Scobitori de porţelan

…de fapt se cer, că-s mai multe lucruri.
Însă 1. cel mai important şi înainte de toate, se cere rupt cercul ăsta păcătos din care nu mai pot naibii să ies de vreo două săptămâni încoace şi care se manifestă prin incapacitate de a ataca tastatura de faţă cu o pagină goală de WordPress, sau de Word, sau chiar şi de Notepad.

Bun. Acum că am tăiat din nou copca (pentru că gheaţa era spartă demult, nu?) hai să facem şi o listă de priorităţi. Bine, priorităţi pe terenul ăsta de joacă, teren care el în sine n-ar trebui să se afle pe o poziţie foarte înaltă în ierarhia priorităţilor. Însă! celelalte nu prea sunt “de joacă”, iar cum ziceam, boala se cere tratată.
Mă rog, boala. Incapacitatea. Handicapul :))

Deci priorităţi, cum spuneam. Sunt restant cel puţin cu cronica unui concert, atât cât mi-oi mai aminti din el. În rest cel puţin alte două articole ale căror idei îmi zac de vreo două săptămâni pe desktop sub formă de sticky note – codenamed valorile, nostalgia, coolness, filme, stătut. N-ar fi exclus să fi ajuns deja la punctul în care să nu mai ştiu de fapt ce voiam să zic în fiecare şi să mă uit ca boul încercând să-mi dau seama la ce mă gândeam. Însă nu vreau să fac testul ăsta acum.
Apoi, trebuie gândită o strategie.

Unul din planurile mele de viitor apropiat este să fac o casă a lor pentru articolele legate de muzică. Adică să extind, să organizez şi să branduiesc tarlaua. Şi, de ce nu, să mă apuc să caut colaboratori (deja mă gândesc la câţiva and they have no idea about it, heheh). Site-ul e în mare parte construit într-o formă mai mult sau mai puţin preliminară – oricum funcţionalitatea e o chestie care se tweak-uieşte din mers. Ca să fiu a tease, există deja sub formă de subdomeniu de test g****d.kozminovici.ro şi va trece pe nume propriu în curând (nu zic cum îl cheamă acum pentru că oricum numai layout-ul e în lucru, restul e lorem ipsum). Cert e că I’m pretty excited about it (muuult mai excited decât de alte lucruri teoretic mai presante, gen l****ţă, ceea ce spune foarte multe, nu-i aşa, despre felul mai mult sau mai puţin anormal în care-mi funcţionează capul) şi cam abia aştept să get the ball rolling. Tot proiectul e pornit din pură ambiţie personală – pentru că pe netul românesc se scrie mult, mult prea puţin despre muzică. Şi în special despre muzica românească. Iar aici mă refer la “să se scrie” adică pe bune, generare de conţinut original, analize, opinii şi pornire de discuţii. Căci copy/paste după comunicate e uşor să faci, de atunci când cauţi un concert pe Google găseşti 5 pagini cu comunicatul de presă dar nici măcar o amărâtă de cronică.

Sigur, problema care se pune este dacă există şi oameni care să vrea să citească despre aşa ceva, pentru că în puţinele locuri în care se mai face pe bune o cronică de album, de concert sau chiar şi câte-un interviu feedback-ul este îngrijorător de aproape de zero. Nici un comentariu şi câteva like-uri răzleţe pe Facebook (care dacă e să fim sinceri nu prea pot fi trecute ca “feedback”). Dacă ar fi după mine nici n-aş implementa funcţionalităţi de Facebook pe site, că printr-un like se omoară şi bruma aia comentarii pe care-o mai primeai, dar din păcate alegerea asta ar însemna sinucidere din faşă.
Of, social media, ce faci tu din Internet şi din oameni. Am ajuns să ne modelăm noi după cum funcţionezi tu, ce absurd.

Apropo de absurd şi complet offtopic – de 5 minute sunt fascinat de absurditatea construcţiei “mult prea puţin” care, totuşi, e perfect validă în limba română. Ce mindfuck trebuie să fie pentru un străin.

