Kebabul sau viața!

Alamaailman Vasarat sunt un grup finlandez care poate fi caracterizat în multe feluri. Singura certitudine despre ei este că nu sunt normali la cap. Iar acum imaginaţi-vă o trupă de prog-rockeri deranjaţi punând mâna pe nişte alămuri şi alte instrumente de suflat şi încercând să cânte muzică de inspiraţie est-europeană. Cam ăştia sunt Alamaailman Vasarat (“Hammers of the Underworld”, într-o traducere ceva mai accesibilă).
Se autocaracterizează ca “Kebab-kosher-jazz-film-traffic-punk-music”. Pe un fundal avangardist, de punk şi muzică progresivă, ei aşează strat peste strat de inspiraţie est-europeană. Şi nu atât pe filieră ţigănească sau slav-balcanică, cum v-aţi putea aştepta, cât pe filieră evreiască. Dacă n-ai şti mai bine, ai putea zice că sunt o trupă de klezmer scăpată de sub control, după ce membrii au fost torturaţi nopţi de-a rândul cu System of a Down la maxim.



Citeşte mai departe pe Ginger Group >>

Like an animal

Ca un soi de iepuraș. Sau de Rufus, dacă ar țopăi.

În zilele astea care au trecut am realizat o chestie. Dacă merg la un concert și nu scriu despre el în aceeași noapte, sau cel târziu în ziua imediat următoare, șansele scad considerabil să mai scriu despre el vreodată. Ceea ce-mi amintește că am în drafts o seară de Dark Bombastic Evening 2 care-și așteaptă un deznodământ. Dar măcar povestea respectivă e pe jumătate scrisă. Lucru ce nu se poate spune despre altele, cum ar fi concertul tribut Nine Inch Nails.
Concertul tribut Nine Inch Nails a fost o chestie foarte mișto organizată de Viva Music (așa de tare mă bucur că mai apar, în sfârșit, nume noi în branșa de organizatori) și de o șleahtă de muzicieni țicniți în cel mai mișto mod cu putință. Pe 12 februarie, după o deschidere asigurată de post-rockerii de la Semiosis (văzuți a doua oară pentru mine, cool stuff), pe scena din Fabrica a urcat Covered in Nails, un proiect format din Ștefan “Fane” Zaharescu (Kistvaen – voce), Mihnea Ferezan (Luna Amară, Tep Zepi – chitară), Janin Pasniciuc (Dekadens – chitară), Victor Ferezan (Tep Zepi – bass) și Răzvan Ristea (Luna Amară – tobe).

Îmi plac foarte mult inițiativele de genul ăsta, în special pentru că mă asigură de o oarecare coeziune în cadrul scenei rock autohtone. În plus, putem vorbi de un “supergrup”, ceea ce înseamnă că activitatea fiecărui membru este deja notabilă în altă parte – semn al unei oarecare maturități a scenei. Și vorbim de membrii a patru trupe din spectre total diferite – depressive black metal, alternative metal, stoner și indie/post-punk – iar faptul că ei s-au regăsit în jurul muzicii Nine Inch Nails mi se pare, cumva, appropriate și foarte fain, dovadă a unei deschideri tare benefice de care publicul, în special, cam are nevoie. În rest, un eveniment făcut de fani pentru fani, iar asta s-a văzut cel mai mult în setlistul care a constat în hit după hit. Piese mai vechi, altele mai noi, mai mult vechi decât noi – lista de piese împreună cu cronica organizatorilor se găsește aici. Plus fotografii și filmări unde altundeva decât pe nin.ro, site-ul din jurul comunității românești de fani Nine Inch Nails.

Eu am descoperit muzica NIN relativ recent – liceul mi l-am petrecut mai mult cu Tool și cu altele. Văzând live “the real thing” (altă chestie despre care n-am scris), am prins o anumită aromă din direcția lor – o oarecare sofisticare, o oarecare clasă, o abordare artistică gândită; dincolo de pasiunea pentru muzică și profesionalismul desăvârșit. Acum în Fabrica am luat însă contact cu cealaltă față a NIN, debordând de energia aia brută, telurică, nesimțită, sexuală, “de frondă” pe care îmi imaginez că o avea trupa în primii săi ani și care răzbate din albume ca Pretty Hate Machine, Broken sau chiar și The Downward Spiral. În noaptea aia de Fabrica we met the animal. And it was damn entertaining.
În concluzie, aprob cu ambele mâini inițiativele astea care ne mai scot din rutina concertelor cu trupe mai mult sau mai puțin cunoscute. Uite că mai apar din când în când și asemenea evenimente, producții din pasiune ale unor oameni tare mișto, tare underappreciated, care mențin vie o flacără cam subnutrită de fel.
So go out, support them, pay your ticket and enjoy the show.

