Scobitori de porţelan

Nush cu ce mă-sa mi-oi fi infectat pc-ul, dar câteva zile a stat mort, inert, nedorind să treacă mai departe de un oarecare fişier .sys în încărcarea sistemului de operare. Asta în cele din urmă, căci simptome au fost mai multe şi relativ tratabile, cu accent pe relativ, din ce în ce mai greu tratabile cu cât trecea timpul. Ultimul tratament pe care i l-am aplicat sper totuşi să-l ţină ceva mai mult.
Ce-i relativ nasol e că am senzaţia că mi s-au schimbat fonturile de sistem, cel puţin alea pe care le afişează Firefox parcă-s altele, şi nu-mi plac neam. Dar na, i-oi da eu de cap, sau m-oi obişnui. Măcar funcţionează într-un fel, ceea ce e oricum mai mult decât puteam spune despre el alaltăieri, de exemplu. Oricum, asta e o soluţie temporară până mai faci back-up la nişte chestii importante pentru ca apoi să formatezi şi să faci un clean install, SĂ NU UIŢI, DA??
(Că fac pariu că odată văzut cu sacii relativ în căruţă iar n-o să-i mai fac nimic până la următoarea criză majoră. But meh.)
Dar serios, aşa nu-mi vine să mă mut iar pe un calculator gol. E la fel de trist ca a te muta într-o casă nemobilată. Bine, un pas deja l-am făcut, că mi-au dispărut juma’ din setări iar WMP-ul este într-o ORIBILĂ nuanţă de albastru (de unde eu-l aveam argintiu, şi nu mai ştiu dacă asta era o opţiune pe undeva sau aşa venise de la mama lui), ca să nu mai spun că mi-au dispărut toate ratingurile şi play counturile la care ţineam destul de mult. But meh, again.

Între timp am făcut după cum urmează.
Sâmbăta trecută @rain_echo m-a tras către dark side şi iar n-am fost la Urma, dar numai pentru că se întâmpla lansarea noului album aievea, Cinema. Prima vizită în The Ark şi primul concert aievea, o combinaţie reuşită pentru o seară ninsoroasă de sâmbătă. Speram ca la faţa locului să găsesc şi nişte vin fiert, dar pesemne ar fi fost prea de tot – nu-i nimic, merge şi cu o bere. aievea sâmbătă a fost Vlaicu Golcea la keyboard, samples şi tot felul de alte chestii, Electric Brother la Electric Guitar, Marta Hristea la voce, Tavi Scurtu la tobe, Daniel Gontz la proiecţii & visual stuff şi, în spatele mixerului, nimeni altul decât Uţuuu Paaascuuu! Eh, cu aşa killer line-up (putem zice, chiar, că aievea e un soi de supergroup, funk/jazz all-stars etc. :D) nu-i de mirare că ora aia jumătate în care au cântat s-a scurs ca şi cum aproape n-ar fi fost, în ciuda locului cam înghesuit (personal mă puteam lipsi de mesele din mijloc, dar na, pe de altă parte e cam weird să stai în picioare pe muzică de zăcut şi visat). The nicest touch a fost atunci când, la final, doritorii puteau să-şi descarce noul album pe stick-uri USB şi playere mp3 direct de la sursă :) Mine didn’t work, din păcate, dar cică urmează să iasă în curând şi pe site. Şi CD, sper eu, într-un viitor nu prea îndepărtat.

Tot sâmbăta trecută s-a petrecut nişte curăţenie generală în spatele butoanelor blogului, nenea V descoperind o bucată de script care se cuibărise prin temă şi prin alte părţi şi care, printre altele, “bruia” feed-ul RSS – de-aia, dacă a băgat cineva de seamă, update-ul pe mail de la ultimul post a venit ceva mai târziu. Mulţumiri şi pe această cale pentru o oră şi ceva de bughunt pe tărâmuri care mie încă nu-mi sunt accesibile :D

