Abibas, Nice și Prado

Îmi este imposibil să înțeleg artiștii și trupele-tribut. Rostul lor de a exista nu reușește să percuteze până la mine, îmi pare rău. Adică reușește el cât de cât, dar mi se pare meschin, trist și demn eventual de milă, nu de admirație.

Înțeleg coverurile. Înțeleg când o trupă poate avea chef să interpreteze piesele alteia, fie că vorbim de chestii clasice sau pur și simplu de preferințe obscure. Înțeleg joaca, înțeleg experimentarea cu ideile altora, înțeleg admirația pentru înaintași. Înțeleg chiar și atunci când muzicieni recunoscuți pentru activitatea lor în diferite contexte se strâng laolaltă și se simt bine cântând piesele unei trupe care le place lor mult – am fost la concerte de genul ăsta și n-am regretat nici o clipă. Dar de aici până la a-ți face o carieră, un nume, din asta, mi se pare trist. Și nu, trist e un cuvânt ce nici nu începe să descrie greața care mă cuprinde. Mi se pare de-a dreptul degradant, înjositor pentru tine ca ființă umană și ca pretins artist.

Dacă sunteți 5 oameni care v-ați construit un nume în jurul faptului că sunteți cea mai tare trupă-tribut Coldplay din nord-vestul Europei Centrale și de Est, oricât de multă muncă și pasiune ați pune voi în chestia asta (lucruri pe care nu le neg) tot nu veți reuși să deveniți niciodată mai mult de un fals, o contrafacere poate abilă, dar totuși contrafacere, ca un parfum din alea pe care le vând țigăncile la ieșirea de la metrou. Dacă tot ce ai reușit să faci tu cu viața ta în 20 de ani de carieră a fost să devii cel mai tare impersonator al lui Freddie Mercury din câteva 5, 6 țări în care ai reușit să ai constant concerte, păcălindu-i pe alții și păcălindu-te pe tine însuți, ei bine află că ești o ratare din punct de vedere artistic. Un zero, o nulitate cu nimic mai brează și demnă de tot atâta milă ca hoardele de impersonatori ai lui Elvis de care toată lumea a ajuns să facă mișto.

Nu pot să pricep de ce te-ai duce să vezi așa ceva. Dacă artiștii respectivi sunt vii, strânge bani și du-te să vezi the real deal! Chiar dacă pare improbabil să ajungi vreodată să-i vezi pe bune, îți vei întreține un vis. Când vei reuși, în cele din urmă, va merita cu vârf și îndesat și va fi de miliarde de ori mai intens. Iar dacă te vor dezamăgi, pentru că și asta este o posibilitate, măcar vei fi împăcat că nu te-ai mulțumit cu o chinezărie făcută pe vapor. Dacă artiștii respectivi sunt morți sau trupa s-a destrămat, mi se pare mult mai decent să-i lași în starea de defunctitudine și să prețuiești ceea ce ți-au lăsat în urmă – 100% original – decât să te amăgești pe tine și să contribui la deluzia unor muzicanți fie prea lași, fie prea puțin talentați fie mult prea pragmatici pentru a crea ceva propriu și valoros.

Imiți la perfecție solo-urile lui Gilmour? Excelent, înseamnă că nu asculți muzică de căcat, înseamnă că ai o chitară și știi ce să faci cu ea. Așa că apucă-te dracului să creezi ceva frumos și al tău și ia-mi fața cu asta, nu cu o copie – oricât de fidelă. Dacă mă chemi să-mi cânți Floyd n-am să vin, pentru că prefer oricând să-i ascult pe ei, adevărați, de peste ani și de la distanța plasticului și a boxelor. Dacă însă mă chemi să-mi cânți chestiile tale, și-mi plac, și mă troznești la final cu un Shine On You Crazy Diamond care-ți și iese, m-ai terminat și voi fi al tău mult timp după aceea, la bine și la mai puțin bine.

Dar pe cine păcălesc, chestiile astea contează cu adevărat poate doar pentru mine și o mână de alți obsedați. Pentru cei mai mulți, fie că-l văd pe Waters pe stadion fie că merg într-un club bucureștean la cea mai tare trupă de coveruri Pink Floyd din Galaxie, e tot aia cât timp ajung să îngâne și ei alea trei versuri pe care le știu din Another Brick In the Wall, part II.