Și cam atât pentru azi, s-a terminat cafeaua și s-a făcut cam târziu. Considerați și voi că am scris chestia asta acu 10 zile or so :D

Some hidden sounds

Aproape la propriu, căci atunci când trebuie să ajungi pentru prima oară într-un club în care n-ai mai fost precis îți vei petrece până la jumătate de oră bâjbâind pe străduțe, căutând numere, firme luminoase și întrebându-te pe cine ai putea să suni ca să te îndrume. Sau cel puțin așa pățesc eu aproape întotdeauna, nu-i exclus să am o relație ceva mai specială cu orientarea în spațiu.
Norocul meu că mi-am petrecut 4 ani de liceu în perimetrul adiacent Wings Club, așa că vineri seara bâjbâiala n-a fost chiar atât de acută precum ar fi putut fi. Prima impresie – hmm, am intrat bine? Un bar și mese cu lume vorbăreață, nici un semn că acolo urma să se petreacă un concert Rain District. Dar hai să mai insistăm, zic. Uu, garderobă, nice. Ah, uite lume care stă la bilete. Uite chiar și niște oameni cunoscuți. Da băi, aici e.
A doua impresie – Wings e un loc mare. Clubul propriu-zis e măricel și înalt, la o privire fugară putând găzdui lejer vreo 300 și ceva de oameni. În ideea asta îl văd ca o variantă mai mult decât decentă pentru concerte relativ mici (nișă oricum văduvită după dispariția Suburbiei), muuult mai ok decât meschinul Control sau întortocheatul Kulturhaus. Adăugăm și o serie de concerte interesante la început de an și ne-am făcut cu încă un hotspot de activitate concertistică pe care să-l urmărim. Singurul bai major – lipsa unui spațiu de backstage, iar pentru o trupă asta contează destul de mult. Sper că au de gând să remedieze aspectul ăsta într-un fel sau altul, că e păcat.
And now on to the band of the evening, ladies and gentlemen.

Rain District (Alex Purje – voce, chitară; Ștefan Panea – chitară, sintetizator; George Dobre – bas; Alex Ghiță – tobe) sunt o trupă de care dai greu. În primul rând live, pentru că nu cântă tocmai des, iar atunci când o fac au un talent uncanny de a se suprapune peste alte evenimente (experiența mea, cel puțin :)) ). În al doilea rând, pentru că au lansat în 2009 un album foarte reușit de care m-am chinuit cam jumate an să fac rost în variantă digitală și abia acum două zile, cu prilejul sus numitului concert, am reușit să-l posed și sub formă de CD, așa cum e frumos. Muzical, trupa propune ceva tare interesant: un soi de grunge electro post-rock ce îmbină bucăți de rocking out loud cu pasaje sintetice, ambientale. Personal consider că, măcar pentru scena românească, e destul de groundbreaking ce-au făcut băieții pe numitul album Sounds I Hide, așa că până să vă plictisiți prea tare am să vă trimit pe last.fm ca să îl descărcați că tocmai l-au pus la free download. E fresh, moody, grungy, give it a try.
Dacă știți deja albumul, o să aibă sens să vă zic că Rain District sunt mult mai zgomotoși live. În piesele înregistrate, componenta grunge se adulmecă, se gustă, însă trebuie cu adevărat să-i vezi ca să-ți dai seama pe bune cam ce au băieții în cap. De câteva ori mi-au lăsat senzația unei trupe de ceva noise care-a zis “băi, ce-ar fi să facem noi și niște cântece de-adevăratelea?” – fără îndoială influența post-rock ce se simte în chitare și, ocazional, în percuție. Însă cele mai puternice filoane vin din alternativul anilor ’90, via Alice In Chains și Pearl Jam, cu multă energie consumată în mișcarea scenică și în abuzarea instrumentelor. Și apoi mai e sintetizatorul, care leagă și aduce cumva împreună tot ce fac oamenii pe viu cu instrumentele.

Au început cu “Frank Miller”, o piesă instrumentală off-the-record care-a stabilit tonul în care avea să se desfășoare concertul: murdar, gălăgios, deconstructivist :)) Ok, exagerez puțin de dragul imaginii și nu știu dacă aspectul de “murdar, gălăgios” a fost dorit de trupă sau a contribuit și sonorizarea clubului – presupun că puțin din ambele – însă Rain District m-au surprins cât se poate de plăcut prin atitudine și abordare. Cel mai mare păcat al serii a fost că în Wings Club ar mai fi încăput încă foarte, foarte multă lume, pentru că trupa a oferit un show care pe bune că se preta la un public de măcar câteva sute de oameni. Putem să mai îndulcim din amar luând în calcul variabilele “club nou” și “sesiune”, dar tot păcat a fost.
S-au cântat mai puține piese cunoscute de pe Sounds I Hide decât m-aș fi așteptat: superhitul “Sound of Mind”, oarecum emblematic pentru stilul trupei, “Rain Sparkling Crystograms” pe stil ambiental/post-rock sau “Deep Blue Sky”, prima lor piesă dacă am înțeles bine. A lipsit de exemplu “Change Sides”, buhuhu.