Azi am văzut şi eu, ca tot creştinul, blockbuster-ul hollywoodian al sezonului, împreună cu Cri şi Magicianul (deşi am o puternică senzaţie că nu aşa îi ziceam; cum îţi ziceam, maestre?), şi anume “Avatar”. Băi, foarte tare, I should say. IMAX-ul de la Cotroceni e un loc decent (deşi încă nu-mi explic cum de n-au scaunele suporturi pentru pahare, dar na), iar aşa un film văzut în aşa condiţii este un soi de eveniment. Bine, mă bucură foarte tare că filmul stă în picioare şi dincolo de artificiile astea tehnologice, deşi i se pierde mult din breathtakingness. “Avatar” este, cu siguranţă, un film de văzut la IMAX, sau măcar 3D, obligatoriu la cinema, în orice caz – dar vreau să-l văd şi normal, pe un ecran mic, acasă. Eu zic că o să treacă testul. E lung dar engaging, pune nişte întrebări (poate nu chiar cele mai originale, dar perspectiva e cu siguranţă interesantă şi nu foarte exploatată până acum în cinema), se pretează la interpretări şi alegorii, are şi nişte tuşe de film Disney, pe ici pe colo (ceea ce poate fi atât un avantaj cât şi un dezavantaj, depinde cum priveşti) şi, nu în ultimul rând, e un film frumos, frate. Eye-candy cât să faci diabet. Awesome.

Şiii… printre toate astea, m-am apucat recent de Chronicles of Amber a lui Roger Zelazny, a classic of fantasy, şi mă bucur să spun că îmi place. Şi se cam vede de unde-a învăţat Gaiman meserie :)) Am avut norocul să găsesc ediţia asta grozavă la simpaticii de la Anthony Frost (la mulţi ani încă o dată!), că altfel ar mai fi durat ceva. Acum însă încep Sign of the Unicorn, a treia parte a seriei (în principiu sunt 10 părţi, 5 şi 5), and it’s got me totally hooked.

Aşa, carevasăzică, am ajuns în prag de Ajun de Crăciun.
Iar de Ajun deja ştiu ce-o să fac :D

Mă încearcă pentru prima dată sentimentul ăsta, zău. Sau mă rog, m-a încercat până nu demult. Şi nu ştiu cât de bine e, dar mă hazardez să zic că-i de bine şi că-mi place. Pentru că sentimentul ăsta dovedeşte ceva – am în faţă, în sfârşit, o alegere reală.

Mă refer la faptul că pentru prima dată am stat şi-am cugetat îndelung ce voi face cu votul meu. De votat am făcut-o ori de câte ori am avut ocazia de când am împlinit 18 ani, şi totuşi astea sunt primele alegeri prezidenţiale la care am dreptul să-mi exprim votul. Până acum totul a fost relativ simplu – vot mai mult negativ, împotriva PSD. Primul vot din convingere l-am dat pentru Dan Dumitrescu la parlamentarele din 2008, chiar dacă acuma mi-e puţin amar văzând că-l susţine pe Oprescu pentru turul 2 (bine măcar că odiosul n-are şanse să ajungă până acolo). Pe atunci, însă, pe lângă faptul că era efectiv singura variantă viabilă din colegiul meu, a reuşit şi să facă o campanie tare simpatică (cu care n-a ajuns şi la mine-n bloc, dar na :) ). Din câte se pare, acum a venit momentul unui al doilea vot din convingere.

Pe Remus Cernea îl ştiam ca preşedinte (sau ceva pe-acolo, în caz că nu e) al Asociaţiei Umaniste Române. I-am apreciat îndeosebi poziţia critică la adresa Bisericii Ortodoxe şi a imixtiunii sale abuzive şi de rău augur în mersul societăţii. Până recent habar n-aveam cum arată, dar când mai vedeam câte-o campanie în care erau arătate cu degetul abuzuri ale BOR sau erau criticate atitudini retrograde din societatea românească nu mai era o surpriză să-i aud numele. Ulterior am aflat că tot el a fost şi în spatele protestelor (sau mă rog, a unei părţi din ele) împotriva construirii Catedralei Mântuirii Slugărniciei* în parcul Carol. Cu atât mai bine pentru el.
Multă lume se întreabă, şi m-au mai întrebat şi pe mine – de ce? Cu ce vine, care-i programul lui electoral, ce soluţii are pentru ieşirea din criză? Unii oameni îl critică pentru discurs cosmetic dar lipsit de substanţă sau pentru deja celebra declaraţie de avere care, la propriu, nu conţine nimic. Câţiva idioţi îi transmit că ar face bine să se tundă dacă vrea să fie luat în serios. I, personally, don’t give a shit about all this.

