Some hidden sounds

Aproape la propriu, căci atunci când trebuie să ajungi pentru prima oară într-un club în care n-ai mai fost precis îți vei petrece până la jumătate de oră bâjbâind pe străduțe, căutând numere, firme luminoase și întrebându-te pe cine ai putea să suni ca să te îndrume. Sau cel puțin așa pățesc eu aproape întotdeauna, nu-i exclus să am o relație ceva mai specială cu orientarea în spațiu.
Norocul meu că mi-am petrecut 4 ani de liceu în perimetrul adiacent Wings Club, așa că vineri seara bâjbâiala n-a fost chiar atât de acută precum ar fi putut fi. Prima impresie – hmm, am intrat bine? Un bar și mese cu lume vorbăreață, nici un semn că acolo urma să se petreacă un concert Rain District. Dar hai să mai insistăm, zic. Uu, garderobă, nice. Ah, uite lume care stă la bilete. Uite chiar și niște oameni cunoscuți. Da băi, aici e.
A doua impresie – Wings e un loc mare. Clubul propriu-zis e măricel și înalt, la o privire fugară putând găzdui lejer vreo 300 și ceva de oameni. În ideea asta îl văd ca o variantă mai mult decât decentă pentru concerte relativ mici (nișă oricum văduvită după dispariția Suburbiei), muuult mai ok decât meschinul Control sau întortocheatul Kulturhaus. Adăugăm și o serie de concerte interesante la început de an și ne-am făcut cu încă un hotspot de activitate concertistică pe care să-l urmărim. Singurul bai major – lipsa unui spațiu de backstage, iar pentru o trupă asta contează destul de mult. Sper că au de gând să remedieze aspectul ăsta într-un fel sau altul, că e păcat.
And now on to the band of the evening, ladies and gentlemen.

Rain District (Alex Purje – voce, chitară; Ștefan Panea – chitară, sintetizator; George Dobre – bas; Alex Ghiță – tobe) sunt o trupă de care dai greu. În primul rând live, pentru că nu cântă tocmai des, iar atunci când o fac au un talent uncanny de a se suprapune peste alte evenimente (experiența mea, cel puțin :)) ). În al doilea rând, pentru că au lansat în 2009 un album foarte reușit de care m-am chinuit cam jumate an să fac rost în variantă digitală și abia acum două zile, cu prilejul sus numitului concert, am reușit să-l posed și sub formă de CD, așa cum e frumos. Muzical, trupa propune ceva tare interesant: un soi de grunge electro post-rock ce îmbină bucăți de rocking out loud cu pasaje sintetice, ambientale. Personal consider că, măcar pentru scena românească, e destul de groundbreaking ce-au făcut băieții pe numitul album Sounds I Hide, așa că până să vă plictisiți prea tare am să vă trimit pe last.fm ca să îl descărcați că tocmai l-au pus la free download. E fresh, moody, grungy, give it a try.
Dacă știți deja albumul, o să aibă sens să vă zic că Rain District sunt mult mai zgomotoși live. În piesele înregistrate, componenta grunge se adulmecă, se gustă, însă trebuie cu adevărat să-i vezi ca să-ți dai seama pe bune cam ce au băieții în cap. De câteva ori mi-au lăsat senzația unei trupe de ceva noise care-a zis “băi, ce-ar fi să facem noi și niște cântece de-adevăratelea?” – fără îndoială influența post-rock ce se simte în chitare și, ocazional, în percuție. Însă cele mai puternice filoane vin din alternativul anilor ’90, via Alice In Chains și Pearl Jam, cu multă energie consumată în mișcarea scenică și în abuzarea instrumentelor. Și apoi mai e sintetizatorul, care leagă și aduce cumva împreună tot ce fac oamenii pe viu cu instrumentele.

