Supermetale 2011 (part 1)

Anul ăsta cred că s-a petrecut ceva chimie ciudată prin creierul meu, pentru că m-am găsit ascultând mult mai puţină muzică decât de obicei. Nu ştiu dacă asta e o reacţie la information overload-ul la care mă supun constant, o măsură a deficitului de atenţie şi de concentrare de care mă cam văd suferind, sau pur şi simplu am ajuns la o oarecare suprasaturare, ca să nu-i zic blazare că sună urât. Ideea e că de multe ori mă surprindeam citind, lucrând sau uitându-mă la chestii pe net în cea mai desăvârşită linişte, lucru pe care-l sesizam apoi după câteva ore şi care mă punea pe gânduri. Sper să nu fie mai grav decât pare.
Mă voi gândi totuşi în săptămânile următoare cui să-i las moştenire colecţia mea de CD-uri, în caz c-o mierlesc înainte de vreme. Altceva mai de însemnătate nu prea am, poate în afară de nişte cărţi mişto, da’ pe alea puteţi să vă şi bateţi.

(Pauză publicitară nesimţită: superalbumele nemetalifere le-am consemnat pe Ginger Group, check them out also.)
Acestea fiind stabilite, să purcedem la chestia pentru care ne-am strâns aici.
First of all, o menţiune pentru cel mai mişto album din 2010 de care habar n-am avut la vremea lui, dar care ar fi prins topul de anul trecut aproape cu siguranţă (cel mai probabil dându-i afară pe Nervermore şi ducând următoarele 2, 3 albume cu o poziţie mai jos). Doamnelor şi domnilor,

Shaolin Death Squad Five Deadly Venoms

N-am întâlnit multe formaţii-concept, şi de obicei e greu să faci ceva de genul ăsta şi să-ţi iasă bine (la dracu’, şi un album concept e greu de făcut ca lumea), însă texanilor ăstora le iese ceva senzaţional. Five Deadly Venoms se pare că e inspirat din filmul cu acelaşi nume, un clasic al filmelor cu arte marţiale, şi spune o poveste destul de interesantă, cu comploturi, trădări şi alte asemenea. Muzica e un progressive metal superb, melodic şi foarte digerabil, un pic teatral pe alocuri, aducând uneori aminte de chestii pe care le-ar face Patton sau Secret Chiefs 3. Dacă numele trupei, care mi se pare minim genial, nu v-a convins, try a bite. Se cheamă “Scorpion”:

De asemenea, un alt album superb al lui 2010 este After al lui Ihsahn. Prog metal de cea mai înaltă clasă, cu ceva avangardisme black şi mult saxofon – check it out musai (snippet).
And now, on to the fresh stuff.

10. Amorphis The Beginning of Times

Nimic nemaiauzit, totuşi ceva mai heavy decât precedentul. Sună cam ca o recapitulare a influenţelor din ultimele trei albume; se simt aici şi tuşa folk din Eclipse, şi aroma gothic a lui Silent Waters, şi abordarea progressive a lui Skyforger. E clar că băieţii şi-au găsit nişa lor stilistică în care se simt super bine, şi ar fi un pic nedrept să zici că nu se pricep la ceea ce fac. Câteva elemente fac deliciul unei ascultări repetate: backing-ul vocal feminin, liniile melodice, construcţia pieselor în general. E un album melodios însă nu catchy; ţi se relevă după cel puţin 2, 3 ascultări, şi preferabil să fie ascultat cu versurile în faţă ca să desluşeşti povestea lui Väinämöinen. Bonus points pentru vocal work-ul de mare clasă, cu armonii foarte inspirate şi un Tomi Joutsen beton, ca de obicei. Şi dacă ciuliţi bine urechile, din când în când o să-l auziţi (din nou) pe Marco Hietala pe fundal.
“Beginning of Time”:

