La alţii e mai uşor

Fals, nu e mai uşor, dar “la noi” trebuie să munceşti de două ori mai mult pentru acelaşi rezultat. O dată e munca propriu-zisă, apoi urmează educarea populaţiei căreia trebuie să-i explici ce faci tu de fapt şi cum stau lucrurile. Pentru că “la noi” într-o grămadă înspăimântătoare de domenii lucrurile se situează cel puţin în epoca de piatră. Aproape orice-ai vrea să întreprinzi, te trezeşti că eşti pionier. Pentru lucruri care ţie ţi se par de bun simţ trebuie să stai să baţi apa în piuă, să modelezi mentalităţi, să schimbi paradigme.

Nu există prea multe căi bătătorite în România, if you get down to it. Ăia care-ar fi fost capabili să deschidă noi drumuri au preferat (pe bună dreptate) să plece să-şi facă treaba în alte locuri unde nu mai trebuie să stea să-i tragă şi pe alţii după ei. Alţii, mai încăpăţânaţi, se bucură la fiecare mică victorie de aici alimentându-se din gândul că taie un drum, deschid nişte uşi, scriu nişte istorie. Participă cu puţinul de care sunt în stare la un proces general de (re)normalizare.

Să fii un om întreprinzător în România este o binecuvântare şi un blestem. Un blestem pentru că cel mai probabil va trebui tu să construieşti absolut tot. Să creezi organisme, mecanisme, industrii chiar. Să pui umăr la crearea de la zero a întregului cadru necesar ideii tale să funcţioneze. Până apuci să te mai ocupi de ceea ce voiai, de lucrul de la care ai pornit, s-ar putea să ai surpriza să mori. Sau, în orice caz, să ţi se acrească irevocabil.

O binecuvântare pentru… ceilalţi. Pentru alţii care-ţi vor urma şi care vor avea de la ce să plece. Muncă de martir pentru care nu te va mai ţine minte nici naiba, muncă pentru care trebuie să fii un pic nebun. Dar dacă n-o faci tu, n-o va face nimeni. Şi mereu va fi nasol în România, mereu va lipsi câte ceva, mereu vor fi atitudinile oamenilor în nu ştiu ce fel, mereu se vor găsi motive.

Suntem la pământ, ăsta-i adevărul. Şi nu vorbesc de politică, de chestii mari. Suntem la pământ pentru că ne lipsesc atât de multe lucruri pe care le luăm de-a gata când le vedem la alţii, dar pe care noi n-avem disponibilitatea să le construim pentru noi. Suntem la pământ pentru că toţi oamenii care ar putea face ceva mai bine, care ar putea schimba ceva cu adevărat din poziţia în care se află şi cu cunoştinţele pe care le au, aleg să nu. Sau aleg să da, dar în altă parte. Aleg să devină nişte rotiţe funcţionale dintr-un sistem gata funcţional de altundeva, când aici ar putea să fie agenţi ai schimbării ăleia pe care cu toţii o aşteptăm şi sperăm să vină brusc şi din altă parte.

Şi cel mai cumplit e că, la nivel strict uman, oamenii ăştia au perfectă dreptate şi nu-i poate învinui nimeni. Iar noi vom rămâne aşa, atârnaţi, amorţiţi, aşteptând mereu să primim ceva de la alţii dar niciodată de la noi înşine.

Leave a Reply