Care e de fapt problema cu presa şi #RosiaMontana

Sau de ce “presa română e plină de minciună”, după cum spun pancartele ce se afişează prin Piaţa Universităţii la ceas de seară.

Ca să începem cu concluzia, de ceva timp încoace presa română a încetat să mai aibă o voce a ei, mulţumindu-se să devină o simplă gură pentru vocile altora. Chestia asta s-a întâmplat treptat şi pe nesimţite, pe stilul broaştei ce fierbe de vie, iar uitându-ne la situaţia de acum e imposibil să nu observăm multitudinea de disfuncţionalităţi din sistemul pe care îl reprezintă instituţia presei, posesoare (pe nedrept, în cazul de faţă) a titlului onorific de “a patra putere în stat”. Însă toate acestea se rezumă, în opinia mea, la o singură mare problemă centrală: presa şi-a pierdut vocea, dintr-o veritabilă putere devenind o simplă tribună, din când în când un ring, iar uneori un pluton de execuţie.

Am ajuns la concluzia asta urmărind mai cu atenţie de vreo două săptămâni emisiunile lui Moise Guran de la TVR, culminând cu excelenta ediţie specială de luni în care-a fost invitat Victor Ponta. Ca foarte mulţi alţii, şi eu am rămas impresionat de spiritul şi tenacitatea de care a dat dovadă – o impresionare complet nefondată, însă, după cum Moise însuşi a încercat să ne spună ulterior: el nu şi-a făcut decât meseria de jurnalist. Acea dezbatere live face de fapt parte dintr-o normalitate cu care noi nu mai suntem confruntaţi de foarte mult timp. Normalitatea în care presa are o voce, un caracter, o personalitate, investigând, scormonind, scotocind, întorcând faptele pe toate părţile în căutarea unui adevăr ce se cere demascat spre servirea interesului public.

“Presa română plină de minciună” s-a scandat atunci când în stradă erau mii de oameni iar televiziunile nu erau nicăieri. Însă marea problemă nu este asta, de fapt. Marea problemă este că nu ai cum, ca instituţie de presă, să spui că “ţi-ai făcut datoria” atunci când după un material cu cei care cer locuri de muncă la Roşia difuzezi un material cu interviuri luate din Piaţă, mulţumindu-te că “ai prezentat toate punctele de vedere” şi ai dat astfel dovadă de obiectivitate. Treaba asta e o capcană în care văd că extrem de multă lume a căzut zilele astea, de ambele părţi ale “condeiului”. Gata, i-am lăsat pe ăia pro să-şi exprime punctul de vedere, acum i-am arătat şi pe ăia care sunt contra, toată lumea e fericită iar noi suntem obiectivi. Nimic mai greşit.

Presa adevărată ar veni ea însăşi cu argumente contra, să zicem, a exploatării de la Roşia Montană, nu le-ar deduce pe baza interviurilor făcute cu “liderii” protestatarilor. Idem, presa adevărată ar veni ea însăşi cu argumente în favoarea exploatării, nu le-ar regurgita pe cele servite de către RMGC în campaniile lor de PR. Sunt atâtea bube în capul RMGC încât mi-e absolut imposibil să cred că o investigaţie jurnalistică temeinică, făcută de oameni cu resursele, cunoştinţele  şi pârghiile necesare, n-ar fi în stare să şteargă pe jos cu întreaga afacere şi să-i pună cruce odată pentru totdeauna. Însă pentru asta ai nevoie de oameni dispuşi să pună întrebări incomode şi să-şi facă nişte duşmani. Iar dacă să zicem că dintr-o facultate de jurnalism ai pleca cu pregătirea teoretică necesară (lucru, din păcate, extrem de departe de adevăr), coloana vertebrală dreaptă nu se învaţă la şcoală (în situaţia fericită în care şcoala s-ar abţine de la a încerca să ţi-o strâmbe).