La alţii e mai uşor

Fals, nu e mai uşor, dar “la noi” trebuie să munceşti de două ori mai mult pentru acelaşi rezultat. O dată e munca propriu-zisă, apoi urmează educarea populaţiei căreia trebuie să-i explici ce faci tu de fapt şi cum stau lucrurile. Pentru că “la noi” într-o grămadă înspăimântătoare de domenii lucrurile se situează cel puţin în epoca de piatră. Aproape orice-ai vrea să întreprinzi, te trezeşti că eşti pionier. Pentru lucruri care ţie ţi se par de bun simţ trebuie să stai să baţi apa în piuă, să modelezi mentalităţi, să schimbi paradigme.

Nu există prea multe căi bătătorite în România, if you get down to it. Ăia care-ar fi fost capabili să deschidă noi drumuri au preferat (pe bună dreptate) să plece să-şi facă treaba în alte locuri unde nu mai trebuie să stea să-i tragă şi pe alţii după ei. Alţii, mai încăpăţânaţi, se bucură la fiecare mică victorie de aici alimentându-se din gândul că taie un drum, deschid nişte uşi, scriu nişte istorie. Participă cu puţinul de care sunt în stare la un proces general de (re)normalizare.

Să fii un om întreprinzător în România este o binecuvântare şi un blestem. Un blestem pentru că cel mai probabil va trebui tu să construieşti absolut tot. Să creezi organisme, mecanisme, industrii chiar. Să pui umăr la crearea de la zero a întregului cadru necesar ideii tale să funcţioneze. Până apuci să te mai ocupi de ceea ce voiai, de lucrul de la care ai pornit, s-ar putea să ai surpriza să mori. Sau, în orice caz, să ţi se acrească irevocabil.

O binecuvântare pentru… ceilalţi. Pentru alţii care-ţi vor urma şi care vor avea de la ce să plece. Muncă de martir pentru care nu te va mai ţine minte nici naiba, muncă pentru care trebuie să fii un pic nebun. Dar dacă n-o faci tu, n-o va face nimeni. Şi mereu va fi nasol în România, mereu va lipsi câte ceva, mereu vor fi atitudinile oamenilor în nu ştiu ce fel, mereu se vor găsi motive.

Suntem la pământ, ăsta-i adevărul. Şi nu vorbesc de politică, de chestii mari. Suntem la pământ pentru că ne lipsesc atât de multe lucruri pe care le luăm de-a gata când le vedem la alţii, dar pe care noi n-avem disponibilitatea să le construim pentru noi. Suntem la pământ pentru că toţi oamenii care ar putea face ceva mai bine, care ar putea schimba ceva cu adevărat din poziţia în care se află şi cu cunoştinţele pe care le au, aleg să nu. Sau aleg să da, dar în altă parte. Aleg să devină nişte rotiţe funcţionale dintr-un sistem gata funcţional de altundeva, când aici ar putea să fie agenţi ai schimbării ăleia pe care cu toţii o aşteptăm şi sperăm să vină brusc şi din altă parte.

Şi cel mai cumplit e că, la nivel strict uman, oamenii ăştia au perfectă dreptate şi nu-i poate învinui nimeni. Iar noi vom rămâne aşa, atârnaţi, amorţiţi, aşteptând mereu să primim ceva de la alţii dar niciodată de la noi înşine.

Poveste cu Alba Iulia, muzici sucite şi oameni frumoşi

Îmi place teribil cum după fiecare eveniment DonisArt rămân cu câte-o descoperire, un artist pe care nu-l cunoşteam până atunci dar care ajunge ulterior să devină parte integrantă a micii mele schizofrenii muzicale. La Ethereal Ambient Evening au fost Der Blaue Reiter, la DBE1 Spiritual Front, la DBE2 indiscutabil şi măreţi Dirty Granny Tales, la Labyrinthic Metal Evening au fost Vulture Industries, la Doomed Souls Evening Forgotten Tomb (o re-descoperire mai mult, but still works), la DBE3 Hexvessel. Ca să nu mai punem la socoteală Krunele dedicate – cu Altar of Plagues şi Kwoon – unde ştiam la ce merg, dar nu ştiam cum avea să fie :)

Ei bine, e o plăcere să adaug Theodor Bastard pe lista asta, descoperiţi cu multă bucurie luna trecută la DBE4.