Well, în principiu cam asta e. Mai aveam eu multe idei, inclusiv o încheiere mişto, dar mi-au fugt din minte. Zilele de luni au efectul ăsta.
Ah, mai vreau să menţionez că am dat o fugă acum două săptămâni la târgul SF&F Final Frontier special ca să-mi iau antologia-eveniment Steampunk: A doua revoluţie, prima explorare românească a subgenului ăsta literar. O să vorbesc mai pe larg despre ea când o termin (mai am vreo patru povestiri şi prea puţin timp), însă pot să spun de pe-acum că volumul este un must have pentru orice cititor care-a cochetat măcar puţin cu ficţiunea speculativă. Un regal de istorie alternativă cu atât mai savuros cu cât acţiunile tuturor povestirilor se petrec în spaţiul românesc, prilej de subtilităţi şi de paralele grozave. Amazing stuff.

So long, then :) And not too long a long, hopefully.

Știu că mai am vreo 2 drafturi neterminate pe-aici, dar e amuzant că aparent nu-mi pot aminti despre ce era vorba în ele fără să mă uit :)) așa că le mai lăsăm.
Notabile în ultimele zile ar fi mai multe lucruri, printre altele faptul că mi-am pecetluit soarta pe la sfârșitul lunii trecute semnând un (nou) contract cu cei de la RCS-RDS. Nu știu ce-a fost în capul meu, dau vina pe a momentary lapse of reason, cert e că de la semnarea contractului mi s-a zis că “în maxim 2 săptămâni” vin băjeții să monteze tot ce e de montat – recte fir de teveu (nu pentru mine) și fir de net (pentru mine). Toate bune și frumoase, trece o săptămână, trec două, nimic neobișnuit la ritmul la care știam că se mișcă. Pe la mijlocul celei de-a doua săptămâni mă trezesc pe la 8 dimineața cu un telefon că “vine o echipă”. Iar eu eram aproape surprins de cât de repede s-au mișcat și mă și întrebam oare ce avea să meargă prost.

Desigur.
Peste câteva ore sună la ușă doi tipi, simpatici de altfel. “Pentru cablu?”. Păi așa sper, zic. Scoate unu din ceva geantă un colac mare de cablu: “un scaun aveți?”. Dar sigur, pentru voi orice.
În timp ce unul din ei era cocoțat să taie cablul care intra în casă, celălalt se dusese la vecinul de scară să facă același lucru. Needless to say, nu-mi dau seama nici până acum cum a reușit ăla care meșterea la ușa mea să-mi dea jos vreo trei bucăți mari de tencuială de pe lângă tocul ușii, dar mă rog, i-or fi stat în drum.
Apoi se duce unul din ei să verifice “echipamentele”, ca să ne racordeze unde trebuie.

Și, desigur, stupoare :)
Nu sunt echipamentele. Păi cum așa? Păi nu e nimic montat, nu e infrastructură în bloc.
Cum nu e, bă? Păi și cu firele astea securizate ce-i?
Păi da, da astea nu duc nicăieri, vă racordăm în gol.
Firește :D
Păi și-atunci de ce-ați mai venit?
Păi așa ne-au trimis de la centru.
Telefoane. Înjurături. Între “periferie” și centru.
Ok, și noi acum ce facem?
Păi vă montăm firul vechi la loc. Și dați și dumneavoastră niște telefoane să le sesizați situația, că la centru apare că blocul e racordat.

Am început bine, cred că o să fim prieteni :D
Între timp cică sâmbăta asta chiar au venit să monteze echipamente and whatnot. Hai că poate într-o lună or so…

Ca un soi de iepuraș. Sau de Rufus, dacă ar țopăi.

În zilele astea care au trecut am realizat o chestie. Dacă merg la un concert și nu scriu despre el în aceeași noapte, sau cel târziu în ziua imediat următoare, șansele scad considerabil să mai scriu despre el vreodată. Ceea ce-mi amintește că am în drafts o seară de Dark Bombastic Evening 2 care-și așteaptă un deznodământ. Dar măcar povestea respectivă e pe jumătate scrisă. Lucru ce nu se poate spune despre altele, cum ar fi concertul tribut Nine Inch Nails.
Concertul tribut Nine Inch Nails a fost o chestie foarte mișto organizată de Viva Music (așa de tare mă bucur că mai apar, în sfârșit, nume noi în branșa de organizatori) și de o șleahtă de muzicieni țicniți în cel mai mișto mod cu putință. Pe 12 februarie, după o deschidere asigurată de post-rockerii de la Semiosis (văzuți a doua oară pentru mine, cool stuff), pe scena din Fabrica a urcat Covered in Nails, un proiect format din Ștefan “Fane” Zaharescu (Kistvaen – voce), Mihnea Ferezan (Luna Amară, Tep Zepi – chitară), Janin Pasniciuc (Dekadens – chitară), Victor Ferezan (Tep Zepi – bass) și Răzvan Ristea (Luna Amară – tobe).