Am avut parte în schimb de o doză bună de piese de pe următorul disc la care se lucrează, The Water Side of Blue, semn că băieții se țin de treabă. Despre disc am aflat că din motive financiare o să se tragă live și o să fie mai “raw”, dar Alex Purje era într-un mood foarte entuziast și optimist, asigurându-ne că 2011 o să fie un an tare mișto. Well, dacă zice el, așteptăm :D Printre altele, au făcut impresie piese precum “Lonely Walk” sau “The Door Behind the Wall”, ceva mai viscerale și parcă cu ceva mai puține elemente electronice, dar și piesa ce dă titlul albumului. Iar ca “special goodies” am avut parte pe la mijlocul concertului de un intermezzo de “one man show”, Purje interpretând câteva piese singur la chitară (ajutat din când în când și de Alex de la tobe, când noi ne-apucam să batem din palme out of tempo și mai mult îl încurcam). Printre ele “Rooster” de la Alice in Chains, cu tot cu o destul de convingătoare personificare vocală a lui Layne – dovadă a unei influențe care nu poate decât să-mi placă.

Seara s-a încheiat cu “Flatline” la bis, o piesă “ca tripul unui șaman, unu’ de-ăla adevărat, din Grand Canyon”, pentru care George și Alex Purje au schimbat între ei basul și chitara. Și apoi gata, mulțumim, am fost minunați (deși na, puteam fi mai mulți). Eu m-am bucurat în sinea mea că eram o față nouă la un concert de-al lor, fiindcă am înțeles că oamenii care merg să-i vadă sunt cam aceiași mereu. Of, boala tuturor trupelor mișto. Nu știu ce e mai greu, să faci muzica să ajungă la urechile ascultătorilor potențiali? Să scoți oamenii din casă? Să-i faci să dea acolo, 10, 15, 20 de lei pe un bilet? Toate trei? Altceva?
Mă enervează câte trupe autohtone foarte bune există, care merită văzute și ascultate, iar în același timp mindsetul preponderent e “nu se face muzică bună în România”, fie din neștiință pură fie dintr-o aroganță de-aia cruntă gen “păi ăștia oricum n-or să fie niciodată la nivelul ălora din afară, așa că n-are nici un rost să-i ascult”.
AARGH!

Dincolo de asta, țineți mintele numele de Rain District și bifați-l când ajunge prin preajma voastră, că merită.
Ca să aflați de ce merită, băgați o ureche la albumul lor de debut care poate fi descărcat gratis de aici.

Românește ok, ungurește ok, dar omenește când mai vorbim?

Există câteva categorii de oameni care mă irită profund. Cei mai groaznici probabil sunt ăia care vin de-acasă cu manierele de punkeri şi har’corişti şi se-apucă să facă pogo la concerte de doom, death şi black metal. Aproape imediat după ăştia, în ierarhia mea de oameni pe care îi sufăr teribil de greu, sunt ăia pe care îi fute constant grija de ciorba altuia. Ăia care n-au nici o legătură în mod direct cu subiectul, dar sunt foarte vocali în a-şi da cu părerea şi în a împărţi judecăţi. Ăia care, probabil, n-au auzit când erau mici melodia aia tare deşteaptă cu

Nu vorbi fără să ştii,
Nu hali mereu ce auzi de la alţii.

şi dacă au auzit-o, s-or fi mulţumit să dea din cap a hip hop.
Hai că-i ştiţi cu toţii.

Dau zilele trecute pe Facebook de o “cauză” susţinută de aproape 15000 de români. 15000 de oameni care s-au deranjat să dea join şi eventual să mai invite şi prieteni, semn că pentru ei este o problemă destul de presantă. Hai să ghicim ce anume susţinea cauza respectivă, hm?
Ceva cu pensiile şi salariile bugetarilor? Protest împotriva scumpirii benzinei? Poate ceva legat de demolările de patrimoniu istoric din Buzeşti-Berzei?
Nici pomeneală. Cauza la care mă refer se cheamă “Limba română nu este limbă străină pentru maghiarii din România”, cu subtitlul “Să vorbim româneşte în România!”. Ca fapt divers, nici una din chestiile menţionate mai devreme nu se află în primele 25 de “cauze” românești ca număr de susţinători. Asta cu limba română este, momentan, fix pe 25.

