Abibas, Nice și Prado

Îmi este imposibil să înțeleg artiștii și trupele-tribut. Rostul lor de a exista nu reușește să percuteze până la mine, îmi pare rău. Adică reușește el cât de cât, dar mi se pare meschin, trist și demn eventual de milă, nu de admirație.

Înțeleg coverurile. Înțeleg când o trupă poate avea chef să interpreteze piesele alteia, fie că vorbim de chestii clasice sau pur și simplu de preferințe obscure. Înțeleg joaca, înțeleg experimentarea cu ideile altora, înțeleg admirația pentru înaintași. Înțeleg chiar și atunci când muzicieni recunoscuți pentru activitatea lor în diferite contexte se strâng laolaltă și se simt bine cântând piesele unei trupe care le place lor mult – am fost la concerte de genul ăsta și n-am regretat nici o clipă. Dar de aici până la a-ți face o carieră, un nume, din asta, mi se pare trist. Și nu, trist e un cuvânt ce nici nu începe să descrie greața care mă cuprinde. Mi se pare de-a dreptul degradant, înjositor pentru tine ca ființă umană și ca pretins artist.

Dacă sunteți 5 oameni care v-ați construit un nume în jurul faptului că sunteți cea mai tare trupă-tribut Coldplay din nord-vestul Europei Centrale și de Est, oricât de multă muncă și pasiune ați pune voi în chestia asta (lucruri pe care nu le neg) tot nu veți reuși să deveniți niciodată mai mult de un fals, o contrafacere poate abilă, dar totuși contrafacere, ca un parfum din alea pe care le vând țigăncile la ieșirea de la metrou. Dacă tot ce ai reușit să faci tu cu viața ta în 20 de ani de carieră a fost să devii cel mai tare impersonator al lui Freddie Mercury din câteva 5, 6 țări în care ai reușit să ai constant concerte, păcălindu-i pe alții și păcălindu-te pe tine însuți, ei bine află că ești o ratare din punct de vedere artistic. Un zero, o nulitate cu nimic mai brează și demnă de tot atâta milă ca hoardele de impersonatori ai lui Elvis de care toată lumea a ajuns să facă mișto.

Nu pot să pricep de ce te-ai duce să vezi așa ceva. Dacă artiștii respectivi sunt vii, strânge bani și du-te să vezi the real deal! Chiar dacă pare improbabil să ajungi vreodată să-i vezi pe bune, îți vei întreține un vis. Când vei reuși, în cele din urmă, va merita cu vârf și îndesat și va fi de miliarde de ori mai intens. Iar dacă te vor dezamăgi, pentru că și asta este o posibilitate, măcar vei fi împăcat că nu te-ai mulțumit cu o chinezărie făcută pe vapor. Dacă artiștii respectivi sunt morți sau trupa s-a destrămat, mi se pare mult mai decent să-i lași în starea de defunctitudine și să prețuiești ceea ce ți-au lăsat în urmă – 100% original – decât să te amăgești pe tine și să contribui la deluzia unor muzicanți fie prea lași, fie prea puțin talentați fie mult prea pragmatici pentru a crea ceva propriu și valoros.

Imiți la perfecție solo-urile lui Gilmour? Excelent, înseamnă că nu asculți muzică de căcat, înseamnă că ai o chitară și știi ce să faci cu ea. Așa că apucă-te dracului să creezi ceva frumos și al tău și ia-mi fața cu asta, nu cu o copie – oricât de fidelă. Dacă mă chemi să-mi cânți Floyd n-am să vin, pentru că prefer oricând să-i ascult pe ei, adevărați, de peste ani și de la distanța plasticului și a boxelor. Dacă însă mă chemi să-mi cânți chestiile tale, și-mi plac, și mă troznești la final cu un Shine On You Crazy Diamond care-ți și iese, m-ai terminat și voi fi al tău mult timp după aceea, la bine și la mai puțin bine.

Dar pe cine păcălesc, chestiile astea contează cu adevărat poate doar pentru mine și o mână de alți obsedați. Pentru cei mai mulți, fie că-l văd pe Waters pe stadion fie că merg într-un club bucureștean la cea mai tare trupă de coveruri Pink Floyd din Galaxie, e tot aia cât timp ajung să îngâne și ei alea trei versuri pe care le știu din Another Brick In the Wall, part II.

La alţii e mai uşor

Fals, nu e mai uşor, dar “la noi” trebuie să munceşti de două ori mai mult pentru acelaşi rezultat. O dată e munca propriu-zisă, apoi urmează educarea populaţiei căreia trebuie să-i explici ce faci tu de fapt şi cum stau lucrurile. Pentru că “la noi” într-o grămadă înspăimântătoare de domenii lucrurile se situează cel puţin în epoca de piatră. Aproape orice-ai vrea să întreprinzi, te trezeşti că eşti pionier. Pentru lucruri care ţie ţi se par de bun simţ trebuie să stai să baţi apa în piuă, să modelezi mentalităţi, să schimbi paradigme.

Nu există prea multe căi bătătorite în România, if you get down to it. Ăia care-ar fi fost capabili să deschidă noi drumuri au preferat (pe bună dreptate) să plece să-şi facă treaba în alte locuri unde nu mai trebuie să stea să-i tragă şi pe alţii după ei. Alţii, mai încăpăţânaţi, se bucură la fiecare mică victorie de aici alimentându-se din gândul că taie un drum, deschid nişte uşi, scriu nişte istorie. Participă cu puţinul de care sunt în stare la un proces general de (re)normalizare.

Să fii un om întreprinzător în România este o binecuvântare şi un blestem. Un blestem pentru că cel mai probabil va trebui tu să construieşti absolut tot. Să creezi organisme, mecanisme, industrii chiar. Să pui umăr la crearea de la zero a întregului cadru necesar ideii tale să funcţioneze. Până apuci să te mai ocupi de ceea ce voiai, de lucrul de la care ai pornit, s-ar putea să ai surpriza să mori. Sau, în orice caz, să ţi se acrească irevocabil.

O binecuvântare pentru… ceilalţi. Pentru alţii care-ţi vor urma şi care vor avea de la ce să plece. Muncă de martir pentru care nu te va mai ţine minte nici naiba, muncă pentru care trebuie să fii un pic nebun. Dar dacă n-o faci tu, n-o va face nimeni. Şi mereu va fi nasol în România, mereu va lipsi câte ceva, mereu vor fi atitudinile oamenilor în nu ştiu ce fel, mereu se vor găsi motive.

Suntem la pământ, ăsta-i adevărul. Şi nu vorbesc de politică, de chestii mari. Suntem la pământ pentru că ne lipsesc atât de multe lucruri pe care le luăm de-a gata când le vedem la alţii, dar pe care noi n-avem disponibilitatea să le construim pentru noi. Suntem la pământ pentru că toţi oamenii care ar putea face ceva mai bine, care ar putea schimba ceva cu adevărat din poziţia în care se află şi cu cunoştinţele pe care le au, aleg să nu. Sau aleg să da, dar în altă parte. Aleg să devină nişte rotiţe funcţionale dintr-un sistem gata funcţional de altundeva, când aici ar putea să fie agenţi ai schimbării ăleia pe care cu toţii o aşteptăm şi sperăm să vină brusc şi din altă parte.

Şi cel mai cumplit e că, la nivel strict uman, oamenii ăştia au perfectă dreptate şi nu-i poate învinui nimeni. Iar noi vom rămâne aşa, atârnaţi, amorţiţi, aşteptând mereu să primim ceva de la alţii dar niciodată de la noi înşine.