Out of sync

Sunt momente în care nu am absolut nici o îndoială că există un “făgaş” pe care se petrec lucrurile şi de pe care acestea pot, pe cale de consecinţă, să deraieze. S-o numim Realitate Primă şi să admitem interpretarea multiple-lumi a mecanicii cuantice ca fiind validă.

Paranteză. Asta e o chestie care mi-e foarte dragă, şi încă şi mai mult de când mă uit la Fringe. Dacă eşti de acord cu interpretarea multiple-lumi, asta înseamnă că în cazul pisicii lui Schrödinger, de exemplu, linia temporală se divizează în două, dând naştere la două realităţi paralele: una în care pisica trăieşte, alta în care pisica moare. Extrapolând, orice moment de cotitură (o decizie a cuiva, de exemplu) produce ramificaţii adiţionale la linia temporală, corespunzând tuturor rezultatelor posibile. Extrapolând, există o infinitate de realităţi paralele în care absolut orice s-ar fi putut vreodată întâmpla s-a întâmplat.

Încheiem paranteza.
Ei bine, deci să adăugăm peisajului de mai sus noţiunea de Realitate Primă. Practic asta ar însemna că există deja un curs ideal al cauzalităţii. Nu neapărat “destin” în sensul mistic, ci pur şi simplu o înlănţuire predeterminată cauză-efect. Ca un şir infinit de piese de domino care cad una peste cealaltă. Însă din când în când se mai petrece câte o anomalie – o piesă de domino cade cu o fracţiune de secundă mai încet, sau mai repede, sau nu mai cade deloc. Asta ar putea să nu însemne mult, in the grand scheme of things, dar o anomalie tinde să producă după sine o anomalie şi mai mare, etc. (butterfly effect), iar în cele din urmă cauzalitatea o ia razna şi deviază de la făgaşul iniţial, dând naştere la o Realitate Secundă.

Ca urmare a ruperii lanţului cauzal, această nouă realitate este puţin sucită, puţin desincronizată. Dacă diferenţa este suficient de mică, ajungi să întrezăreşti făgaşul iniţial: cum lucrurile s-ar fi aşezat atât de frumos, cum totul ar fi mers şnur, cum toate piesele s-ar fi potrivit la locul lor, dar un mic detaliu a dereglat toată poza.
Altfel, vezi perfect poza. Vezi cum ar fi trebuit lucrurile să fie şi pare atât de natural că ar fi trebuit să fie aşa. Şi totuşi, tu nu eşti acolo unde ar fi trebuit, pentru că la un moment dat, printr-o decizie proastă sau printr-un accident sau prin cine ştie ce farsă cosmică, ai reuşit să deraiezi de la lanţul cauzal care te-ar fi dus acolo.

Exemplu banal dar ilustrativ, o variantă simplificată a ce mi s-a întâmplat mie azi de m-a făcut să mă gândesc la toată povestea asta:
Eşti într-un cartier în care n-ai mai fost, căutând singura casierie RDS deschisă până mai târziu din partea aia a oraşului. Tot mergând, ajungi la strada pe care ştii că e casieria, însă n-ai reţinut numărul şi nu ştii dacă trebuie să o iei la stânga sau la dreapta. “Eh, dar cât de lungă o putea fi strada”, te întrebi, şi alegi să o iei la dreapta. Mergi vreme de 15 minute până în capătul străzii, uitându-te cu atenţie, dar nu găseşti nimic. Faci cale întoarsă, realizezi că ar fi trebuit să o iei la stânga, grăbeşti pasul, însă ajungi la 3 minute după ce au închis. Îţi bagi picioarele şi te duci şi iei tramvaiul spre casă. La un moment dat, tramvaiul se opreşte în locul X: chiar pe linie, în faţă, a avut loc un accident.

Dacă o luai la stânga din prima nu doar ai fi prins deschis la casierie, dar ai fi avut şi un drum lin spre casă, deoarece ai fi apucat să te urci în tramvaiul de dinainte care a trecut prin locul X înainte ca accidentul să aibă loc.

