Scobitori de porţelan

Scuze de la început pentru titlul poate puţin misleading, dar mi-a plăcut :P
Mă gândesc ce aură negativă a căpătat noţiunea de “perfecţiune” în ultima vreme şi realizez că e cumva neîntemeiată. Adică pe stilul “băi, n-ai cum să atingi perfecţiunea, că oameni suntem”, “nimeni nu-i perfect”, “bine că eşti tu perfect!” sau, în cazuri ceva mai patologice, “perfecţiunea e rezervată Domnului”. Perfecţiunea a fost asociată de-a lungul timpului cu idealuri (auto)impuse de frumuseţe, eficienţă, inteligenţă ş.a.m.d., iar când idealurile astea se dovedeau imposibil de atins (pentru că, gen, de aia se cheamă idealuri din capul locului) se lăsa cu frustrări şi cu stimă de sine la pământ şi cu depresii şi cu sinucideri. De aici, perfecţiunea a devenit ceva de blamat – de parcă e vina ei, poor thing, că noi suntem tembeli şi nu ne ştim lungul nasului.

Ei bine, propun o nouă abordare a noţiunii de perfecţiune. Un lucru (se aplică ceva mai greu la oameni, dar with a stretch putem, cred, face şi asta) a atins perfecţiunea în momentul în care toate dezvoltările lui ulterioare ajung să fie din ce în ce mai slabe calitativ. Basically, un lucru are momentul lui de glorie (care la momentul său nu e musai să fie perceput ca atare) după care, cum s-ar zice, “se duce pe copcă”. Şi nu-şi mai revine. Hai să vă fac şi poză, să fiu cât mai clar.

Astfel, se cuvin făcute câteva observaţii. First, de cele mai multe ori se constată că un lucru “era perfect” odată demult, prin comparaţie cu acelaşi lucru în prezent care e de rahat. Funcţionalitatea din trecut este deplânsă, iar multe din calităţi sunt observate abia după ce acestea dispar. A se vedea şi zicalele “nu apreciezi cu adevărat un lucru decât după ce nu-l mai ai”, cu varianta mai condensată “those were the days”. Înrudit cu acestea este şi principiul “nu se mai fac ca pe vremuri”, accentuând prin cvasi-universalitatea sa că acest grafic al evoluţiei este comun aproape tuturor lucrurilor.

În al doilea rând, perfecţiunea trebuie judecată numai în interiorul sistemului de referinţă oferit de obiectul de studiu. Un lucru nu poate fi mai bun sau mai puţin bun decât prin comparaţie cu el însuşi la un alt moment în timp şi cu o dimensiune calitativă diferită. Mulţi oameni nu înţeleg chestia asta, ceea ce duce la frustrări nasoale de tot – comparându-şi în continuu realizările cu ale altora, tinzând către perfecţiunea percepută în cu totul alte sisteme de referinţă decât cel propriu. Chestia asta, pe scurt, se cheamă “apples and oranges”, adică frate, e idiot să te apuci să compari lucruri diferite în esenţă. Perfecţiunea unui măr e total diferită de perfecţiunea unei portocale – dacă un măr ar avea gustul ideal al unei portocale, oricât de mişto, ai zice totuşi că e un măr de căcat, pentru că tu te aştepţi să aibă gust de măr.
Makes sense până aici, nu?

O altă chestie interesantă e că până şi perfecţiunea asta la care mă refer eu e perfectibilă, pentru că nu e decât un highest point calitativ la un moment dat. Deşi, după cum am văzut mai devreme, tendinţa generală este de depreciere continuă, mai sunt totuşi şi câteva excepţii. Evoluţia continuă este destul de greu de întâlnit, deşi asta nu înseamnă că nu există (albumele Rome sau versiunile Wordpress, de exemplu). Mult mai des întâlnită însă este o evoluţie în salturi, cu perioade de apogeu şi perioade de declin. Un fel de sinusoidală, dar ale cărei puncte de inflexiune nu se află neapărat la aceleaşi niveluri mereu. Cam cum zic unii că ar fi de fapt evoluţia speciei umane. Eu am ales un exemplu mai la îndemână:

