Scobitori de porţelan

Ca popor. Românul suferă de un număr periculos de obsesii, dintre care una se manifestă pregnant de ceva timp încoace.
Să dăm jos.
Huo! Să moară! Jos X, jos Y!

Fireşte, fără a veni vreodată cu o contra-ofertă. Fără a propune o soluţie, fără a întocmi vreun plan, fără a veni măcar cu vreo argumentaţie coerentă care să-i susţină motivele. Vrerea e suficientă. Iar vrerea nici măcar nu e stabilă, pentru că suntem guvernaţi de toane. Da, ieri ne-a plăcut X, dar azi n-am ieşit la budă de dimineaţă şi ni se pare că X se uită cam strâmb la noi, ia hai să-l dăm jos. Românul e asemenea copilului râzgâiat din reclama aia la prezervative. Je veux LES BONBOOOOONS!!!! Şi gata, ne doare-n cur de consecinţe, de context, de restul. Cred că ne lipseşte cumva gena văzutului în perspectivă.
Jos, aşadar! Cu guvernul, cu preşedintele, cu miniştrii, cu primarul, cu directorul. Jos, pentru că nu ne plac. Fără a lua în calcul de exemplu că orice guvern e mai bun decât nici un guvern, cum foarte simpatică a fost situaţia de toamna trecută. Nouă ne place însă să schimbăm. Mult, repede şi de cât mai multe ori, hrănindu-ne poate astfel iluzia unei evoluţii.

Dar chiar aşa să fie?
Avem de fapt un cult al instabilităţii. Tot ce e durabil ne repugnă. Ne place foarte mult să începem, însă ajunşi pe la mijloc – şi confruntându-ne inevitabil cu probleme – preferăm să ştergem totul şi să o luăm din nou de la zero. Iar asta nu e evoluţie, asta e tâmpenie. De cel puţin douăzeci de ani ne dăm cu stângul în dreptul în continuu. Continuitatea e o glumă. Iar în urma reboot-urilor ăstora am rămas cu o ţară de cioturi, ca articolele alea proaste de pe Wikipedia. Câte un picior, o mână, un ficat, dar niciodată un organism complet şi funcţional. Suntem ca un hard disk cu zece instalări de sistem de operare, nici una dusă la bun sfârşit pentru că n-am avut răbdare, dracului, să se copieze toate fişierele. Pe noi ne arde, ne mănâncă, vrem să se schimbe totul acum însă procesul ne depăşeşte de fiecare dată. Pentru că procesul durează, iar nouă probabil ni s-au uzat resorturile de aşteptare. Lumea însă nu funcţionează aşa. Iar o schimbare durează suficient de mult pentru ca noi să ne trezim în mijlocul ei că ne-am răzgândit. Şi ajungem să dărâmăm tot.

Trebuie să învăţăm odată şi odată că orice lucru la scară foarte mare se mişcă greoi. O ţară, să zicem. Da, România e nasoală. Însă avem nevoie să fim cinstiţi cu noi înşine şi să recunoaştem că pentru a vedea o schimbare majoră la aşa un nivel avem nevoie de mult timp, poate şi jumătate de viaţă. E treaba fiecăruia să do the math for himself şi să concluzioneze dacă merită sau nu, însă schimbări la nivel mare nu se fac peste noapte. Partea proastă e că pe noi numai alea ne interesează, pierzându-ne orice interes asupra lucrurilor pe care le putem cu adevărat influenţa şi schimba într-un interval scurt. Un grup de oameni. O comunitate. O întreprindere. Trebuie să învăţăm, la scara la care putem, individual, să construim. Apoi, încet, vom avea nevoie să construim alături de alţii, pentru că dorinţele ne vor depăşi de la un moment capacităţile de punere în practică. Iar atunci spiritul ăla de cooperare care atât de mult ne lipseşte se va naşte el singur.

