#unitisalvam #adakaleh

Acum 50 de ani mai exista încă pe Dunăre, mai în amonte un pic de Turnu Severin, o frumoasă insulă pe numele său Ada Kaleh. Apoi n-a mai fost.

Poveştile, că atât ne-a mai rămas, spun că locul era deosebit. Clima mediteraneană, curios rezultat al amplasării geografice, învăluia insula în parfum de măsline, iasomie şi smochine. La toate astea se adăugau miresmele de cafea, narghilea şi rahat turcesc, întrucât Ada Kaleh a rămas până în 1923 teritoriu turcesc, amintire a cuceririlor otomane din secolul XVII. Habsburgii şi otomanii s-au bătut pe ea mai bine de-un secol, lăsând în urmă o cetate-fortăreaţă şi, efect al confluenţei dintre civilizaţii, o cultură locală complet unică.

Familia mea a locuit o vreme în învecinata Orşovă, cea veche, scufundată şi ea. Din generaţie în generaţie au ajuns până la mine tot soiul de poveşti despre Ada Kaleh şi toate par a zugrăvi insula într-un mic colţ de paradis, cumva afară din prezentul timpului, un loc special unde curgerea secundelor avea altă însemnătate. Cu toate astea, istoria nu ţine minte zeci de mii de oameni care să protesteze împotriva construirii barajului de la Porţile de Fier I. Ar fi fost şi greu, prin natura vremurilor – erau anii ’60, iar România şi Iugoslavia, co-autoare a proiectului, erau în plină expansiune socialistă sub Dej respectiv Tito.

De pe malul românesc al Dunării au fost strămutate 11 localităţi, inclusiv Ada Kaleh şi Orşova, totalizând aproape 15,000 de locuitori. La început, locuitorilor insulei li s-a promis că întreaga comunitate, împreună cu cetatea, moscheea şi cimitirul, ar fi urmat să fie strămutată pe insula Şimian, câţiva kilometri mai în aval, lângă Turnu Severin. Autorităţile începuseră deja demontarea şi reasamblarea cetăţii în noul loc (nişte ziduri mai supravieţuiesc şi astăzi, anonime, pe insula Şimian), însă ulterior a devenit din ce în ce mai clar că întregul proiect era sortit eşecului, în mare parte datorită rezistenţei din partea locuitorilor – se pare că autenticitatea nu poate fi, totuşi, mimată, oricât ai încerca. Mulţi au preferat astfel să se mute fie în Constanţa sau în alte părţi din Dobrogea, fie în Turcia, la invitaţia premierului turc Suleyman Demirel care a făcut o vizită pe insulă în 1967. La final de tot, moscheea a ajuns să fie dinamitată pentru ca minaretele să nu încurce circulaţia navală.

Deşi insula a fost scufundată abia în 1971, Ada Kaleh murise de fapt cu aproape un deceniu mai devreme, odată ce oamenii care o locuiau au început să o părăsească sub apăsarea ameninţării care plana. Înainte de scufundarea ei definitivă, Ada Kaleh mai păstra doar o umbră din ceea ce fusese odinioară, tărâm de basm pentru care se luptaseră imperii. De pe urma sacrificiului făcut atunci ne revin astăzi cam 5,65 TWh de energie electrică pe an, plus câteva sute (probabil, n-am găsit un număr exact) de locuri de muncă la hidrocentrală. Dacă a meritat sau nu, e greu de spus chiar şi după 40 de ani.

Nimeni n-are de unde să ştie dacă Roşia Montană n-a murit şi ea, între timp, în toţi aceşti ani. Oameni ca Eugen David ne dau în continuare speranţa că nu, dar cu adevărat doar timpul va putea spune. Cert este că România nu ar trebui să-şi mai permită încă o distrugere de asemenea magnitudine. Cei patru munţi care vor fi scobiţi n-o să ni mai dea nimeni înapoi, oricâte sute de milioane de dolari ar depune Gabriel Resources în garanţii de mediu (lucru pe care nu îl fac). Iazul de decantare, în schimb, va rămâne moştenire generaţiilor viitoare care vor trebui să-l întreţină zeci de ani după finalul exploatării. Asta fără să aducem în discuţie nici un moment riscurile enorme de mediu pe care le presupune cea mai mare exploatare cu cianură la suprafaţă încercată vreodată în Europa. Peste 40 de ani, însă, doar cu munţii săpaţi şi cu cianura vom rămâne. Aurul va fi dispărut, la fel şi locurile de muncă şi banii rezultaţi din exploatare, oricât de mulţi ar fi – asta apropo de cei care se ceartă mai degrabă pe procente. în loc să vadă poza de ansamblu.

Nu ştiu cum să spun asta mai clar: absolut nici un beneficiu, oricât de mare, nu consider că justifică distrugerea totală şi ireversibilă.

În plus, istoria ne învaţă, fie şi dacă ne uităm doar la Ada Kaleh, că şi cele mai bune intenţii de la început nu ajung aproape niciodată să fie puse în practică întocmai. Există atât de multe necunoscute în întregul proces de aşa zisă “dezvoltare” propus de RMGC (inclusiv însăşi existenţa entităţii Gabriel Resources peste 20 de ani, pentru a putea fi măcar trasă la răspundere) încât certitudinile (nici măcar riscurile!) pentru România pur şi simplu nu au cum să acopere potenţialele beneficii.

Ieri, vreo 15,000 de oameni am mărşăluit prin Bucureşti pentru ca exploatarea propusă la Roşia Montană să nu se întâmple. Din punctul meu de vedere, am protestat împotriva unui viitor cu certitudine sumbru şi în favoarea unui viitor cu posibilităţi infinite – inclusiv de dezvoltare durabilă. Şi de data asta vom avea grijă ca istoria să ţină minte.

Yesterday was not the end – but quite the beginning.

Leave a Reply