Ca să lucrăm pe exemplu, la momentul Windows ME momentul de perfecţiune era considerat Windows 98, pentru ca acest titlu să-i revină XP-ului după eşecul monumental care s-a dovedit a fi Vista. A se remarca faptul că XP n-a beneficiat de statutul ăsta “la vremea lui”. Chestia asta e foarte păcătoasă, pentru că nici un dezvoltator de software, de exemplu, nu se prinde atunci când trebuie să lase programul ăla în pace. Pentru că mai există şi principiul “newer is not always better”, care din păcate se aplică atât de bine. Iar peste câţiva ani ar fi cam de căcat, ce-i drept, să zică “da, adevărul e că de câteva versiuni încoace am dat-o în bălării, hai să ne întoarcem de unde-am plecat”.
Revenind, o altă particularitate interesantă e că, aparent, valorile de pe axa Oy a calităţii sunt interdependente – cu cât apare o valoare nouă mai mică, cu atât valoarea precedentă creşte în ochii evaluatorului (pe fond de regret şi de “those were the days”). Lucrul ăsta susţine conceptul de “downward spiral”: cu cât creşte numărul de rateuri consecutive, cu atât scade posibilitatea de a te mai redresa la un moment dat. Şi tot ce faci e să te afunzi mai tare şi mai tare în rahat.
Excepţia de la treaba asta ar fi putut-o constitui Michael Jackson, dar n-a fost să fie.

Aşa că într-adevăr, după perfecţiunea aia ideatică, abstractă, nu merită să alergi pentru că e o pierdere de timp şi un consum inutil de resurse şi o sursă constantă de nemulţumire. Însă asta n-ar trebui în nici un caz să vină ca scuză pentru stoparea oricăror iniţiative de self-betterment. “Ce te chinui bă, parcă tre’ să fie perfect. Merge şi-aşa.”
Şi zău, parcă numai asta văd în fiecare zi.

Mbun, scot capul la iveală după încă o porţie de sesiune, mai mică dar mai a dracului. Sesiune care-a fost prilej de apelat la tainele flăcărilor violet, when all else seemed to fail. Sesiune care s-a soldat, printre altele, cu un referat la Semiotică despre Battlestar Galactica (io v-am zis că aveam de gând) pe care am luat chiar 10. Life is fuckin’ awesome sometimes. Pe bune că l-aş pune la liber, să se delecteze tot cetitoriul, însă e plin de spoilere masive aşa că nu-mi permit. Pentru că desigur, BSG, înainte de toate, se cere văzut. So watcha waitin’ for? :P

Aşa, am băgat şi preambul, să trecem acuma la the juicy stuff.
De nu foarte multă vreme sunt mândrul :)) proprietar al domeniului http://kozminovici.ro (io sincer l-aş fi luat pe http://scobitori.ro, dar s-au gândit alţii înaintea mea :( ). Momentan funcţionează doar ca bancul ăla cu recursivitatea, pentru că dacă dai clic tot aici te trimite. Deci cine vrea să se joace de-a bumerangul e invitatul meu. Situaţia asta n-o să mai dureze foaaarte mult, însă, aşa că puteţi deja, ăştia doi-trei care mă aveţi în favorites sau blogroll sau whatever, să băgaţi un update cu noua adresă. Feed-ul presupun că ar trebui să rămână relativ unharmed, aşa că no problems pentru cine funcţionează pe bază de reader sau, mai ştii, poate chiar e-mail. Mai multe detalii când se va produce efectiv mutarea, momentan nici eu nu ştiu precis (vorba aia – ceasul exact nu-l cunosc, nici eu, nici îngerii din ceruri), dar simţeam nevoia să dau aşa un preaviz :D Şi promit că primul post de după tranziţie o să fie unul retrospectiv, cu multă dragoste, pupicei şi iepuraşi roz la adresa comunităţii care va rămâne în inimile tuturor ca nimic.org.
No, really.

În altă dezordine de idei, poate v-aţi prins că de ceva mai multă vreme scriu şi pe Ginger Group. Luând cu ghilimele din “About”,

Ginger Group este un proiect pentru o cultură deschisă, înţeleasă ca o legătură strânsă între produsul/actul cultural şi interpretarea individuală a acestuia.
Dorim să aducem un plus de subiectivism pe scena socio-culturală, misiunea întregului proiect fiind de a promova oameni, idei şi acte culturale către publicul larg.

Aşadar fără critici totalitari care-şi împart dreptatea în stânga şi în dreapta, fără “oaaaa frate, stai puţin, aia e artă!“. Consumatori de cultură, în orice formă, ar trebui să fim cu toţii, nu numai nişte “chosen few” cu ochelari de cal care să-şi exercite monopolul.
Deci cum să refuzi aşa ceva? :)
Aşa că, până acum, pe Ginger Group am scris despre
- cât de tare mă enervează copiii de 5 ani care ajung tehnoredactori la site-uri şi edituri importante;
- cât de mult îmi place mie îndoctrinarea religioasă a copiilor;
- concertul de lansare al noului album byron, A Kind of Alchemy, într-un joint effort cu maestrul Andrei Zamfir;
- neofolkistul Kim Larsen, cu tot cu Of the Wand and the Moon şi Solanaceae şi cât de mult îmi plac ambele ipostaze ale muzicii lui;
- super meseriaşii de la Rome, pe care ulterior i-am văzut şi live la Dark Bombastic Evening;
- spectacolul Finnphonia no. 5.0 de la Green Hours, cu şi despre finlandeji, desigur;
- duteVINO, albumul lor de debut şi concertul la care l-au lansat;
- Joanna Rzeźnikowska, fotografă poloneză;
- Oana Cambrea, artist grafic de-al nostru;
- …şi, nu în ultimul rând, meseriaşii de la maudlin of the Well şi cum au scos ei anul trecut, post-mortem, unul din cele mai mişto albume ale deceniului.

