Scobitori de porţelan

Aş fi vrut să povestesc un pic despre cum a fost la Sibiu la preselecţiile festivalului IMAGINE România (ba poate chiar câte puţin despre cum a fost şi la preselecţiile de la Bucureşti de săptămâna trecută) însă e altă chestie pe care vreau acum să mi-o scot din sistem.

Românii au nişte probleme serioase de atitudine. Mai departe, probleme în a se autoevalua, probleme de încredere şi probleme de comunicare. Şi mi se pare foarte trist să vezi toate chestiile astea aplicându-se la oameni de la care culmea, ai avea anumite pretenţii. Oameni care ar trebui, prin natura atitudinii de viaţă date de vârstă, să se opună tocmai acestor tendinţe negative. Oameni tineri fizic dar îmbătrâniţi prematur, care cred cu tărie că totul e o conspiraţie împotriva lor, că toată lumea îi nedreptăţeşte şi, pe cale de consecinţă, că totul în România e de căcat. Exact aşa, în termeni absoluţi.

M-am săturat deja să văd atitudinea asta în jurul meu la oamenii maturi. Abandonarea asta fatalistă în care nici un efort nu merită pentru că totul e aranjat dinainte, în care nici o iniţiativă nu e pusă în aplicare pentru că oricum nu va merge. Convingerea absolută că atunci când cineva ţi-a luat-o înainte precis avea pile sau a dat şpagă sau oricum a făcut el ceva mişculaţii, nicidecum că respectivul poate chiar ar fi muncit şi ar merita asta. Aroganţa aceea cruntă care anulează din oficiu meritele celorlalţi şi îi orbeşte pe cei în cauză, făcându-i incapabili să se autoaprecieze cât de cât obiectiv. Lipsa unei asumări demne a propriilor alegeri şi eşecuri şi minimalizarea tuturor realizărilor celorlalţi. Tot cumulul ăsta de caracteristici care merg mână în mână şi care este atât de prezent la atât de multă lume din jurul nostru.

Şi totuşi, m-aş fi aşteptat să nu resimt aceeaşi atitudine faţă de viaţă şi din partea unor adolescenţi. M-aş fi aşteptat să văd revoltă creativă, nu înverşunare. M-aş fi aşteptat să văd miştocăreală, nu înjurături şi atacuri. M-aş fi aşteptat să-i vâd punând preţ pe prietenia cu alţii de seama lor într-o manieră care-i cam lipseşte ţării ăsteia, nu să-i văd împrăştiind zvonuri şi acuze nefondate. M-aş fi aşteptat să nu acumuleze frustrări, ci experienţă şi amintiri. Sau ca măcar să-şi defuleze frustrările într-o manieră originală, dacă nu constructivă. Iar aici intervin problemele de comunicare – pentru că nimeni nu e perfect şi deciziile oricui pot fi chestionabile. Dar este teribil de trist să vezi că nici măcar tinerii nu dau dovadă de deschiderea aia care, chipurile, ar trebui să-i caracterizeze. De disponibilitatea la dialog şi la consens de care avem atât de mare nevoie ca societate.

Problema asta are multe rădăcini – familia şi şcoala, în special. Dar cel mai mult familia. Cel mai mult adulţii din viaţa copiilor, care îi învaţă invariabil lecţia: să n-aibă încredere în nimeni pentru că “fiecare e pe interesul lui”, să nu facă nimic pro bono “ca să nu fie luaţi de fraieri”, şi în general să dea coate, să scuipe şi să calce pe cadavrele oricui, pentru că în viaţă e “fiecare pentru el”.

Ne sălbăticim, pe bune.

Masaj cardiac pentru blogu’ ăsta. Băi, nicicum nu m-aş învăţa minte să nu-l mai las să moară aşa random.
Şi fireşte, acum e un moment cât se poate de bun pentru a-l readuce încet la viaţă. Întotdeauna e indicat să faci chestii de-astea cu câteva minute înainte de a trebui să ieşi pe uşă. În cazul meu, cu destinaţia Sibiu. Only for a little while.

