O dulce sufocare (Bohren & der Club of Gore în Silver Church)

Când am reuşit să conving pe cineva să mă însoţească la concertul Bohren & der Club of Gore din The Silver Church, eram conştient că-i spusesem doar jumătate din adevăr. “Cântă jazz”, i-am spus eu, “sunt foarte mişto, poftim” – dându-i link către “Constant Fear”, una din puţinele piese ale trupei care are chiar mai mult de 60 bpm.

Sâmbătă noapte am găsit The Silver Church răcoros şi negru, cu lumânări răzleţe aprinse pe mesele din separeuri şi cu proiecţii extrem de tasteful însoţind o muzică rece, cumva astrală, şi totuşi învăluită într-o întunecime de interior de psihic uman. Twisted, în orice caz. Şi oarecum potrivită pentru a te introduce în atmosfera neagră şi, de ce nu, puţin suprarealistă a ceea ce ştiam cu toţii că avea să urmeze. Vorbesc acum despre setul audio-vizual Discordless cu care a început seara, courtesy of Marius Costache. Detalii şi downloaduri gratuite pe site-ul proiectului, www.discordless.com.

Publicul fremăta, însă, în aşteptarea celor patru maeştri germani. Chiar împărtăşeam cu cineva, înainte de concert, ideea că este extrem de greu să pui un chip uman muzicii Bohren & der Club of Gore, dincolo de filmele care-ţi vin în cap aproape instantaneu cu detectivi particulari, fum de trabuc, pahare de whiskey, nopţi ploioase şi neoane care pâlpâie. Cum va fi însă atunci când îi vei vedea pe cei care canalizează muzica? Cu siguranţă atmosfera va fi ştirbită de realizarea că la urma urmei, instrumentele sunt mânuite de nişte simpli oameni. N-a fost cazul, însă, pentru că sâmbătă în spatele instrumentelor s-au aflat patru siluete abia desluşite, cu marginile accentuate de câte o lumină violet, galbenă sau verde şi care nu glăsuiau decât foarte rar pe un ton aproape neutru. Nu acelaşi lucru se poate însă spune şi despre instrumentele în sine, în special despre saxofon, care aveai uneori senzaţia că te străpunge până la inimă.

Muzica Bohren & der Club of Gore este lucrul cel mai apropiat de o experienţă sinestezică pe care l-am trăit până acum. Avalanşa de imagini şi de trăiri pe care muzica lor le invocă poate fi aproape copleşitoare, dacă te prinde într-un moment oportun şi ai sufletul acordat la frecvenţa lor. Dacă este ceva cu adevărat german în muzica lor, este sentimentul de “Sehnsucht” pe care ţi-l trezeşte; nu atât o nostalgie după ceva ce a fost, cât un dor, o tânjire după ceva ce ar putea fi, după o altă formă a lucrurilor pe care abia o poţi întrezări, dar pe care ţi-o doreşti în mod inexplicabil. E ca şi cum ai putea să vezi, pentru o clipă, într-o altă lume, o lume care nu ştii dacă există sau a existat vreodată şi în care nici măcar nu ştii sigur că ţi-ar plăcea să te găseşti, dar înspre care priveşti cu nesaţ în continuu.

Sâmbătă seara m-am îndrăgostit în sfârşit de Dolores (2008), cu ale sale “Staub” si “Unkerich” care au deschis concertul. Recunoscute la faţa locului şi întâmpinate cu fiori pe şira spinării au fost în schimb “On Demon Wings”, “Prowler” şi “Painless Steel”, bijuterii de pe Sunset Mission (2000), album de suflet care m-a însoţit în multe nopţi nedormite. Black Earth (2002) putea fi puţin mai prezent în setlist pentru gustul meu (n-am avut parte la început decât de “Grave Wisdom”, lipsind monumente precum “Destroying Angels”, “Skeletal Remains” sau “The Art of Coffins”), dar a lăsat loc pentru prezentarea celui mai recent disc, Beileid.

Sobrietatea muzicii şi a atmosferei se îngemăna de minune cu dialogurile savuros de seci care veneau dinspre scenă, notabil fiind în special momentul prezentării trupei: “Aici, în stânga mea, se află basistul. În spatele meu, nu mort – deşi ar putea părea – este toboşarul”. La un moment dat keyboardistul se prăbuşise de-a dreptul peste clape, alertând chiar nişte oameni din public. Culeasă tot din public, ceva mai devreme: “Deci provocarea serii va fi să rezişti la tot concertul şi sî nu-ţi tai venele”.