But you are just out of sync with the rest of the world.

Tăceri lipicioase

Tăcerile care rămân cu tine, care ţi se aruncă în spate şi nu mai ai cum să le dai jos de acolo, pe care le porţi fără să vrei ca pe nişte paraziţi care te sleiesc de puteri.

Aş fi vorbit săptămânile trecute despre frustrare, despre neputinţă, despre anormalitate şi regăsirea unei stări de firesc în mijlocul unor oameni atât de frumoşi şi de vii. Aş fi vorbit şi despre uşoara deznădejde resimţită la gândul că, totuşi, între toţi acei oameni frumoşi şi vii (care, incidental, scandau împotriva lui Ponta în Piaţa Victoriei, dar nu-i neapărat asta ideea) eu eram unul singur, fără absolut nici o faţă familiară împrejur. Aş mai fi vorbit despre cum o fântână poate însemna mai mult decât doar o fântână, aşa cum multe lucruri înseamnă mai mult decât ar părea la prima vedere. Aş fi vorbit despre uimirea la gândul că oameni pe care altminteri îi simţi încă aproape ar putea privi lumea din unghiuri atât de fundamental diferite, chit că n-am stat să cercetez întreaga problemă mai în amănunt.

Dar am tăcut. Nu ştiu dacă e mai bine sau mai rău, mă consolez doar cu gândul că

Adevărul e că mâine ceva frumos se va petrece aici, şi voiam să alung un pic elefanţii din cameră.

Undeva tangenţial cu toată această harababură este un articol tare mişto al lui Liiceanu pe care l-am citit zilele trecute şi în care am regăsit câteva din propriile mele întrebări de mai demult. Cu patria mică înainte, aşadar. Încă se petrec lucruri frumoase în ea şi se vor petrece în continuare, măcar pentru cât putem vedea înainte. Şi cred că aş lupta pentru ea, dar sper totuşi că nu va fi nevoie.

Deşi.

Rantul obligatoriu despre statuia lui Traian cu lupoaica

Prima dată n-am ştiut cum să reacţionez – văzusem nişte poze pe net, dar era acoperită şi nu se distingea prea bine cine ce. Apoi am cam uitat de ea, luat cu tumultul vieţii. Până deunăzi când aflu că a fost dezvelită. Fără mare tam-tam, cel puţin iniţial. Ce a urmat va ajunge, cel mai probabil, de poveste. Poveste care deja a traversat jumate de Europă şi Marea Mânecii, şi nu cred că se va opri aici.

La început îmi trezea sentimente amestecate. Ideea simbolului nu mi se părea în sine rea – de-ar fi fost doar sculptorul mai puţin leneş. Pentru că văzând jumătatea de animal care se dorea a reprezenta lupul dacic asta e cam singura explicaţie plauzibilă, şi n-am putut să nu mă gândesc la creatura din logo-ul de la BitDefender care suferă exact de aceeaşi afecţiune. La dracu’, stindardul ăla avea trup de balaur, nu de lipitoare, cum foarte bine se poate vedea aici şi în ţâşpe mii alte variante aflate la un Google search distanţă. Şi nu e ca şi cum personajul ar fi copyright Disney sau ceva de genul şi ar fi trebuit ei să-i facă un facelift downgradator.

Trecând aşadar peste lenea exponenţială a sculptorului (care a lăsat-o şi pe săraca lupoaică fără un smoc de blană, dar na, probabil îşi consumase toate energiile creatoare modelând priveliştea dintre picioarele lui Traian – altul cu o obsesie), un alt detaliu a început să devină deranjant la priviri succesive. Voi aţi văzut cât de ţapănă stă sărmana lupoaică? Parcă ar fi împăiată. Parcă ar fi trecut în vizită prin Pompei fix când a erupt Vezuviul. Lasă că pluteşte la vreo jumate palmă de mâinile lui Traian, băgăm un suspension of disbelief şi ne prefacem c-o ţine în braţe, dar ai putea crede că un animal astfel drăgălăşit ar reacţiona şi el cumva, l-ar linge pe Traian pe obraz, i-ar face pipi în palme sau s-ar zvârcoli măcar cât să scape din poziţia aia total anapoda. Nimic. Parcă ar fi o lupoaică din bronz.

