Tonic

Kinley tastes like watermelon, and that’s the least of our problems.

Folii goale de medicamente, ambalaje de ciocolată, bubble wrap, sticlă, hârtie reciclată, hârtie de print, scoci, şerveţele, plastic, staniol, praf. Straturi peste straturi peste straturi. Parcă le simţi pe fiecare cum te îmbracă încet. Cum te înlocuiesc. Cum în loc de căldura sângelui îţi pun o căldură fake, de fontă dar nu de fond.

Aerul e liniştit, se încălzeşte şi el. Până şi timpul a renunţat să se scurgă zgomotos – poate nu se simţea băgat în seamă suficient sau poate, dimpotrivă, a învăţat că dacă trece neobservat i se pot ierta mai multe.

Faţadele se scorojesc, varul se spală, tencuiala se desprinde şi cade cu tot cu plăcuţele care te anunţă de acest lucru. Rămâne un fel de dermă care urlă şi sângerează. Rămân un fel de unghii care ţi se încleştează în braţul drept. E ca un geam pe care vrei să-l cureţi dar nu faci decât să-l zgârii şi să-l mătuieşti.

Interior, exterior, deterior.