byron – Road Trip (premiera videoclip)

Cum cel mai nou videoclip byron isi are premiera pe bloguri astazi de la 12:00, am zis ca nu se poate tocmai eu sa ratez acest moment :)

“Road Trip” este cea mai noua piesa byron, urmand a fi inclusa pe urmatorul album de studio (care iese prin primavara). “Road Trip” a fost compusa de catre Dan Byron in luna februarie in timpul unui challenge international, participantii trebuind sa compuna si sa inregistreze un album muzical intr-o luna (lucru pe care l-a si reusit, de altfel). Vor urma varianta in romana si remixul, care vor fi lansate in curand.

Videoclipul contine secvente filmate in timpul turneului national sustinut pentru promovarea materialului video Live Underground, lansat pe DVD si Blu-ray, ce contine concertele din Salina Turda. Road Trip este un veritabil film de calatorie pentru formatia insasi, fiind prezente atat imagini de pe scena cat si secvente de pe drum si “behind the scenes”. Clipul este produs si editat de catre Laszlo Demeter, basistul byron, care este de asemenea si artist vizual.

In ceea ce ma priveste, repeat lejer. Si nu pot decat sa sper ca, totusi, “there’s a god of the stoned who wouldn’t let us break it”.

Enjoy:

Tăceri lipicioase

Tăcerile care rămân cu tine, care ţi se aruncă în spate şi nu mai ai cum să le dai jos de acolo, pe care le porţi fără să vrei ca pe nişte paraziţi care te sleiesc de puteri.

Aş fi vorbit săptămânile trecute despre frustrare, despre neputinţă, despre anormalitate şi regăsirea unei stări de firesc în mijlocul unor oameni atât de frumoşi şi de vii. Aş fi vorbit şi despre uşoara deznădejde resimţită la gândul că, totuşi, între toţi acei oameni frumoşi şi vii (care, incidental, scandau împotriva lui Ponta în Piaţa Victoriei, dar nu-i neapărat asta ideea) eu eram unul singur, fără absolut nici o faţă familiară împrejur. Aş mai fi vorbit despre cum o fântână poate însemna mai mult decât doar o fântână, aşa cum multe lucruri înseamnă mai mult decât ar părea la prima vedere. Aş fi vorbit despre uimirea la gândul că oameni pe care altminteri îi simţi încă aproape ar putea privi lumea din unghiuri atât de fundamental diferite, chit că n-am stat să cercetez întreaga problemă mai în amănunt.

Dar am tăcut. Nu ştiu dacă e mai bine sau mai rău, mă consolez doar cu gândul că

Adevărul e că mâine ceva frumos se va petrece aici, şi voiam să alung un pic elefanţii din cameră.

Undeva tangenţial cu toată această harababură este un articol tare mişto al lui Liiceanu pe care l-am citit zilele trecute şi în care am regăsit câteva din propriile mele întrebări de mai demult. Cu patria mică înainte, aşadar. Încă se petrec lucruri frumoase în ea şi se vor petrece în continuare, măcar pentru cât putem vedea înainte. Şi cred că aş lupta pentru ea, dar sper totuşi că nu va fi nevoie.

Deşi.

Melancolie, energie şi entuziasm (Agent Fresco în Fabrica)

Miercuri seara, în clubul bucureştean Fabrica s-a desfăşurat al treilea eveniment Asiluum Night, care i-a avut ca invitaţi pe islandezii de la Agent Fresco şi, ca opening act, pe cei de la Semiosis. Concertul a fost organizat de Asiluum, BHCB şi La Chambre du Chat.

Mă aşteptam la mai mult “rock” în post rock-ul celor de la Semiosis, măcar spre finalul reprezentaţiei. Îi mai văzusem de vreo două ori, şi de fiecare dată mi-a plăcut foarte mult cum reuşiseră să balanseze părţile ambientale, de textură sonoră, cu cele mai energice. Aseară n-a fost însă cazul, Semiosis rămânând la un electro-ambient un pic cam downplayed, foarte adecvat ca muzică de fond dar nu un performance în sine. Probabil asta era şi ideea, de a crea doar un cadru sonor agreabil pentru ce avea să urmeze, şi nu de a beneficia propriu-zis de lumina reflectoarelor. După vreo jumătate de oră de Semiosis, timp în care clubul întunecat se umpluse cu un număr nu foarte mare, dar îmbucurător de oameni, au urcat pe scenă şi cei patru islandezi.