Au început cu “Frank Miller”, o piesă instrumentală off-the-record care-a stabilit tonul în care avea să se desfășoare concertul: murdar, gălăgios, deconstructivist :)) Ok, exagerez puțin de dragul imaginii și nu știu dacă aspectul de “murdar, gălăgios” a fost dorit de trupă sau a contribuit și sonorizarea clubului – presupun că puțin din ambele – însă Rain District m-au surprins cât se poate de plăcut prin atitudine și abordare. Cel mai mare păcat al serii a fost că în Wings Club ar mai fi încăput încă foarte, foarte multă lume, pentru că trupa a oferit un show care pe bune că se preta la un public de măcar câteva sute de oameni. Putem să mai îndulcim din amar luând în calcul variabilele “club nou” și “sesiune”, dar tot păcat a fost.
S-au cântat mai puține piese cunoscute de pe Sounds I Hide decât m-aș fi așteptat: superhitul “Sound of Mind”, oarecum emblematic pentru stilul trupei, “Rain Sparkling Crystograms” pe stil ambiental/post-rock sau “Deep Blue Sky”, prima lor piesă dacă am înțeles bine. A lipsit de exemplu “Change Sides”, buhuhu.

Am avut parte în schimb de o doză bună de piese de pe următorul disc la care se lucrează, The Water Side of Blue, semn că băieții se țin de treabă. Despre disc am aflat că din motive financiare o să se tragă live și o să fie mai “raw”, dar Alex Purje era într-un mood foarte entuziast și optimist, asigurându-ne că 2011 o să fie un an tare mișto. Well, dacă zice el, așteptăm :D Printre altele, au făcut impresie piese precum “Lonely Walk” sau “The Door Behind the Wall”, ceva mai viscerale și parcă cu ceva mai puține elemente electronice, dar și piesa ce dă titlul albumului. Iar ca “special goodies” am avut parte pe la mijlocul concertului de un intermezzo de “one man show”, Purje interpretând câteva piese singur la chitară (ajutat din când în când și de Alex de la tobe, când noi ne-apucam să batem din palme out of tempo și mai mult îl încurcam). Printre ele “Rooster” de la Alice in Chains, cu tot cu o destul de convingătoare personificare vocală a lui Layne – dovadă a unei influențe care nu poate decât să-mi placă.

Seara s-a încheiat cu “Flatline” la bis, o piesă “ca tripul unui șaman, unu’ de-ăla adevărat, din Grand Canyon”, pentru care George și Alex Purje au schimbat între ei basul și chitara. Și apoi gata, mulțumim, am fost minunați (deși na, puteam fi mai mulți). Eu m-am bucurat în sinea mea că eram o față nouă la un concert de-al lor, fiindcă am înțeles că oamenii care merg să-i vadă sunt cam aceiași mereu. Of, boala tuturor trupelor mișto. Nu știu ce e mai greu, să faci muzica să ajungă la urechile ascultătorilor potențiali? Să scoți oamenii din casă? Să-i faci să dea acolo, 10, 15, 20 de lei pe un bilet? Toate trei? Altceva?
Mă enervează câte trupe autohtone foarte bune există, care merită văzute și ascultate, iar în același timp mindsetul preponderent e “nu se face muzică bună în România”, fie din neștiință pură fie dintr-o aroganță de-aia cruntă gen “păi ăștia oricum n-or să fie niciodată la nivelul ălora din afară, așa că n-are nici un rost să-i ascult”.
AARGH!

Dincolo de asta, țineți mintele numele de Rain District și bifați-l când ajunge prin preajma voastră, că merită.
Ca să aflați de ce merită, băgați o ureche la albumul lor de debut care poate fi descărcat gratis de aici.

2 Responses to “Some hidden sounds”

  1. leilana

    fain review. eu mă tot ciocnesc de purje pe la concertele kumm, dar cu smerenie recunosc că nu i-am ascultat niciodată trupa. poate să fi prins câte-un live pe youtube, dar nu mi-a rămas nimic în memorie. să ştii că m-ai făcut curioasă în privinţa lor. o să le acord o şansă. :D

  2. Prăjitorul din Oz

    mă bucur, they’re worth it. eu abia aștept concerte noi :D

Leave a Reply