Multe seri am stat cu fereastra de “Add New Post” deschisă, vrând să scriu ceva, orice, pentru a consemna momentul DBE4 la Alba Iulia. Înţeleg de ce îmi e atât de greu – a devenit una din experienţele pe care le consum atunci, la faţa locului, “in the now”. În urmă rămân mai puţin amintiri punctuale, coerente din punct de vedere epic, cât senzaţii, imagini, lucruri greu de cuantificat sau de descris în vreun fel care să aibă sens pentru oricine altcineva în afară de mine. Experienţele acelea pe care le internalizezi în aşa măsură încât nici nu mai eşti conştient de existenţa lor ca momente în timp, ci devin pur şi simplu o parte din tine pe care o poţi regăsi oricând şi pe care o porţi cu tine peste tot. Există, mă gândesc, un loc în mine unde momentele astea încă se petrec. De asta cred că nici nu mi se pare atât de ciudat să scriu despre DBE4, de exemplu, la 3 săptămâni după ce a avut loc.

Oricum, dincolo de asta, un lucru important care trebuie spus, unul dintre puţinele care luat la rece e chiar logic, cu cap şi coadă şi care poate fi argumentat, este că DBE nu este despre muzică. M-am prins de asta anul trecut, când a fost anunţată ediţia a 4-a şi pur şi simplu am ştiut că aveam să merg. Nu ca în cazul altor evenimente, cu stai să vedem cine vine, cu băi parcă line-up-ul e cam naşpa, cu parcă a fost mai ca lumea anul trecut. Eram la bord din secunda doi fără vreo ezitare sau vreo condiţie. Pentru că DBE este despre oameni. Oameni frumoşi (n-are rost să caut alt adjectiv, ăsta e) care refuză să se înregimenteze, care păstrează în ei o flacără vie şi neatinsă. Chiar şi oameni care nu-şi dau seama de asta, şi ar putea ridica din umeri la auzul unei astfel de descrieri. “The secret sons of Europe” cum ziceam acum câţiva ani parafrazându-i pe Rome, “oameni cu backgrounduri şi sisteme de valori complet diferite, uniţi însă de un ceva comun – o undă de stil, un mindset tolerant, o trăire veritabilă”. I still hold by those words.

Altfel, Alba Iulia e un oraş minunat, ciudăţel într-un fel simpatic care te face să chicoteşti de parcă Universul ţi-ar juca o festă hazlie. E un orăşel adormit pe cale de a se trezi, dar care trage încă de visul de dimineaţă, zâmbindu-ţi cu ochii închişi şi vorbind alandala. Mi se pare cel mai aproape de Ardealul ăla ideal din capul meu, alimentat de amintirile mersului la ţară de când eram mic. Puţin sucit însă frumos într-un fel simplu, sincer şi incredibil de cald. Cetatea parcă e aterizată acolo de pe cu totul altă planetă – minunată şi ea, dar în alt fel. Unul din puţinele locuri pe care încep să le resimt ca “ale mele”.

Oh well, se termină albumul Theodor Bastard căruia i-am dat play la începutul acestei însemnări (Oikoumene din 2012, o minune ethnic/ambient/trip hop). O poveste tare simpatică despre cum am ajuns eu să am albumul ăsta – iniţial voiam să-mi cumpăr un album cu ei de la standul de merch şi n-aveau decât unul mai vechi, Белое: Ловля Злых Зверей cred, şi unul de remixuri. Şi stăteam eu cu primul din ele în mână, gata să plătesc pentru el, că mă abordează un membru din trupă (tobarul, cred) dacă nu vreau să-l iau pe ăsta, că e nou şi de pe el au cântat cel mai mult, dacă mi-a plăcut ce-am auzit. So sweet :)

Şi cam atât for now, despre cât de minunaţi au fost Kilimanjaro Darkjazz Ensemble şi ce surpriză faină au fost Solstafir live şi cât de beton ar fi fost dacă ar fi cântat Oranssi Pazuzu pe întuneric şi ce faină a fost revederea cu Hexvessel şi cu Sunset In the 12th House şi cât de trippy au fost Job Karma cu proiecţiile lor şi cât de întunecat sobri au fost Unholy şi cât de bun a fost gulaşul şi cât de tare era tipul ăla cu acrobaţii şi cât de friendly erau artiştii amestecaţi prin public şi cât de tare ne dorim să mai fie şi o dată viitoare au scris alţii, mult mai frumos decât aş putea eu. 1, 2, 3, 4, 5.