De-acum încolo, pentru fiecare articol nou de pe Ginger (în afară de Look What I Found, totuşi) am să bag un mic fragment şi-aici, aşa, de teaser. Deşi eu vă recomand să vă abonaţi la tot feed-ul, pen’că e aur curat ce se întâmplă acolo – cu recomandări şi chestii faine şi discuţii şi toate cele.

Şi, pentru a încheia în acelaşi spirit cult, vă recomand să trageţi o privire şi pe la prietenii de la Cultitudini – cu menţiunea că şi pe-acolo am să mai dau cu subsemnatul din când în când :D

Bun, incursiunea de astăzi se încheie aici. Ştiu că nu obişnuiesc să mă adresez direct cititorilor, aşa, la persoana a 2-a (la fel cum nu obişnuiesc nici să am paragrafe de 2-3 rânduri, dar na), şi promit să nu mai fac în viitorul apropiat. E awkward al naibii.

…să se apropie cu paşi repezi sesiunea iar eu să nu găsesc o chestie shiny care să mă distragă total de la acest aspect? :D Iar dacă anul trecut pe vremea asta chestia shiny se chema Battlestar Galactica sezonul 4.5, ce tocmai începea absolut mindblowingly, iată că anul ăsta am descoperit FlashForward. Partea bună e că n-are decât 10 episoade momentan, aşa că la un moment dat se vor epuiza iar eu, vreau nu vreau, va trebui să mă apuc naibii odată de proiecte şi de învăţat. Partea proastă e că dacă voi epuiza episoadele disponibile din FlashForward mă tem că voi cădea fie în Defying Gravity, fie în Castle, fie în House.
Oh da, sunt incurabil. Actually, mă bate foarte serios ideea de a-mi face referatul la semiotică pornind de la Battlestar Galactica. Pentru asta însă, nu-i aşa, ar fi indicat să mai citesc şi cursul.

Ceea ce ne aduce înapoi de unde am plecat. De altfel nici aici nu cred că aş fi scris dacă n-aş fi avut nevoie de timp pe care să-l pierd. Aparent cele 10 zile trecute de la ultimul post nu sunt un motivator suficient. De altfel, dacă a mai observat cineva, anul 2009 a fost un an foarte puţin prolific pentru blogul ăsta – doar 43 de posturi, în condiţiile în care tot 2008-ul a avut 100 în cap, şi nici atât n-ar fi fost tocmai mult. Iar asta în condiţiile în care, de exemplu, pe Ginger Group se strâng cam 100 de posturi într-o lună :)) Momentan mă păcălesc cu ideea că “lasă băi, puţine da’ bune!”, însă nici perspectiva asta nu mă alină nespus. Of of, măi măi.

Până una alta, asta e prima mea intervenţie aici din 2010. Fără nimic substanţial, însă tocmai chestiile lipsite de substanţă sunt cele care atrag cel mai tare publicul, se zice.
Sper c-aţi petrecut fain de Revelion, apropo. I know I did.

Nush cu ce mă-sa mi-oi fi infectat pc-ul, dar câteva zile a stat mort, inert, nedorind să treacă mai departe de un oarecare fişier .sys în încărcarea sistemului de operare. Asta în cele din urmă, căci simptome au fost mai multe şi relativ tratabile, cu accent pe relativ, din ce în ce mai greu tratabile cu cât trecea timpul. Ultimul tratament pe care i l-am aplicat sper totuşi să-l ţină ceva mai mult.
Ce-i relativ nasol e că am senzaţia că mi s-au schimbat fonturile de sistem, cel puţin alea pe care le afişează Firefox parcă-s altele, şi nu-mi plac neam. Dar na, i-oi da eu de cap, sau m-oi obişnui. Măcar funcţionează într-un fel, ceea ce e oricum mai mult decât puteam spune despre el alaltăieri, de exemplu. Oricum, asta e o soluţie temporară până mai faci back-up la nişte chestii importante pentru ca apoi să formatezi şi să faci un clean install, SĂ NU UIŢI, DA??
(Că fac pariu că odată văzut cu sacii relativ în căruţă iar n-o să-i mai fac nimic până la următoarea criză majoră. But meh.)
Dar serios, aşa nu-mi vine să mă mut iar pe un calculator gol. E la fel de trist ca a te muta într-o casă nemobilată. Bine, un pas deja l-am făcut, că mi-au dispărut juma’ din setări iar WMP-ul este într-o ORIBILĂ nuanţă de albastru (de unde eu-l aveam argintiu, şi nu mai ştiu dacă asta era o opţiune pe undeva sau aşa venise de la mama lui), ca să nu mai spun că mi-au dispărut toate ratingurile şi play counturile la care ţineam destul de mult. But meh, again.