Dar avem nevoie să renunţăm la cultul schimbării. Orice schimbare e un proces distructiv şi cu cât se petrece la o scară mai mare, cu atât sistemul care o suportă se redresează mai greu. Credeţi că ministerele ale căror miniştri au fost remaniaţi azi vor deveni brusc bastioane de performanţă şi de eficienţă? Nici pomeneală, dimpotrivă, le aşteaptă o perioadă şi mai mare de stagnare. Până se instalează miniştrii noi, până sunt puşi în temă cu situaţia curentă, până îşi instalează proprii oameni, până-şi renovează şi reechipează birourile…
Şi sigur, în momentul în care se vor fi aşezat şi ei bine şi vor începe să facă nişte treabă vom decide, pentru a mia oară, că parcă nu prea ne place de ei, şi am prefera mai degrabă să începem de la zero, cu o nouă perspectivă.

Ahahaha. This is so funny.

Adică pe ideea că tot n-am mai scris aici de o lună, de ce n-aş face acuma un maraton, nu? Şi dacă tot ştim ce o să ne ocupe weekendu’, măcar să zicem că suntem productivi şi la scris. Mdeci vor urma trei zile de cronici de la eveniment. Hai, să vedem dacă mă ţine.
Din păcate cheful de scris pe blog probabil nu va rămâne la cote prea înalte, căci sesiunea s-a terminat (şi dacă pe vreme de sesiune n-am scris nimic, se înţelege). Just for the record, am trecut cu bine prin ea. Chiar neaşteptat, haha. I love my team. …when they work.

În deschiderea ediţiei, îmi permit o serie de pronosticuri în ceea ce priveşte festivalul.

1. Astăzi fanii Manowar, dezamăgiţi şi furioşi, for scanda “MA-NO-WAAAR!” în timpul concertului Accept;
2. Viţa de Vie or să fie huiduiţi masiv, mai ales dacă nu-şi adaptează setlistul, le ia ‘Mniezău minţile şi cântă vreun “Praf de stele”;
3. O să avem parte de multe momente tribut Dio (mă aştept în special de la Metallica, dar nu-i exclus să se dea şi ai noştri în spectacol puţin);
4. La Rammstein o să se întâmple ceva; probabil o să cadă curentul sau ceva, dar am un feeling că n-o să decurgă smooth.

Să vedem, deci.
În altă ordine de idei: filme, versuri în engleză… mşi da, am uitat.
(Aia era pentru mine, nu pentru voi, e ok.)

Ah, şi cred că diseară n-o să stau la tot Acceptu’ :-?.

…pe 20 cred, răsfoiam eu blogul Ioanei, cea cu veveriţele bete, când m-am bucurat teribil în sinea mea că nu sunt singurul care postează chestii cu o frecvenţă mai mică decât cea cu care merge să plătească facturi. Ultimul ei post fusese pe 29 martie, al meu pe 30. Văzând că pe 19 aprilie s-a apucat din nou de scris, m-am gândit că pe 20 ar fi onorabil să intru şi eu aici la butoane şi să mai coc ceva. Fireşte, însă, cam ca orice idee bună nici asta n-a fost pusă în practică, aşa că iar am rămas ultimu’ dintre cei din urmă.
Şi bineînţeles că iar a uitat WordPress parola între timp. Bine că numai el.

Îmi şi amintesc hype-ul resimţit atunci când m-am instalat pe domeniu, ziceam moa, acuma mă apuc de scris, bag cel puţin două, trei pe săptămână, mă simţeam şerif, ce mai. Motan de motan. Şi pe dracu, fluieră vântul pe-aici mai rău ca ăla care fluieră când îi taie lui. Ăla din film, ultimu blockbuster românesc, come on.
Şi aveam atâtea chestii despre care să vorbesc. Chiar aş fi vrut să marchez în vreun fel uite, treaba cu polonezii. Chiar m-a afectat puţin tragedia aia. Bine, sună bizar “m-a afectat puţin” lângă “tragedie”, but you get the point – puţin pentru că na, nu mă afecta chiar direct or something, iar tragedie pentru că totuşi asta a fost. Am resimţit momentul. Şi m-a făcut să mă gândesc – şi mă gândeam cu groază cum ar fi reacţionat ai noştri dacă s-ar fi întâmplat aici aşa ceva. Şi m-am cam îngreţoşat. Fireşte că acefalii cu glume de autobază gen “Hăhăhă, ştii cum a hotărât România să-i ajute pe polonezi? Le donează preşedintele şi Guvernul, hăhăhă” cu varianta mai scurtă “Pfaaa, nu i s-ar întâmpla şi lu’ Băse aşa, hăhăhă” au apărut imediat, atât de dureroşi şi de mici şi de meschini în grobianismul lor. Iar dacă noi am fi fost cumva direct implicaţi sunt convins că ar fi fost de sute de ori mai rău. Circ peste circ, în stilul caracteristic cu care îndesăm camera de luat vederi în moaca mortului şi-i întrebăm pe apropiaţi cum se simt şi dacă l-au iubit şi cât de îndureraţi sunt.
Ni s-a servit o lecţie de decenţă şi de demnitate. Mă tem însă că tocmai cei care ar fi trebuit să ia aminte nici măcar n-au observat-o, prea ocupaţi fiind cu mizeriile lor cotidiene care trebuie să devină şi mizeriile noastre cotidiene.

