Poveste cu Alba Iulia, muzici sucite şi oameni frumoşi

Îmi place teribil cum după fiecare eveniment DonisArt rămân cu câte-o descoperire, un artist pe care nu-l cunoşteam până atunci dar care ajunge ulterior să devină parte integrantă a micii mele schizofrenii muzicale. La Ethereal Ambient Evening au fost Der Blaue Reiter, la DBE1 Spiritual Front, la DBE2 indiscutabil şi măreţi Dirty Granny Tales, la Labyrinthic Metal Evening au fost Vulture Industries, la Doomed Souls Evening Forgotten Tomb (o re-descoperire mai mult, but still works), la DBE3 Hexvessel. Ca să nu mai punem la socoteală Krunele dedicate – cu Altar of Plagues şi Kwoon – unde ştiam la ce merg, dar nu ştiam cum avea să fie :)

Ei bine, e o plăcere să adaug Theodor Bastard pe lista asta, descoperiţi cu multă bucurie luna trecută la DBE4.

Multe seri am stat cu fereastra de “Add New Post” deschisă, vrând să scriu ceva, orice, pentru a consemna momentul DBE4 la Alba Iulia. Înţeleg de ce îmi e atât de greu – a devenit una din experienţele pe care le consum atunci, la faţa locului, “in the now”. În urmă rămân mai puţin amintiri punctuale, coerente din punct de vedere epic, cât senzaţii, imagini, lucruri greu de cuantificat sau de descris în vreun fel care să aibă sens pentru oricine altcineva în afară de mine. Experienţele acelea pe care le internalizezi în aşa măsură încât nici nu mai eşti conştient de existenţa lor ca momente în timp, ci devin pur şi simplu o parte din tine pe care o poţi regăsi oricând şi pe care o porţi cu tine peste tot. Există, mă gândesc, un loc în mine unde momentele astea încă se petrec. De asta cred că nici nu mi se pare atât de ciudat să scriu despre DBE4, de exemplu, la 3 săptămâni după ce a avut loc.

Oricum, dincolo de asta, un lucru important care trebuie spus, unul dintre puţinele care luat la rece e chiar logic, cu cap şi coadă şi care poate fi argumentat, este că DBE nu este despre muzică. M-am prins de asta anul trecut, când a fost anunţată ediţia a 4-a şi pur şi simplu am ştiut că aveam să merg. Nu ca în cazul altor evenimente, cu stai să vedem cine vine, cu băi parcă line-up-ul e cam naşpa, cu parcă a fost mai ca lumea anul trecut. Eram la bord din secunda doi fără vreo ezitare sau vreo condiţie. Pentru că DBE este despre oameni. Oameni frumoşi (n-are rost să caut alt adjectiv, ăsta e) care refuză să se înregimenteze, care păstrează în ei o flacără vie şi neatinsă. Chiar şi oameni care nu-şi dau seama de asta, şi ar putea ridica din umeri la auzul unei astfel de descrieri. “The secret sons of Europe” cum ziceam acum câţiva ani parafrazându-i pe Rome, “oameni cu backgrounduri şi sisteme de valori complet diferite, uniţi însă de un ceva comun – o undă de stil, un mindset tolerant, o trăire veritabilă”. I still hold by those words.

Altfel, Alba Iulia e un oraş minunat, ciudăţel într-un fel simpatic care te face să chicoteşti de parcă Universul ţi-ar juca o festă hazlie. E un orăşel adormit pe cale de a se trezi, dar care trage încă de visul de dimineaţă, zâmbindu-ţi cu ochii închişi şi vorbind alandala. Mi se pare cel mai aproape de Ardealul ăla ideal din capul meu, alimentat de amintirile mersului la ţară de când eram mic. Puţin sucit însă frumos într-un fel simplu, sincer şi incredibil de cald. Cetatea parcă e aterizată acolo de pe cu totul altă planetă – minunată şi ea, dar în alt fel. Unul din puţinele locuri pe care încep să le resimt ca “ale mele”.

Oh well, se termină albumul Theodor Bastard căruia i-am dat play la începutul acestei însemnări (Oikoumene din 2012, o minune ethnic/ambient/trip hop). O poveste tare simpatică despre cum am ajuns eu să am albumul ăsta – iniţial voiam să-mi cumpăr un album cu ei de la standul de merch şi n-aveau decât unul mai vechi, Белое: Ловля Злых Зверей cred, şi unul de remixuri. Şi stăteam eu cu primul din ele în mână, gata să plătesc pentru el, că mă abordează un membru din trupă (tobarul, cred) dacă nu vreau să-l iau pe ăsta, că e nou şi de pe el au cântat cel mai mult, dacă mi-a plăcut ce-am auzit. So sweet :)

Şi cam atât for now, despre cât de minunaţi au fost Kilimanjaro Darkjazz Ensemble şi ce surpriză faină au fost Solstafir live şi cât de beton ar fi fost dacă ar fi cântat Oranssi Pazuzu pe întuneric şi ce faină a fost revederea cu Hexvessel şi cu Sunset In the 12th House şi cât de trippy au fost Job Karma cu proiecţiile lor şi cât de întunecat sobri au fost Unholy şi cât de bun a fost gulaşul şi cât de tare era tipul ăla cu acrobaţii şi cât de friendly erau artiştii amestecaţi prin public şi cât de tare ne dorim să mai fie şi o dată viitoare au scris alţii, mult mai frumos decât aş putea eu. 1, 2, 3, 4, 5.

As usual, cu mulţumiri din suflet către echipa DonisArt care-a făcut posibilă toată nebunia. Ne vedem în decembrie la Braşov!

Leave a Reply