembre et ses dernières pensées
Şi părăsim în sfârşit câmpiile demenţei avant-garde black pentru o gură de metal întunecat şi melancolic venind de la a treia trupă franţuzească din top (băi ce bine se mişcă lucrurile pe-acolo). Les Discrets sunt cea de-a treia piesă din trio-ul şoc de shoegaze/ black metal/ post punk din care mai fac parte Alcest şi Amesoeurs. Brainchild al lui Fursy Teyssier, meseriaş artist grafic, trupa are un puternic background vizual – lucru ce se resimte şi în muzică. Iar ce se aude pe album este destul de metal, la stilul de dark metal pe filieră Katatonia şi, mai departe, Let It Flow, cu o integrare inspirată a pasajelor acustice, melancolice cu cele mai întunecate şi mai agresive. Fără îndoială cel mai “frumos” album al anului, orice va fi vrând asta să însemne. Abia aştept să-i văd şi live în august, ghiciţi unde – la Dark Bombastic Evening 3, desigur, the place for good stuff.
Les Discrets – Les feuilles de l’olivier
Şi cam asta a fost cu retrospectiva pe câmpii metalifere. Au mai fost albume decente, dar care nu mi-au lăsat impresii prea puternice. Rotting Christ – fain, dar cam autosuficient şi cu o singură piesă memorabilă după multe, multe audiţii (anume “Noctis Era” care, ce-i drept, taie şi spânzură). Orphaned Land – interesant până la un punct, dar prea ambiţios şi mult prea lung, cu o lungime ce permitea lejer două albume şi cu material ce permitea un singur album mai scurt şi mai bun, mai dinamic şi mai concis. Chiar şi Vîrstele de la Negură Bunget mi-a plăcut – e “safe ground”, un album lucrat bine şi plăcut urechii. Iar în capul celor de la Agalloch nu ştiu ce-a fost şi nici nu vreau să aflu.
Privim cu aşteptări către 2011. Primordial, Ajattara (cu teamă, ce-i drept), Shape of Despair, Draconian, Farmakon (!!!), Septic Flesh, Opeth, Serpentcult, Moonspell, Cult of Luna. Şi Tool, frate, că mi s-au lungit urechile de 4 ani jumate încoace. Plus cine ştie ce goodies descoperim pe parcurs, că asta-i toată veselia.
Hai v-am pupat.
Sigur, nu înainte de a dezveli, doamnelor şi domnilor, superalbumul anului 2010:
White Walls – Mad Man Circus
Observ trendul foarte cool început anul trecut de maudlin of the Well ca superalbumele anilor să fie release-uri gratuite :)) Mad Man Circus nu face excepţie, albumul de progressive metal fiind disponibil gratuit prin Asiluum Arts (clic pe poză). V-am mai povestit de White Walls cu ocazia lansării albumului şi încă sper că am să-i fac o cronică extinsă, aşa cum merită. For now, ăsta e albumul pe care l-am ascultat de vreo 20 de ori în prima săptămână, pe care îl am în player de aproape 4 luni fără să mă satur, care mi-a redat speranţa în capacitatea metalului românesc de a nu se plafona în clone de Negură Bunget. E un album modern, amplu, original, pe care foarte mulţi îl aşteptam fără ca măcar să ştim. Give it a try.
White Walls – “The Lost Art of Chapeaugraphy: Part II”:
Şi gata, eu m-am retras. \m/
Vezi şi prima parte
Te-ar mai putea interesa:
Supermetale 2010 (part 1) | Labyrinthic Metal Evening | Supermetale 2009 (part 2) | Supermetale 2011 (part 2) | Supermetale 2011 (part 1) |