Hmmm. Să vă dau măcar ceva de citit între timp. Uite, cel mai tare comic strip descoperit în ultima vreme: Romantically Apocalyptic. Luaţi-o frumuşel de la arhive. Un deliciu.

Altfel, zile de vară. Marginal caniculare, cu ceai, praf, verdeaţă şi explorat chestii that lie beneath.
And doing some pretty out of character stuff, too.

Clear!

Un om înţelept mi-a spus odată, referitor la organizarea de evenimente, că singurul lucru universal valabil în domeniul ăsta este apariţia problemelor. Axioma cu care trebuie mereu să pleci la drum este “shit WILL happen”; pornind de la ea, vei putea apoi identifica potenţialele surse de probleme şi îţi vei putea planifica din timp răspunsuri adecvate la acestea.

Aşa că problema mea nu este cu anularea în sine a concertului Opeth & Katatonia de duminica asta, deşi faptul că s-a ajuns la acest lucru este regretabil, de rău augur, şi reuşeşte să arunce un semn de întrebare pe reputaţia, altfel, destul de puţin şifonată a celor de la One Event. Au mai avut ei un fail acum vreo doi ani, când se anunţase prima dată un concert AC/DC la noi, dar atunci au scăpat (cât de cât) basma curată pe ideea că şi ei au fost cam la fel de ţepuiţi ca şi restul publicului. În rest portofoliul lor arată destul de mişto, cu multe evenimente organizate profesionist şi cu succes: Paradise Lost (2005), Apocalyptica (2006), Muse (2007), Negură Bunget & Paradise Lost (2008), Massive Attack (2008, 2010), Moonspell (2008), Editors (2009) to name just a few. Tocmai de asta mi-e relativ greu să accept rateul ăsta, pentru că nu vine, totuşi, de la nişte începători, dar îl înţeleg în virtutea lui “shit WILL happen” şi mă gândesc că probabil la ce probleme or fi apărut altă soluţie chiar nu mai era, că nimeni nu-i nebun să anuleze de bună voie un eveniment aflat pe aşa un trend ascendent de imagine şi de popularitate în rândul publicului.

Ce NU pot, însă, înţelege, este atitudinea mizerabilă care a răzbătut din partea One Event în tot acest timp.
Ieri dimineaţă, anularea concertului de la Bucureşti a fost anunţată unilateral pe site-urile şi canalele de social media ale celor două trupe. În timp ce ştirea era dezbătută pe site-urile de specialitate de la noi, toată lumea aştepta o reacţie din partea organizatorilor. De înţeles, lumea voia să afle ce s-a întâmplat de fapt şi cum îşi pot recupera banii. Timp de o zi, de ieri până azi, cei de la One Event n-au putut fi contactaţi, potrivit presei. Ok, oamenii nu răspund la telefoane. E neprofesionist, dar până şi asta pot înţelege. Să nu răspunzi la telefon e o chestie pasivă, şi in extremis poate fi raţionalizată – bă, suntem un pic cam în căcat acum, şi preferăm să ne canalizăm eforturile spre a ieşi din el decât să-ţi răspundem ţie la telefon. Sigur, cel mai indicat ar fi să scoţi capul un pic, fie şi cât să anunţi că vei da o declaraţie oficială în curând. E ok să încerci să câştigi puţin timp, câtă vreme cât îi asiguri pe oameni că eşti la curent cu dorinţele lor şi faci tot posibilul să le răspunzi cât mai repede. Plus că oamenii care “fac treaba” şi oamenii care comunică cu exteriorul n-ar trebui niciodată să fie aceiaşi.