Între timp am făcut după cum urmează.
Sâmbăta trecută @rain_echo m-a tras către dark side şi iar n-am fost la Urma, dar numai pentru că se întâmpla lansarea noului album aievea, Cinema. Prima vizită în The Ark şi primul concert aievea, o combinaţie reuşită pentru o seară ninsoroasă de sâmbătă. Speram ca la faţa locului să găsesc şi nişte vin fiert, dar pesemne ar fi fost prea de tot – nu-i nimic, merge şi cu o bere. aievea sâmbătă a fost Vlaicu Golcea la keyboard, samples şi tot felul de alte chestii, Electric Brother la Electric Guitar, Marta Hristea la voce, Tavi Scurtu la tobe, Daniel Gontz la proiecţii & visual stuff şi, în spatele mixerului, nimeni altul decât Uţuuu Paaascuuu! Eh, cu aşa killer line-up (putem zice, chiar, că aievea e un soi de supergroup, funk/jazz all-stars etc. :D) nu-i de mirare că ora aia jumătate în care au cântat s-a scurs ca şi cum aproape n-ar fi fost, în ciuda locului cam înghesuit (personal mă puteam lipsi de mesele din mijloc, dar na, pe de altă parte e cam weird să stai în picioare pe muzică de zăcut şi visat). The nicest touch a fost atunci când, la final, doritorii puteau să-şi descarce noul album pe stick-uri USB şi playere mp3 direct de la sursă :) Mine didn’t work, din păcate, dar cică urmează să iasă în curând şi pe site. Şi CD, sper eu, într-un viitor nu prea îndepărtat.

Tot sâmbăta trecută s-a petrecut nişte curăţenie generală în spatele butoanelor blogului, nenea V descoperind o bucată de script care se cuibărise prin temă şi prin alte părţi şi care, printre altele, “bruia” feed-ul RSS – de-aia, dacă a băgat cineva de seamă, update-ul pe mail de la ultimul post a venit ceva mai târziu. Mulţumiri şi pe această cale pentru o oră şi ceva de bughunt pe tărâmuri care mie încă nu-mi sunt accesibile :D

Azi am văzut şi eu, ca tot creştinul, blockbuster-ul hollywoodian al sezonului, împreună cu Cri şi Magicianul (deşi am o puternică senzaţie că nu aşa îi ziceam; cum îţi ziceam, maestre?), şi anume “Avatar”. Băi, foarte tare, I should say. IMAX-ul de la Cotroceni e un loc decent (deşi încă nu-mi explic cum de n-au scaunele suporturi pentru pahare, dar na), iar aşa un film văzut în aşa condiţii este un soi de eveniment. Bine, mă bucură foarte tare că filmul stă în picioare şi dincolo de artificiile astea tehnologice, deşi i se pierde mult din breathtakingness. “Avatar” este, cu siguranţă, un film de văzut la IMAX, sau măcar 3D, obligatoriu la cinema, în orice caz – dar vreau să-l văd şi normal, pe un ecran mic, acasă. Eu zic că o să treacă testul. E lung dar engaging, pune nişte întrebări (poate nu chiar cele mai originale, dar perspectiva e cu siguranţă interesantă şi nu foarte exploatată până acum în cinema), se pretează la interpretări şi alegorii, are şi nişte tuşe de film Disney, pe ici pe colo (ceea ce poate fi atât un avantaj cât şi un dezavantaj, depinde cum priveşti) şi, nu în ultimul rând, e un film frumos, frate. Eye-candy cât să faci diabet. Awesome.

Şiii… printre toate astea, m-am apucat recent de Chronicles of Amber a lui Roger Zelazny, a classic of fantasy, şi mă bucur să spun că îmi place. Şi se cam vede de unde-a învăţat Gaiman meserie :)) Am avut norocul să găsesc ediţia asta grozavă la simpaticii de la Anthony Frost (la mulţi ani încă o dată!), că altfel ar mai fi durat ceva. Acum însă încep Sign of the Unicorn, a treia parte a seriei (în principiu sunt 10 părţi, 5 şi 5), and it’s got me totally hooked.

Aşa, carevasăzică, am ajuns în prag de Ajun de Crăciun.
Iar de Ajun deja ştiu ce-o să fac :D