Tăceri lipicioase

Tăcerile care rămân cu tine, care ţi se aruncă în spate şi nu mai ai cum să le dai jos de acolo, pe care le porţi fără să vrei ca pe nişte paraziţi care te sleiesc de puteri.

Aş fi vorbit săptămânile trecute despre frustrare, despre neputinţă, despre anormalitate şi regăsirea unei stări de firesc în mijlocul unor oameni atât de frumoşi şi de vii. Aş fi vorbit şi despre uşoara deznădejde resimţită la gândul că, totuşi, între toţi acei oameni frumoşi şi vii (care, incidental, scandau împotriva lui Ponta în Piaţa Victoriei, dar nu-i neapărat asta ideea) eu eram unul singur, fără absolut nici o faţă familiară împrejur. Aş mai fi vorbit despre cum o fântână poate însemna mai mult decât doar o fântână, aşa cum multe lucruri înseamnă mai mult decât ar părea la prima vedere. Aş fi vorbit despre uimirea la gândul că oameni pe care altminteri îi simţi încă aproape ar putea privi lumea din unghiuri atât de fundamental diferite, chit că n-am stat să cercetez întreaga problemă mai în amănunt.

Dar am tăcut. Nu ştiu dacă e mai bine sau mai rău, mă consolez doar cu gândul că

Adevărul e că mâine ceva frumos se va petrece aici, şi voiam să alung un pic elefanţii din cameră.

Undeva tangenţial cu toată această harababură este un articol tare mişto al lui Liiceanu pe care l-am citit zilele trecute şi în care am regăsit câteva din propriile mele întrebări de mai demult. Cu patria mică înainte, aşadar. Încă se petrec lucruri frumoase în ea şi se vor petrece în continuare, măcar pentru cât putem vedea înainte. Şi cred că aş lupta pentru ea, dar sper totuşi că nu va fi nevoie.

Deşi.

Leave a Reply