Iată, aşadar, cât de frumos s-au strâns românaşii noştri să-şi dea cu părerea despre cum ar trebui să facă şcoală copiii maghiarilor. Maghiari cu care, desigur, cei mai mulţi dintre păreriştii de serviciu n-au avut niciodată vreun contact direct, auzind de ei doar din poveşti de groază scurse din file de Tricolorul şi alte oficioase naţionalisto-tembele. Şi exagerez, pentru că n-au Tricolorul şi România Mare la un loc tiraj câţi români bătuţi în cap funcţionează după ideile astea. Dar aşa e, ungurii sunt răi. Ne-au asuprit vreme de sute de ani, vor să ne fure Ardealul şi mai vorbesc şi o limbă oribilă pe care n-o înţelege nimeni.

Am convingerea că noi, ca naţie, suferim de o serie de foarte simpatice blocaje mentale. Unul din cele mai serioase e ăsta cu indivizibilitatea ţării. Şi într-un fel trist e de înţeles – sute de ani numai Unire am avut în cap, şi ne-am fixat pe treaba asta suficient de tare ca, atunci când în sfârşit s-a întâmplat, să ne prindă cu picioarele total desculţe. “Păi ne-am unit. Şi-acuma ce?”.
Şi iată-ne în Europa anului 2011 într-o perioadă istorică şi într-un context în care problemele de genul ăsta aproape că nu se mai pun, pierzându-şi aproape orice brumă de relevanţă. Păi voi ăştia pui de Ţuţea care vreţi în Schengen, sunteţi conştienţi că asta înseamnă într-un fel destul de practic să ne unim cu Ungaria, nu? Poftim, analyze this. Să-mi explice şi mie cineva, aşadar, cum dracu vine chestia asta cu ungurii care ne fură Ardealul, că eu n-o pricep. Serios, gata, a trecut vremea cu treceţi batalioane române Carpaţii, ieşiţi din momentul ăsta odată.

O să-mi ziceţi că bine bine, graniţa fizică e una, dar cu tot Schengenul ăsta graniţele politice şi administrative se menţin, şi aici e buba cea mare. Că hai, n-or vrea să pună iar graniţă pe Carpaţi, dar le-ar surâde să se administreze singuri. Şi asta e ca un fel de stat în stat, nu? Deci tot ca şi cum l-ar fi furat.
Aha, deci asta ne roade pe noi. Păi sigur, cum naiba să fie nea Caisă de la Bucureşti de acord ca Istvan din Harghita să-şi facă el şcoală şi şosele după cum ştie că are nevoie mai bine. Nu, că noi ne-am unit, iar în viziunea noastră asta probabil înseamnă că trebuie mereu să fie un deştept pe undeva care ştie cum e mai bine pentru toată lumea. Pentru că nimic nu-i mai frumos decât să-ţi pese de ce fac ceilalţi, chiar dacă ceilalţi ăştia se găsesc la suficiente sute de kilometri cât să n-aibă vreo treabă cu tine. Serios, cu ce vă afectează pe voi felul în care copiii ungurilor învaţă româna la ei în şcoli? Personal, ce prejudiciu vă aduce? Ce neajuns vă provoacă?
Ajung din ce în ce mai tare să cred că problema noastră nu e atât cu ungurii cât cu nevoia asta obsesivă de a ne băga nasul în treaba celuilalt.

O să-mi ziceţi că e “o chestie de principiu”.
Da, sigur. Băi, mor când vă văd. Atât de self-righteous, atât de ipocriţi. Cum vă pasă vouă de destinul neamului românesc, dar pe purceaua care vă moare în coteţ nu daţi doi bani.

Visez la o Românie federalizată. Sau cel puţin una împărţită pe regiuni cu un grad mare de autonomie administrativă. Asta ar presupune să trecem peste obsesia cu “unirea” şi peste nevoia unui “tătucă” de la centru care să ne dicteze ce să facem şi să începem să ne luăm soarta în mâini. Altfel n-o să facem niciodată nici o brânză, pentru că mereu vom muri de grija celor de la 500 de kilometri distanţă ale căror vieţi nu le influenţează câtuşi de puţin pe ale noastre. Trebuie să ne coborâm atenţia de pe flamura patriei şi “sângele străbunilor” şi să ne uităm la lucruri mai apropiate de noi. Familia noastră, cartierul nostru, oraşul nostru. Comunitatea noastră. Trebuie să ne dezvăţăm de obiceiul de a ne lua pe umeri povara tuturor problemelor ţării. Alea normal că ne depăşesc. Dar hai să ne uităm la noi în curte să vedem ce putem îmbunătăţi acolo, hm? Să-i lăsăm pe unguri, că ştiu ei mai bine ce le trebuie şi de ce au nevoie.

Şi, eventual, am putea să nu mai punem botul chiar la toate intoxicările cu iz politic.