9. Sólstafir Svartir Sandar

Am intrat greu “into it”, probabil şi din cauza vocii care e un pic acquired taste (trebuie să te obişnuieşti cu ea, în orice caz). Altfel, e primul album pe care-l ascult de la ei, deşi am mai tot auzit de trupă, şi ce se aude are o identitate destul de puternică. Un metal atmosferic, rece, greu de clasificat. Ceva black/shoegaze oricum, dar cu un surprinzător vibe rock’n’roll (aici bilă albă pentru bass), întrerupt de momente de soundscape şi drone. Îi văd cam ca o versiune glacială şi cumva mai “modernă”, mai puţin mistică, a celor de la Agalloch, având în comun o oarecare maiestuozitate sobră. Ca fun fact, nu ştiu dacă e pe bune sau am eu impresii, dar pot să jur că uneori vocea reciclează hook-uri şi melodii din cântece pop ale anilor ’90 (finalul de la “Ljós í Stormi”, de exemplu, mă duce cu gândul direct la “Take My Breath Away” de la Berlin). Aştept apariţia de la Alba Iulia din august, să vedem live ce şi cum.
“Ljós í Stormi”:

8. Ava Inferi Onyx

Ştiam de ei ca fiind trupa în care-a ajuns Carmen Simões după ce i-a părăsit pe mult-plăcuţii de către mine Aenima, dar nu i-am prea ascultat până prin preajma concertului lor din Wings din primăvara asta. Deşi ar putea părea la o privire fugară, nu sunt în nici un caz vreun copy-paste de trupă gothic metal cu gagică la voce. De multe ori melodiile invocă o atmosferă funerară, dezolantă, iar vocea lui Carmen, distinsă şi adesea rece, pluteşte deasupra notelor instrumentale ca o tânguire de dincolo de vreun mormânt. Ştiu, repet ce-am zis şi la review-ul concertului, dar na, io unul sunt, aceleaşi impresii am şi oricum probabil că nu l-aţi citit :P În orice caz, un album întunecat, atmosferic, cu o minunată (şi rar întâlnită, de obicei) tentă macabră.
“Venice (In Fog)”:

7. Draconian A Rose for the Apocalypse

Death/doom metal foarte bine făcut, merge pe direcţia precedentului Turning Season Within şi e parcă ceva mai curajos în abordarea elementelor doom (“Elysian Night” e un bun exemplu). Draconian sunt nişte veterani ai genului, şi mi se pare admirabil că reuşesc să rămână relevanţi în contextul în care stilul ăsta de doom modern a devenit foarte popular în ultima vreme, cu multe trupe excelente apărând cam pe aceeaşi felie. De asta îmi pare rău de plecarea recentă a Lisei – muzical vorbind nu mi se pare de neînlocuit şi cel puţin pentru mine vocea ei nu era principalul punct de atracţie al Draconian, dar sound-ul se consolidase foarte frumos şi organic în formula asta şi mă tem ca înlocuirea ei să nu strice ceva din chimia care a dus la aşa bijuterii întunecate. Time will tell, I guess. Mă bucur, în orice caz, că am reuşit să-i văd live la Alba Iulia la Dark Bombastic Evening-ul din vara trecută.
“The Drowning Age”:

6. Primordial Redemption at the Puritan’s Hand

Mai puţin visceral şi impresionant ca To the Nameless Dead, însă ingredientele care fac muzica Primordial atât de specială sunt prezente în continuare: piesele ample, antemice, versurile cu parfum istoric, totuşi profunde şi relevante pentru societatea modernă, şi nu în ultimul rând vocea unică, puternică şi haunting a lui Alan Averill. Se simte un pic mai mult black metal în instrumentaţie şi voce, însă per ansamblu muzica se sustrage clasificărilor; nu e chiar black, nu e chiar doom, cert e doar că e incredibil de intensă, chiar dacă poate uneori pieselor le ia ceva mai mult să “pick up”. Live însă inconvenientul ăsta nu se simte, aşa cum am avut ocazia să mă conving la concertul din Wings de anul trecut. O trupă musai de văzut în concert, unde forţa melodiilor şi a mesajului creşte exponenţial. Iar acasă a se asculta cu versurile în faţă.
“Bloodied Yet Unbowed”:

Şi cam atât pentru prima tură, partea a 2-a peste câteva zile, hopefully încă în ianuarie. Mare surpriză pe locul I, plus încă o “revenire în graţii” la care chiar nu mă aşteptam. Şi-om vedea şi ce anticipăm pentru anul ăsta (deja am mirosit un album cu şanse la locul I pe 2012, haha).

Leave a Reply