Oh, wait.

Cam aşa m-a străfulgerat azi explicaţia situaţiei, explicaţie care relevă de altfel genialitatea întregului ansamblu. Traian de fapt ţine în mâini statuia lupoaicei! Avem de-a face aşadar cu o statuie în statuie, cu siguranţă o premieră mondială. Genial, I’m telling you. Ge-ni-al. Genul ăla de idee pe care ţi-e ciudă că n-ai avut-o tu primul.
Iar asta nu e tot.

Păi gândiţi-vă, o statuie nu e de ici de colo, nu e ca şi cum oamenii merg casual pe stradă cărând statui după ei. Ceea ce ne spune destule lucruri despre Traian, acum că stăm să ne gândim. Iar postura lui, chipul parcă uşor abătut, încordarea feselor, toate nu mai par deloc alese la întâmplare. “Ia uite din ce specimen viril ne tragem noi!” Păi cum să nu-ţi crească inima? Dacă stau acum să caut, precis e vreun filozof sau gânditor sau ceva care a zis înaintea mea că cele mai mari opere de artă sunt cele care trezesc în tine un sentiment, cu atât mai mult cel de mândrie naţională.

Ready for some more mindfuck? Aparent statuia noastră de pe Calea Victoriei mai are două predecesoare. Asta înseamnă că e, de fapt, statuia statuii statuii lui Traian care cară o statuie. Statueception, pe scurt.

Protestul tuturor, protestul nimănui

Aş scrie azi despre orice altceva, aş fi scris şi zilele trecute despre orice altceva, dar e un elefant al dracului de mare în cameră şi simt nevoia să arăt măcar degetul către el. Da, ce chestie, l-am văzut şi eu.

Declar aşadar că nu am nici o părere vizavi de protestele din oraş. De fapt, ca să fiu mai exact, evit să am o părere. La fel cum de ani de zile evit să am o părere despre Roşia Montană.

Cu Roşia Montană e simplu – n-am fost niciodată acolo, aşa că orice părere mi-aş face ar fi la mâna a doua, a treia, a cinşpea. Nu, eu de-aici din camera mea comfy din Bucureşti nu sunt de acord cu exploatarea pentru că raportul risc/beneficiu mi se pare super defavorabil pentru statul român şi pentru zona aia în general, mi se zbârleşte părul când aud poveşti de groază cu lacuri de cianură şi în general dacă într-o zonă poţi face fie turism, fie industrie mi se pare absolut stupid şi fără perspectivă să alegi industria. Însă ce drept am eu, de aici de la sute de kilometri, să susţin opiniile astea la mâna a doua, a treia, a cinşpea ca fiind literă de lege? N-am trăit acolo, nu ştiu cum e, şi oricât m-ar dezgusta propaganda făţişă pe absolut toate canalele făcută de RMGC, nu pot să nu revin la adagiul ăla conform căruia adevărul e mereu undeva la mijloc.

Cu Universitatea e mai complicat, pentru că pe-acolo am trecut de câteva ori. O dată accidental, când protestul era o problemă pentru că îmi încurca planurile personale, apoi de câteva ori din curiozitate. Prima dată, în vinerea în care-a început totul, nu mi-a plăcut ce-am văzut. Preponderent oameni neplăcuţi, de genul vecinilor de vârsta a doua pe care îi eviţi pe stradă şi pe care îi laşi să ia liftul singuri, preferând s-o iei pe scări decât să împarţi câteva secunde acelaşi spaţiu cu ei. Plus nişte tineri la fel de neplăcuţi, probabil copiii celor dintâi, genul de colegi de clasă pe care i-ai avea la un liceu naşpa de prin Ferentari. Când au luat-o din loc înspre Cotroceni şi au început să strige către cei de pe margine “haideţi cu noi, haideţi cu noi!” m-am bucurat că n-am mers cu ei.