Îl votez pentru că are barbă, păr lung şi ascultă Pink Floyd. Pentru că am semnat pentru susţinerea candidaturii lui într-o seară pe Motoare, când a venit chiar el şi a stat 10 minute la masa noastră (chiar dacă 8 şi le-a petrecut vorbind la telefon). Pentru că reprezintă un avânt nou care merită fiecare strop de susţinere. Pentru că mi-ar fi plăcut atât, dar atât de mult să pot avea încredere în Antonescu. Şi, nu în ultimul rând, pentru că probabil nici el nu şi-a închipuit că ar putea ajunge atât de departe.
Toată treaba asta cu candidatura a pornit ca un experiment şi sunt aproape 100% convins că în planurile iniţiale ar fi trebuit să rămână aşa – o candidatură simbolică, de frondă, fără şanse reale de a strânge cele 200,000 de semnături necesare. Şi uite că totuşi s-a întâmplat.

Recunosc, am fost ulterior măcinat de alte şi alte gânduri. Pe de-o parte, era utopica idee că Băsescu ar fi trebuit susţinut masiv în turul 1, pentru a câştiga alegerile din prima, anulând orice manevre murdare plănuite de PSD pentru turul 2. Utopic, cum spuneam. Pe de altă parte, era ideea că Antonescu ar fi trebuit susţinut masiv în turul 1, pentru a-l forţa pe Geoană afară din turul 2 şi a scăpa, astfel, de cea mai cumplită variantă de preşedinte. Asta în condiţiile în care, pentru mine, Băsescu este răul necesar, Antonescu răul cel mai mic iar Geoană e Sauron.
Însă aşa o lehamite m-a apucat de toate calculele astea încât am zis nu, dă-o dracu, vedem în turul 2 ce-o fi.
Măcar să ştiu că mi-am făcut damblaua.

[caricatura din header courtesy of Smoking Cool Cat]

Reluând tema electorală din ultimul post, prelungind aşteptarea d-rei Ralu (si, poate, a altora) pentru poveşti de la NIN şi strângând din dinţi din cauza accesului cu ţârâita pe care-l am la Internet în ultimele zile (tocmai în zile d-astea mă loveşte inspiraţia :)) Iar tastatura la care scriu este groaznică), mi-am adus aminte ieri de simbolul electoral al lui Sorin Oprescu.

Probabil că îl ştiţi – eu, cel puţin, m-am întrebat mereu ce dracu o fi vrut respectiva chestie să însemne. Pesemne că însuşi împricinatul s-a gândit că simbolul respectiv va fi prilej de nedumerire, acordându-i astfel o întreagă pagină pe site-ul său de campanie. Ce justificare lungă şi degeaba :D Spicuind:

Steaua cu şapte colţuri preia atât semnificaţiile generale ale stelei, cât şi pe cele ale cifrei 7. Aşadar, steaua cu şapte colţuri figurează armonia lumii şi fiinţa umană în totalitatea sa. Ea reuneşte triunghiul (reprezentarea lui Dumnezeu) cu pătratul (simbolul pământului). Steaua cu şapte colţuri are o semnificaţie generală de limpezime, progres şi evoluţie şi ne leagă pe noi, oamenii, de absolut, de izvorul vieţii şi de energia cosmică.