Să ştergi mesajele de pe Facebook ale celor care îţi cer lămuriri este, însă, o chestie activă pentru care nu pot găsi nici o scuză. Până şi să le ignori ar fi fost ok, pe ideea nerăspunsului la telefon. Dar apucându-te să ştergi mesajele unor oameni descumpăniţi care, pe un ton de altfel civilizat, nu încercau decât să afle care e, până la urmă, programul lor de week-end, denotă fie o lipsă incomensurabilă de respect faţă de proprii tăi clienţi, fie o înţelegere total anapoda a comunicării on-line şi a felului în care aceasta îţi afectează imaginea, fie un amestec fatal între cele două. Iar să te apuci să banezi de pe pagina ta de Facebook clienţi care până una alta au iniţiat un dialog cu tine (adică exact ăia cei mai importanţi, visul oricărui manager social media cu capul pe umeri), mi se pare pură inconştienţă. Practic One Event au confirmat că sunt la butoane, sunt pe fază, şi totuşi nici un mesaj nu venea din partea lor. Altul decât cel indirect că cei care comentează şi vor să afle informaţii sunt de fapt nişte fraieri care-şi pierd vremea.

Procedând în felul în care au făcut-o, cei de la One Event n-au făcut decât să-şi atragă antipatia celor care, altfel, poate ar fi fost dispuşi să le înţeleagă şi chiar să le accepte acest rateu. Pentru că, la urma urmei, “shit WILL happen”. Dar reducându-i la tăcere pe cei cărora chiar le păsa, pe cei care erau realmente interesaţi, n-au reuşit decât să creeze multe, multe resentimente care sunt convins că-i vor costa destul de mult, in the long run. Iar cu atât mai absurdă mi se pare situaţia cu cât nimeni nu voia mai mult decât un acknowledgement al situaţiei din partea lor şi perspectiva unei îndreptări a celor întâmplate. Un update de trei rânduri ar fi fost mai mult decât suficient pentru a-şi salva onoarea până la comunicatul oficial pe care l-au dat azi.

“Confirmăm cu regret anularea concertului de duminică. Lucrăm intens în vederea reprogramării acestuia şi vom reveni în curând cu un comunicat oficial în care vă vom da mai multe detalii.”

Atât. Era aşa de complicat? Nici măcar nu erau nevoiţi să răspundă fiecărui om în parte.

Dacă te uiţi acum pe pagina de Facebook a celor de la One Event, nu sunt semne că s-ar fi întâmplat ceva notabil în ultimele zile. Lucru ce dovedeşte că cineva, undeva, n-a înţeles care e de fapt toată treaba cu Facebook şi cu social media în general. Dacă eşti o organizaţie, n-are rost să fii prezentă în spaţiul ăsta decât dacă ai o deschidere reală către un dialog direct cu publicul tău. Dialog, da? Comunicare. Feedback. Mină de aur dacă ştii cum să-l faci şi cum să-l gestionezi.
Sau ai putea la fel de bine să stai să latri în gol, minţindu-te că ăia 400 şi ceva de “fani” chiar te ascultă. Numai că pe Internet nu prea se mai poartă ca oamenii să înghită tot ce le dai tu cu lingurica, şi apoi eventual să-ţi mai zică şi săru’mâna.

Dar uitându-mă mai atent la situaţie, aproape îmi pare rău că am pretenţii de maturitate în comunicarea online. Până una alta, username-ul de Facebook OneEvent este adjudecat de un profil personal al celui care este, cel mai probabil, managerul companiei.
Iar constatând asta, nici nu ştiu ce e mai greşit – ideea ca şeful cel mare să se asocieze în aşa măsură cu afacerea pe care o conduce, sau ideea că şeful cel mare se ocupă de comunicarea online a unei afaceri care totuşi nu e un magazin la parterul unui bloc din Drumul Taberei.

Oricum ar fi, chit că evenimentul “s-a amânat pentru toamnă” şi teoretic biletele luate acum vor fi valabile şi atunci, am să merg să-mi iau banii înapoi. Who knows what shit will happen again.

Shit the bed again. Typical :)

Nu faceți contract de net cu RCS-RDS nici dacă altfel nu aveți deloc. Oricum e cam tot aia.
Altfel am redescoperit Tool, am fost pe la câteva concerte, am să mai merg la câteva, mi-am luat bilet și pentru Opeth și Katatonia din iunie. Coolness, ai putea zice.
Riverside în Kulturhaus au fost de mare, mare angajament. Diseară or să fie Primordial, pe care-i aștept cam de când le-am ascultat albumul trecut.