Când siluetele de pe scenă au terminat de interpretat “ultima piesă” şi au început acordurile de la “Constant Fear”, întreaga sală parcă şi-a regăsit suflul vital. Simţeam deja că avea să se termine, iar fiecare acord devenea parcă din ce în ce mai preţios. Întunecimea din jur începuse parcă să se atenueze (sau erau doar ochii mei care se obişnuiseră?) iar tăcerea de după “Midnight Walker” a venit ca o gură de aer, însă unul cumva sărac, arid, neplăcut. După aproape doua ore cu Bohren & der Club of Gore pe scenă, sufocarea, angoasa şi întunericul ne deveniseră aproape dulci, aproape preţioase.

>> Citeşte în întregime pe BestMusic.ro

Rantul obligatoriu despre statuia lui Traian cu lupoaica

Prima dată n-am ştiut cum să reacţionez – văzusem nişte poze pe net, dar era acoperită şi nu se distingea prea bine cine ce. Apoi am cam uitat de ea, luat cu tumultul vieţii. Până deunăzi când aflu că a fost dezvelită. Fără mare tam-tam, cel puţin iniţial. Ce a urmat va ajunge, cel mai probabil, de poveste. Poveste care deja a traversat jumate de Europă şi Marea Mânecii, şi nu cred că se va opri aici.

La început îmi trezea sentimente amestecate. Ideea simbolului nu mi se părea în sine rea – de-ar fi fost doar sculptorul mai puţin leneş. Pentru că văzând jumătatea de animal care se dorea a reprezenta lupul dacic asta e cam singura explicaţie plauzibilă, şi n-am putut să nu mă gândesc la creatura din logo-ul de la BitDefender care suferă exact de aceeaşi afecţiune. La dracu’, stindardul ăla avea trup de balaur, nu de lipitoare, cum foarte bine se poate vedea aici şi în ţâşpe mii alte variante aflate la un Google search distanţă. Şi nu e ca şi cum personajul ar fi copyright Disney sau ceva de genul şi ar fi trebuit ei să-i facă un facelift downgradator.

Trecând aşadar peste lenea exponenţială a sculptorului (care a lăsat-o şi pe săraca lupoaică fără un smoc de blană, dar na, probabil îşi consumase toate energiile creatoare modelând priveliştea dintre picioarele lui Traian – altul cu o obsesie), un alt detaliu a început să devină deranjant la priviri succesive. Voi aţi văzut cât de ţapănă stă sărmana lupoaică? Parcă ar fi împăiată. Parcă ar fi trecut în vizită prin Pompei fix când a erupt Vezuviul. Lasă că pluteşte la vreo jumate palmă de mâinile lui Traian, băgăm un suspension of disbelief şi ne prefacem c-o ţine în braţe, dar ai putea crede că un animal astfel drăgălăşit ar reacţiona şi el cumva, l-ar linge pe Traian pe obraz, i-ar face pipi în palme sau s-ar zvârcoli măcar cât să scape din poziţia aia total anapoda. Nimic. Parcă ar fi o lupoaică din bronz.

Oh, wait.

Cam aşa m-a străfulgerat azi explicaţia situaţiei, explicaţie care relevă de altfel genialitatea întregului ansamblu. Traian de fapt ţine în mâini statuia lupoaicei! Avem de-a face aşadar cu o statuie în statuie, cu siguranţă o premieră mondială. Genial, I’m telling you. Ge-ni-al. Genul ăla de idee pe care ţi-e ciudă că n-ai avut-o tu primul.
Iar asta nu e tot.

Păi gândiţi-vă, o statuie nu e de ici de colo, nu e ca şi cum oamenii merg casual pe stradă cărând statui după ei. Ceea ce ne spune destule lucruri despre Traian, acum că stăm să ne gândim. Iar postura lui, chipul parcă uşor abătut, încordarea feselor, toate nu mai par deloc alese la întâmplare. “Ia uite din ce specimen viril ne tragem noi!” Păi cum să nu-ţi crească inima? Dacă stau acum să caut, precis e vreun filozof sau gânditor sau ceva care a zis înaintea mea că cele mai mari opere de artă sunt cele care trezesc în tine un sentiment, cu atât mai mult cel de mândrie naţională.

Ready for some more mindfuck? Aparent statuia noastră de pe Calea Victoriei mai are două predecesoare. Asta înseamnă că e, de fapt, statuia statuii statuii lui Traian care cară o statuie. Statueception, pe scurt.