Veneau de la Constanţa, unde susţinuseră în seara precedentă un concert extraordinar – dupa spusele unor oameni în care am încredere. Nu ascultasem absolut nimic în prealabil, dornic de a fi surprins şi sperând ca surpriza să fie plăcută. Şi iată că a fost.

E greu să dai un nume muzicii Agent Fresco. Au deschis concertul cu “Anemoi”, piesă melancolică din deschiderea albumului “A Long Time Listening” (primul şi singurul până acum, de altfel). O combinaţie devastatoare de pian à la Philip Glass cu vocea haunting, chinuită un pic a solistului Arnór Dan Arnarson. Însă Agent Fresco au extrem de multe chipuri – pendulează cu cea mai mare lejeritate între pasaje “grele”, undeva între hardcore şi math-rock, pigmentate cu savuroase ruperi de ritm, şi bucăţi cu aromă de indie, jazz sau fragmente oarecum minimaliste de clape dar care totuşi îmbogăţesc enorm sound-ul de ansamblu.

“Apreciez trupele care fac datul din cap pe muzica lor o treabă dificilă”, glumeam ieri cu cineva, iar cel puţin din punct de vedere ritmic muzica islandezilor nu plictiseşte niciodată; este aidoma unui animal care se ascunde de tine, sare în toate direcţiile şi îţi alunecă printre degete când încerci să-l prinzi. Am auzit ceva aprecieri negative vizavi de prestaţia vocală a solistului, dar mie mi-a plăcut cum se asambla totul. Era din acelaşi film – sigur, un film puţin ciudăţel, dar frumos şi coerent. N-am întâlnit încă artişti islandezi care să nu o ia pe o pantă un pic experimentală când vine vorba de voci, iar Agent Fresco nu fac excepţie.

A fost un show cald – aerisirea putea să funcţioneze un pic mai bine, ce-i drept, dar mare parte din căldură a venit dinspre scenă. Vizibil surprinşi de primirea excelentă pe care au avut-o în Fabrica (şi mai devreme la Constanţa, şi sper că şi în seara asta la Cluj), cei patru au petrecut mare parte din concert cu zâmbetul pe buze, povestindu-ne despre istoria pieselor sau despre turneul european în care s-au îmbarcat şi care îi va purta mai departe în Cehia, Germania, Franţa sau Elveţia. “Nu ne-am imaginat niciodată ca vom ajunge aici” poate suna un pic pretenţios când vine din gura unora ca Slayer, dar când nişte islandezi (de care până anul trecut nu auziseşi nicăieri) îţi spun asta cu un entuziasm infalsificabil în glas, poţi să fii sigur că sunt sinceri.

>> Citeşte mai departe pe BestMusic.ro

O dulce sufocare (Bohren & der Club of Gore în Silver Church)

Când am reuşit să conving pe cineva să mă însoţească la concertul Bohren & der Club of Gore din The Silver Church, eram conştient că-i spusesem doar jumătate din adevăr. “Cântă jazz”, i-am spus eu, “sunt foarte mişto, poftim” – dându-i link către “Constant Fear”, una din puţinele piese ale trupei care are chiar mai mult de 60 bpm.

Sâmbătă noapte am găsit The Silver Church răcoros şi negru, cu lumânări răzleţe aprinse pe mesele din separeuri şi cu proiecţii extrem de tasteful însoţind o muzică rece, cumva astrală, şi totuşi învăluită într-o întunecime de interior de psihic uman. Twisted, în orice caz. Şi oarecum potrivită pentru a te introduce în atmosfera neagră şi, de ce nu, puţin suprarealistă a ceea ce ştiam cu toţii că avea să urmeze. Vorbesc acum despre setul audio-vizual Discordless cu care a început seara, courtesy of Marius Costache. Detalii şi downloaduri gratuite pe site-ul proiectului, www.discordless.com.