Îmi plac foarte mult inițiativele de genul ăsta, în special pentru că mă asigură de o oarecare coeziune în cadrul scenei rock autohtone. În plus, putem vorbi de un “supergrup”, ceea ce înseamnă că activitatea fiecărui membru este deja notabilă în altă parte – semn al unei oarecare maturități a scenei. Și vorbim de membrii a patru trupe din spectre total diferite – depressive black metal, alternative metal, stoner și indie/post-punk – iar faptul că ei s-au regăsit în jurul muzicii Nine Inch Nails mi se pare, cumva, appropriate și foarte fain, dovadă a unei deschideri tare benefice de care publicul, în special, cam are nevoie. În rest, un eveniment făcut de fani pentru fani, iar asta s-a văzut cel mai mult în setlistul care a constat în hit după hit. Piese mai vechi, altele mai noi, mai mult vechi decât noi – lista de piese împreună cu cronica organizatorilor se găsește aici. Plus fotografii și filmări unde altundeva decât pe nin.ro, site-ul din jurul comunității românești de fani Nine Inch Nails.

Eu am descoperit muzica NIN relativ recent – liceul mi l-am petrecut mai mult cu Tool și cu altele. Văzând live “the real thing” (altă chestie despre care n-am scris), am prins o anumită aromă din direcția lor – o oarecare sofisticare, o oarecare clasă, o abordare artistică gândită; dincolo de pasiunea pentru muzică și profesionalismul desăvârșit. Acum în Fabrica am luat însă contact cu cealaltă față a NIN, debordând de energia aia brută, telurică, nesimțită, sexuală, “de frondă” pe care îmi imaginez că o avea trupa în primii săi ani și care răzbate din albume ca Pretty Hate Machine, Broken sau chiar și The Downward Spiral. În noaptea aia de Fabrica we met the animal. And it was damn entertaining.
În concluzie, aprob cu ambele mâini inițiativele astea care ne mai scot din rutina concertelor cu trupe mai mult sau mai puțin cunoscute. Uite că mai apar din când în când și asemenea evenimente, producții din pasiune ale unor oameni tare mișto, tare underappreciated, care mențin vie o flacără cam subnutrită de fel.
So go out, support them, pay your ticket and enjoy the show.

Și cam atât pentru azi, s-a terminat cafeaua și s-a făcut cam târziu. Considerați și voi că am scris chestia asta acu 10 zile or so :D

Există câteva categorii de oameni care mă irită profund. Cei mai groaznici probabil sunt ăia care vin de-acasă cu manierele de punkeri şi har’corişti şi se-apucă să facă pogo la concerte de doom, death şi black metal. Aproape imediat după ăştia, în ierarhia mea de oameni pe care îi sufăr teribil de greu, sunt ăia pe care îi fute constant grija de ciorba altuia. Ăia care n-au nici o legătură în mod direct cu subiectul, dar sunt foarte vocali în a-şi da cu părerea şi în a împărţi judecăţi. Ăia care, probabil, n-au auzit când erau mici melodia aia tare deşteaptă cu

Nu vorbi fără să ştii,
Nu hali mereu ce auzi de la alţii.

şi dacă au auzit-o, s-or fi mulţumit să dea din cap a hip hop.
Hai că-i ştiţi cu toţii.