Dacă la început aş fi fost, să zicem, tentat să cred că au dat misticismele în nenea Oprescu (încă o bilă neagră, de altfel, în contul său), ieri am râs copios întrucât pot spune că i-am găsit sursa de inspiraţie. Pe naiba sacru, profan, mitologie, hermeneutică şi alte bălării – explicaţia este mult mai simplă si mai pământească. Mare meşter, domn’ doctor ăsta. (more…)

Facultate, acasă, muzică, facultate, muzică, muzică, acasă, concert, concert, prieteni, cafea, struguri, somn. Sau un fel de rezumat al ultimei săptămâni, al mijlocului ăsta de toamnă, al amurgului ăsta de an.
Ia să vedem, dacă am zis de “Amurg” o să-nceapă adolescenţii să ajungă aici de pe Google căutând vampiri sclipicioşi? ;))
Prea des în ultima vreme mi se întâmplă să mă uit la ziua de mâine şi să constat că e miercuri. Indiferent care mâine, tot miercuri e. Sau cel puţin senzaţia asta mi-o dă. Iar mie nu-mi plac miercurile, nu în mod special, şi în special de când am două cursuri lungi unul după altul dintre care ultimul e aproape noaptea şi din care zău, mi-e aproape imposibil să pricep ceva. Şi aşa frumos aş aţipi uneori, dar mă-sa, de aţipit pot şi-acasă, iar gândul ăsta mă ţine treaz.

Ca să pună capac peste toate, mergeam azi pe stradă (la o oră criminal de matinală pentru mine, dar na) şi la un moment dat am constatat că ninge. Mă rog, nu era genul ăla de ninsoare, dar nişte chestii mici şi albe pluteau totuşi prin aer. Ca şi cum Dumnezeu s-ar fi scuturat de mătreaţă, mi-a trecut atunci prin cap. La Universitate în pasaj s-a terminat atât cu expoziţia despre cancer (foarte fain realizată, de altfel, şi care ridica câteva probleme greu de digerat) cât şi cu cea a Observatorului Astronomic. Oarecum ciudat că s-au desfăşurat în paralel, dar efectul pe care l-au creat a fost plăcut, reuşind să răpească nişte minute bune curioşilor care nu se grăbeau nicăieri (şi mi-a crescut inima când am văzut ce mulţi erau, ce forfotă era în jurul planşelor şi cât de entuziaşti exclamau unii oameni când mai descopereau câte vreun detaliu marfă despre cine ştie ce planetă sau stea – că la cealaltă expoziţie era ceva mai greu să fii entuziast). Acuma, însă, mijlocul pasajului era iarăşi gol şi rece iar lumea era iarăşi grăbită. În ton cu vremea, I suppose.

Am fost şi la concertul Amorphis, în detrimentul Urmei. ‘ai de capul meu ce puţină lume a fost, ăia de la Metalhead zic că cică vreo 700 de inşi iar eu m-aş fi aşteptat la cel puţin dublu de atât. Sunt curios la Apocalyptica acum 3 ani câţi or fi fost, sau la Nightwish în 2005. Amorphis mereu au fost mai în umbră, dar mă-sa! au ieşit în faţă enorm în ultima vreme, trei albume solide în nici 4 ani, un sound propriu secondat de o prestaţie live impecabilă… what the hell’s wrong with the world, am rămas eu singurul nebun care mai ascultă trupa asta? :| Parcă şi la Moonspell la Cluj a fost mai multă populaţie.
Enfin, despre Black Autumn Day cred că am să mai revin, măcar şi pentru faptul că se asortează foarte bine cu festivalul ArtMania – adică na, am povestit până şi de Nightwish, iar ăştiălalţii mi-s mai aproape de corason.
Seara următoare s-a petrecut kumm altfel decât în Silver Church la concertul de lansare a unui album pe care l-am aşteptat mult, nu atât cu emoţie (cum l-am aşteptat bunăoară pe al byronilor) cât cu multă curiozitate. Am să scriu şi despre lansarea Kumm separat, măcar pentru replica pe care mi-a servit-o V. în jurul căreia am decretat că trebuie scris un articol. O să înţelegeţi, probabil, la momentul respectiv.

În rest e o noapte ploioasă şi rece, ceasul a încremenit pe orele din cadranul I iar gutuile zac pleoştite în compot. Popândăul Catatonic şi Pinguinul Nevrozat îşi dau mâna şi vă urează amândoi noapte bună.