De asta, oricât de atrăgătoare ar fi, nu cred în butada cu RMGC care a “cumpărat” presa prin bugetele de publicitate. Cred, în schimb, în oameni meschini, fricoşi şi servili, care se fac preş din proprie iniţiativă. Cred că există o auto-cenzură de teama de “a nu supăra pe cine nu trebuie” şi de a opri, poate, un robinet cu bani. Mă îndoiesc că există acorduri secrete semnate între RMGC şi vreo televiziune care, în schimbul cumpărării de spaţiu publicitar, să îi interzică acesteia din urmă să prezinte opinii documentate independent, clare şi intransigente. Iar dacă ar exista, orice instituţie media le-ar putea denunţa fără absolut nici o jenă. Explicaţia e mult mai tristă, în opinia mea – oamenii ăia nu sunt cumpăraţi, ci pur şi simplu se tem să nu iasă cumva de la căldurică. Avem o presă care, în covârşitoarea ei majoritate, nu vrea să deranjeze – şi reuşeşte să facă asta neavând o voce proprie, ci repetând la nesfârşit ce zic alţii. Nu te poţi supăra pe o portavoce, iar când ai şi dresat portavocea să pornească numai când vrei tu e perfect.

De asta am ajuns în situaţia absolut nefirească în care suntem acum cu Roşia Montană, când “jurnalismul cetăţenesc” a luat amploarea pe care a luat-o. Da, toată lumea cu blog şi cont de Facebook a devenit mai nou jurnalist, însă asta numai fiindcă nu avem altă soluţie. Toţi cei care ar fi trebuit să facă taman asta, şcoliţi fiind în acest sens, se mulţumesc să dea cu copy-paste de prin gurile altora, ignorând cu desăvârşire setea de adevăr care a cuprins pe toată lumea. Iar în atari condiţii, ce ne rămâne de făcut altceva decât s-o facem noi şi pe asta, aşa nătâng cum ne-om descurca? Aşa am ajuns cu toţii jurişti, economişti, geologi şi jurnalişti peste noapte – şi pentru prima oară în istoria “românului bun la toate” ăsta nu mi se pare un lucru de condamnat, întrucât alternativa nu există. E pur şi simplu o reacţie firească la un gol pregnant care există în societate.

De reflectat: toţi fotografii care s-au remarcat prin activitatea din timpul protestelor de la Bucureşti (au făcut cei de la Metropotam o trecere în revistă) sunt fie amatori, fie independenţi – prezenţi la proteste pentru că aşa au dorit. Nici unul dintre ei nu este fotoreporter acreditat de la vreo publicaţie trimis la proteste cu scopul de a le documenta.

Mai sunt, totuşi, câteva bastioane în care se cristalizează o “nouă” presă, simultan mai apropiată de “spiritul vremii” şi reluând acea căutare a adevărului abandonată de către presa mainstream. Menţionez aici Vice şi Casa Jurnalistului, veritabile guri de aer proaspăt prin demersurile lor relevante, chiar curajoase uneori, şi lipsite de compromisuri. De aceea un personaj precum Moise Guran, activ în presa mainstream cea cu care ne-am obişnuit să nu deranjeze, reuşeşte să facă atâtea valuri – pentru că are o voce, un caracter şi o personalitate, pentru că pune întrebări incomode şi, în ultimă înstanţă, e mânat în luptă de dorinţa de a descoperi adevărul şi de a-l arăta şi altora.

O reflexie a unei prese puternice, aşa cum nu este acum cea pe care-o avem.

3 Responses to “Care e de fapt problema cu presa şi #RosiaMontana”

  1. Mihai

    Foarte bun articolul.

    Sa nu uitam si de http://riseproject.ro in randu publicatiilor noi si importante.

  2. Prăjitorul din Oz

    True, stiu ca ei au scos la iveala toate acele documente. Apropo de ce ziceam cu resurse si parghii :)

  3. leilana

    Foarte bine pusa problema.

Leave a Reply