Publicul fremăta, însă, în aşteptarea celor patru maeştri germani. Chiar împărtăşeam cu cineva, înainte de concert, ideea că este extrem de greu să pui un chip uman muzicii Bohren & der Club of Gore, dincolo de filmele care-ţi vin în cap aproape instantaneu cu detectivi particulari, fum de trabuc, pahare de whiskey, nopţi ploioase şi neoane care pâlpâie. Cum va fi însă atunci când îi vei vedea pe cei care canalizează muzica? Cu siguranţă atmosfera va fi ştirbită de realizarea că la urma urmei, instrumentele sunt mânuite de nişte simpli oameni. N-a fost cazul, însă, pentru că sâmbătă în spatele instrumentelor s-au aflat patru siluete abia desluşite, cu marginile accentuate de câte o lumină violet, galbenă sau verde şi care nu glăsuiau decât foarte rar pe un ton aproape neutru. Nu acelaşi lucru se poate însă spune şi despre instrumentele în sine, în special despre saxofon, care aveai uneori senzaţia că te străpunge până la inimă.

Muzica Bohren & der Club of Gore este lucrul cel mai apropiat de o experienţă sinestezică pe care l-am trăit până acum. Avalanşa de imagini şi de trăiri pe care muzica lor le invocă poate fi aproape copleşitoare, dacă te prinde într-un moment oportun şi ai sufletul acordat la frecvenţa lor. Dacă este ceva cu adevărat german în muzica lor, este sentimentul de “Sehnsucht” pe care ţi-l trezeşte; nu atât o nostalgie după ceva ce a fost, cât un dor, o tânjire după ceva ce ar putea fi, după o altă formă a lucrurilor pe care abia o poţi întrezări, dar pe care ţi-o doreşti în mod inexplicabil. E ca şi cum ai putea să vezi, pentru o clipă, într-o altă lume, o lume care nu ştii dacă există sau a existat vreodată şi în care nici măcar nu ştii sigur că ţi-ar plăcea să te găseşti, dar înspre care priveşti cu nesaţ în continuu.

Sâmbătă seara m-am îndrăgostit în sfârşit de Dolores (2008), cu ale sale “Staub” si “Unkerich” care au deschis concertul. Recunoscute la faţa locului şi întâmpinate cu fiori pe şira spinării au fost în schimb “On Demon Wings”, “Prowler” şi “Painless Steel”, bijuterii de pe Sunset Mission (2000), album de suflet care m-a însoţit în multe nopţi nedormite. Black Earth (2002) putea fi puţin mai prezent în setlist pentru gustul meu (n-am avut parte la început decât de “Grave Wisdom”, lipsind monumente precum “Destroying Angels”, “Skeletal Remains” sau “The Art of Coffins”), dar a lăsat loc pentru prezentarea celui mai recent disc, Beileid.

Sobrietatea muzicii şi a atmosferei se îngemăna de minune cu dialogurile savuros de seci care veneau dinspre scenă, notabil fiind în special momentul prezentării trupei: “Aici, în stânga mea, se află basistul. În spatele meu, nu mort – deşi ar putea părea – este toboşarul”. La un moment dat keyboardistul se prăbuşise de-a dreptul peste clape, alertând chiar nişte oameni din public. Culeasă tot din public, ceva mai devreme: “Deci provocarea serii va fi să rezişti la tot concertul şi sî nu-ţi tai venele”.

Când siluetele de pe scenă au terminat de interpretat “ultima piesă” şi au început acordurile de la “Constant Fear”, întreaga sală parcă şi-a regăsit suflul vital. Simţeam deja că avea să se termine, iar fiecare acord devenea parcă din ce în ce mai preţios. Întunecimea din jur începuse parcă să se atenueze (sau erau doar ochii mei care se obişnuiseră?) iar tăcerea de după “Midnight Walker” a venit ca o gură de aer, însă unul cumva sărac, arid, neplăcut. După aproape doua ore cu Bohren & der Club of Gore pe scenă, sufocarea, angoasa şi întunericul ne deveniseră aproape dulci, aproape preţioase.

>> Citeşte în întregime pe BestMusic.ro