În rest e foarte ciudat cât de defazat pot fi după câteva zile fără net și fără ca eu să vreau asta. Când vreau eu să mă izolez e ok, nu resimt, plec o săptămână și nu-mi pasă. Dar când te chinui să fii in the middle of things e ciudat și aiurea și de rău augur.
Aflam live, zilele trecute, trecând pe la facultate, de demolarea din Povernei nr. 2. Mai e o casă în aceeași curte, probabil o să dispară și aia. Începând de acum vreo doi ani a început demolarea acelui minunat cluster de vile, majoritatea în stil neo-românesc; întâi a fost un bloc de pe Căderea Bastiliei, iar acum au dispărut aproape toate clădirile. Minunat. Citiți mai multe aici. Am văzut pe undeva proiectul cu ce o să fie în loc – un spațiu deschis pietonal cu vreo 4 clădiri moderne, nu mai știu exact, îl caut când am timp – și deși îmi place, NU ARE CE CĂUTA într-o zonă cu arhitectură istorică. Zona asta (str. Alecsandri – str. Povernei) era una din foarte puținele zone în care casele vechi erau într-o stare excepțională, evocând atmosfera orașului la începutul secolului trecut. Nici una din casele demolate nu era vreo ruină, lucru care mă face să mă gândesc cu foarte mare tristețe la zonele de case cu adevărat în paragină (segmentul vechi al Căii Moșilor, de exemplu), pentru care o restaurare în condițiile mentalităților curente pare o utopie aberantă. Nu, la noi respectul pentru istorie e cel mult o glumă. Bine că sărim de cur în sus să apărăm “limba noastră strămoșească” de englezisme. Monumente de ipocrizie și de tâmpenie, asta suntem.

Firește însă, Oprescu o să-și tragă laurii pentru recondiționarea Centrului Vechi și cel mai probabil o să mai ia încă un mandat. Încă un mandat în care va autoriza alte demolări de clădiri istorice, dar pe care le va mușamaliza – punând în lumina reflectoarelor niște îmbunătățiri mărunte, făcute de ochii și gura lumii. A autorizat demolarea unui cartier de vile de 100 de ani, dar uite ce frumos arată Spitalul Colțea! A pavat Lipscaniul și i-a pus felinare frumoase, ce mai contează că peste drum Calea Moșilor e într-o ruină de neînchipuit. Așa mă enervează când aud sintagma “Centrul Vechi” sau “Centru Istoric” când se face, de fapt, referire exclusiv la fragmentul dintre Piața Unirii, Calea Victoriei și bd. Bălcescu. Adevăratul Centru Vechi, din care ne-a mai rămas ceva după Ceaușescu, se întinde bine mersi și peste bulevard, cuprinzând toate zonele din spatele blocurilor din “Centrul Civic” al lui Ceaușescu. Dar cui să-i pese? Locuitorilor se pare că nu, așa că Primăriei cu atât mai puțin. Lasă că e bine să avem o spoială de câteva străzi pe care să se plimbe turiștii, iar restul patrimoniului dă-l dracu. La pământ cu toate cocioabele, nu, că doar suntem în secolul XXI.

Într-o ordine similară de idei, am mai aflat că FOX își continuă tradiția care i-a făcut celebri și au anulat, printre altele, și pe Lie to Me. Speram sincer să nu, dar ar trebui să mă învăț odată să nu mai am așteptări și speranțe. Mai ales de la niște oameni care au anulat Firefly.

Așa că da, uite, sunt în urmă. Aud chestii interesante și despre familia regală, ar trebui să cercetez mai îndeaproape. Se pare că s-a strâns suficient material de revoltă zilele astea, iar eu n-am acces la net decât de vreo oră, de la facultate. Pe care-ar trebui s-o părăsesc soon, că poate mă închid ăștia aici. Și n-ar fi ăsta bai, că măcar am net, dar n-am nimic de mâncare.
Ah, căcat, și am un concert la care tre să ajung.

So, ce s-a mai întâmplat notabil în ultima vreme? Ce material de revoltă mai avem?