On a lighter note, aprilie de până acum a fost şi un prilej de revedere cu Fursecul Mecanic cu ocazia celor mai recente cookie hunts din Bucureşti. Ocazie tocmai bună pentru a mai sta puţin şi de vorbă despre vremurile de demult şi cele ce vor urma – astfel a luat naştere, într-un efort coordonat împreună cu maestrul Andrei, interviul în două părţi care a făcut ceva senzaţie (haha, ce mare mă dau, ce bine mă simt) pe Ginger Group and beyond.
De altfel, dacă tot suntem la capitolul Ginger Group (GG, hahah), am mai scris pe-acolo despre Antimatter şi albumul Transmission de la The Tea Party. Aş băga şi aici (cum am făcut în alte dăţi) excerpturi publicate în urmă, dar mi-e lene aşa că doar menţionez.

Mă sincer îndurerează perspectiva următoarelor câteva săptămâni, fie şi numai pentru faptul că vor culmina în Marele Fleoşc de Iunie cunoscut îndeobşte şi sub numele ăla cu “s” pe care nu-l vom rosti aici din motive superstiţionistice. Pe principiul n-o invoca, că vine.
Şi-şi mai şi aruncă buzduganul înainte cale de o lună, să nici nu te…
Daaar abandonez firul ăsta epic, ce dracu, nu de asta sunt aici.
De fapt abandonez momentul cu totul, ideea de bază era să mai dau p-aici prin zonă, gen, că nu-i frumos să ocupi casă de patrimoniu şi să nu întreţii că ajunge ca căşile alea de pe Lipscani pline de mesdames, messieurs, s’il vous plaît.

Aşa că pentru moment mă retrag. Iar voi puteţi spera că merg să dorm.

Biciclete pentru că cei care merg cu ele prin Bucureşti poate sunt interesaţi de chestiuţa asta de la Metrorex:

Din dorinţa de a se adapta cerinţelor clienţilor fideli ai călătoriei cu metroul, şi care utilizează sau nu şi bicicleta în deplasările cu metroul, Administraţia Metrorex lansează o dezbatere publică pentru a determina părerea călătorilor pentru două idei:
Dacă este considerată utilă amplasarea în zona staţiilor de metrou a unor suporturi pentru parcarea bicicletelor pe durata utilizării metroului şi care sunt aceste staţii în opinia utilizatorilor.
Dacă există utilizatori ai metroului care în zilele de sfârşit de săptămână doresc să poată transporta bicicleta în interiorul trenurilor de metrou pentru a se deplasa spre diverse locuri de agrement.
Publicul călător este rugat să-şi exprime punctul de vedere pe adresa contact@metrorex.ro în perioada 15 martie-15 aprilie 2010.
Rezultatele vor fi făcute publice în jurul datei de 1 mai 2010.

Eu atât pot să vă zic: umpleţi-le inboxul nenorociţilor! :D Măcar să le daţi nişte teme de gândire. Serios, mi-ar plăcea să văd implementată treaba asta.

Şi metal pentru că peste destul de puţină vreme va începe povestea Elite Dark Metal Evening, un joint session la Braşov şi Bucureşti. And I’m so gonna be there!
Pentru când mă-ntorc, poate am în tolbă şi ceva poveşti de la Blazzaj.
Momentan am fugit din peisaj.