În dăţile următoare am zăbovit ceva mai mult. Nu ca să protestez, ci ca să observ. Şi mi-a plăcut ce-am văzut. Pe lângă oamenii neplăcuţi mai veniseră şi alţii. Tineri de prin Cărtureşti (presupun, fiindcă într-un fel total atipic, Cărtureştiul era pustiu), studenţi la chestii ca lumea gen arhitectură şi arte, chiar şi câţiva adulţi din ăia mişto, neînregimentaţi, care nu se calcă în picioare la Obor pentru nişte fasole de 1 decembrie şi nu votează în funcţie de cine le dă nişte făină şi ulei. Şi nimic n-avea nici un sens, şi asta era cel mai tare; la doi paşi de o pancartă cu “Piaţa Universităţii, km. 0, dialog şi dezbatere” se striga “Jos Băsescu”. La doi paşi de o gaşcă de punkişti erau nişte doamne care fluturau steagul României cu stema regală. La doi paşi de un nene care milita pentru eutanasierea câinilor erau unii care strigau să se legalizeze marijuana. Multe cupluri îmbrăţişându-se şi nezicând nimic, doar stând acolo. Alte cupluri în care ea îl trăgea de mânecă pe el “să nu se ducă acolo”. Alte cupluri în care se întâmpla invers.

Şi totuşi, nici un loc pentru mine. N-am simţit nici un resort care să mă facă şi pe mine să strig ceva. Dacă asta este o vină pe care o port, atunci mi-o asum. Însă nu ştiu, pe bune nu ştiu ce să zic, cu cine să ţin. Poate n-am avut atâtea meciuri cu România. Sau poate am avut un pic prea multe. Poate m-am blazat înainte de vreme, sau poate pur şi simplu nu mi-am găsit încă lupta pe care să o port şi în care să cred.
Momentan, ce se întâmplă la Universitate mi se pare opera lui Captain Obvious. E ca şi cum o mulţime de oameni s-ar strânge şi ar urla în cor “Pro-tes-tăm! Pro-tes-tăm!”. Ceea ce, la urma urmei, e bine, pentru că uneori lumea chiar are nevoie de Captain Obvious, mai ales câte unii care şed comod cu cururile lor grase în fotolii pe la diverse palate din Bucureşti. Însă nu e de ajuns.

Şi mă uit în jur, văd toate încercările de confiscare şi de deturnare şi mi se face scârbă. Puteţi să mă trimiteţi să mor cu Băsescu de gât, nu mă interesează, dar eu pentru USL nu ies în stradă. Dacă prezenţa mea în stradă ar putea fi folosită de ei pentru a-şi legitima circul, prefer să stau să-mi văd de treabă în linişte, cum am făcut ani de zile până acum. Iar dacă manifestaţiile s-ar vrea cu adevărat apolitice, ar trebui găsit un slogan mai potrivit decât “Jos Băsescu”, oricât de “simbolic pentru întreaga clasă politică” ar avea lumea impresia că este. “PDL, USL, aceeaşi mizerie” e un început mult mai bun.

Îmi place că se întâmplă ceva. Chiar dacă nu iau parte. Chiar dacă nu am o părere. Dă-mi te rog voie să nu am o părere. Sau lasă-mă să mi-o descopăr înainte de a arunca în mine cu acuzaţii că îţi pun beţe în roate, că nu-mi pasă, că te las să tragi pentru mine.
Nu îmi place sentimentul ăsta de partizanat care răzbate dinspre (unii dintre) cei care au ales să-şi petreacă serile în Piaţa Universităţii. Aerul de superioritate că ar fi făcut ceva pentru tine, ba chiar şi un uşor dispreţ faţă de termita de tine care n-ai fost în stare să-ţi perturbi rutina pentru a fi parte din ceva cu adevărat important. Fiecare iese în stradă în nume propriu, nu vă aşteptaţi să vă mulţumesc. Apreciez însă, admir chiar faptul că v-aţi găsit o bătălie în care să credeţi.

Eu încă nu mi-am găsit-o.