As usual, cu mulţumiri din suflet către echipa DonisArt care-a făcut posibilă toată nebunia. Ne vedem în decembrie la Braşov!

Out of sync

Sunt momente în care nu am absolut nici o îndoială că există un “făgaş” pe care se petrec lucrurile şi de pe care acestea pot, pe cale de consecinţă, să deraieze. S-o numim Realitate Primă şi să admitem interpretarea multiple-lumi a mecanicii cuantice ca fiind validă.

Paranteză. Asta e o chestie care mi-e foarte dragă, şi încă şi mai mult de când mă uit la Fringe. Dacă eşti de acord cu interpretarea multiple-lumi, asta înseamnă că în cazul pisicii lui Schrödinger, de exemplu, linia temporală se divizează în două, dând naştere la două realităţi paralele: una în care pisica trăieşte, alta în care pisica moare. Extrapolând, orice moment de cotitură (o decizie a cuiva, de exemplu) produce ramificaţii adiţionale la linia temporală, corespunzând tuturor rezultatelor posibile. Extrapolând, există o infinitate de realităţi paralele în care absolut orice s-ar fi putut vreodată întâmpla s-a întâmplat.

Încheiem paranteza.
Ei bine, deci să adăugăm peisajului de mai sus noţiunea de Realitate Primă. Practic asta ar însemna că există deja un curs ideal al cauzalităţii. Nu neapărat “destin” în sensul mistic, ci pur şi simplu o înlănţuire predeterminată cauză-efect. Ca un şir infinit de piese de domino care cad una peste cealaltă. Însă din când în când se mai petrece câte o anomalie – o piesă de domino cade cu o fracţiune de secundă mai încet, sau mai repede, sau nu mai cade deloc. Asta ar putea să nu însemne mult, in the grand scheme of things, dar o anomalie tinde să producă după sine o anomalie şi mai mare, etc. (butterfly effect), iar în cele din urmă cauzalitatea o ia razna şi deviază de la făgaşul iniţial, dând naştere la o Realitate Secundă.

Ca urmare a ruperii lanţului cauzal, această nouă realitate este puţin sucită, puţin desincronizată. Dacă diferenţa este suficient de mică, ajungi să întrezăreşti făgaşul iniţial: cum lucrurile s-ar fi aşezat atât de frumos, cum totul ar fi mers şnur, cum toate piesele s-ar fi potrivit la locul lor, dar un mic detaliu a dereglat toată poza.
Altfel, vezi perfect poza. Vezi cum ar fi trebuit lucrurile să fie şi pare atât de natural că ar fi trebuit să fie aşa. Şi totuşi, tu nu eşti acolo unde ar fi trebuit, pentru că la un moment dat, printr-o decizie proastă sau printr-un accident sau prin cine ştie ce farsă cosmică, ai reuşit să deraiezi de la lanţul cauzal care te-ar fi dus acolo.

Exemplu banal dar ilustrativ, o variantă simplificată a ce mi s-a întâmplat mie azi de m-a făcut să mă gândesc la toată povestea asta:
Eşti într-un cartier în care n-ai mai fost, căutând singura casierie RDS deschisă până mai târziu din partea aia a oraşului. Tot mergând, ajungi la strada pe care ştii că e casieria, însă n-ai reţinut numărul şi nu ştii dacă trebuie să o iei la stânga sau la dreapta. “Eh, dar cât de lungă o putea fi strada”, te întrebi, şi alegi să o iei la dreapta. Mergi vreme de 15 minute până în capătul străzii, uitându-te cu atenţie, dar nu găseşti nimic. Faci cale întoarsă, realizezi că ar fi trebuit să o iei la stânga, grăbeşti pasul, însă ajungi la 3 minute după ce au închis. Îţi bagi picioarele şi te duci şi iei tramvaiul spre casă. La un moment dat, tramvaiul se opreşte în locul X: chiar pe linie, în faţă, a avut loc un accident.

Dacă o luai la stânga din prima nu doar ai fi prins deschis la casierie, dar ai fi avut şi un drum lin spre casă, deoarece ai fi apucat să te urci în tramvaiul de dinainte care a trecut prin locul X înainte ca accidentul să aibă loc.

But you are just out of sync with the rest of the world.