Dau zilele trecute pe Facebook de o “cauză” susţinută de aproape 15000 de români. 15000 de oameni care s-au deranjat să dea join şi eventual să mai invite şi prieteni, semn că pentru ei este o problemă destul de presantă. Hai să ghicim ce anume susţinea cauza respectivă, hm?
Ceva cu pensiile şi salariile bugetarilor? Protest împotriva scumpirii benzinei? Poate ceva legat de demolările de patrimoniu istoric din Buzeşti-Berzei?
Nici pomeneală. Cauza la care mă refer se cheamă “Limba română nu este limbă străină pentru maghiarii din România”, cu subtitlul “Să vorbim româneşte în România!”. Ca fapt divers, nici una din chestiile menţionate mai devreme nu se află în primele 25 de “cauze” românești ca număr de susţinători. Asta cu limba română este, momentan, fix pe 25.

Iată, aşadar, cât de frumos s-au strâns românaşii noştri să-şi dea cu părerea despre cum ar trebui să facă şcoală copiii maghiarilor. Maghiari cu care, desigur, cei mai mulţi dintre păreriştii de serviciu n-au avut niciodată vreun contact direct, auzind de ei doar din poveşti de groază scurse din file de Tricolorul şi alte oficioase naţionalisto-tembele. Şi exagerez, pentru că n-au Tricolorul şi România Mare la un loc tiraj câţi români bătuţi în cap funcţionează după ideile astea. Dar aşa e, ungurii sunt răi. Ne-au asuprit vreme de sute de ani, vor să ne fure Ardealul şi mai vorbesc şi o limbă oribilă pe care n-o înţelege nimeni.

Am convingerea că noi, ca naţie, suferim de o serie de foarte simpatice blocaje mentale. Unul din cele mai serioase e ăsta cu indivizibilitatea ţării. Şi într-un fel trist e de înţeles – sute de ani numai Unire am avut în cap, şi ne-am fixat pe treaba asta suficient de tare ca, atunci când în sfârşit s-a întâmplat, să ne prindă cu picioarele total desculţe. “Păi ne-am unit. Şi-acuma ce?”.
Şi iată-ne în Europa anului 2011 într-o perioadă istorică şi într-un context în care problemele de genul ăsta aproape că nu se mai pun, pierzându-şi aproape orice brumă de relevanţă. Păi voi ăştia pui de Ţuţea care vreţi în Schengen, sunteţi conştienţi că asta înseamnă într-un fel destul de practic să ne unim cu Ungaria, nu? Poftim, analyze this. Să-mi explice şi mie cineva, aşadar, cum dracu vine chestia asta cu ungurii care ne fură Ardealul, că eu n-o pricep. Serios, gata, a trecut vremea cu treceţi batalioane române Carpaţii, ieşiţi din momentul ăsta odată.

O să-mi ziceţi că bine bine, graniţa fizică e una, dar cu tot Schengenul ăsta graniţele politice şi administrative se menţin, şi aici e buba cea mare. Că hai, n-or vrea să pună iar graniţă pe Carpaţi, dar le-ar surâde să se administreze singuri. Şi asta e ca un fel de stat în stat, nu? Deci tot ca şi cum l-ar fi furat.
Aha, deci asta ne roade pe noi. Păi sigur, cum naiba să fie nea Caisă de la Bucureşti de acord ca Istvan din Harghita să-şi facă el şcoală şi şosele după cum ştie că are nevoie mai bine. Nu, că noi ne-am unit, iar în viziunea noastră asta probabil înseamnă că trebuie mereu să fie un deştept pe undeva care ştie cum e mai bine pentru toată lumea. Pentru că nimic nu-i mai frumos decât să-ţi pese de ce fac ceilalţi, chiar dacă ceilalţi ăştia se găsesc la suficiente sute de kilometri cât să n-aibă vreo treabă cu tine. Serios, cu ce vă afectează pe voi felul în care copiii ungurilor învaţă româna la ei în şcoli? Personal, ce prejudiciu vă aduce? Ce neajuns vă provoacă?
Ajung din ce în ce mai tare să cred că problema noastră nu e atât cu ungurii cât cu nevoia asta obsesivă de a ne băga nasul în treaba celuilalt.

O să-mi ziceţi că e “o chestie de principiu”.
Da, sigur. Băi, mor când vă văd. Atât de self-righteous, atât de ipocriţi. Cum vă pasă vouă de destinul neamului românesc, dar pe purceaua care vă moare în coteţ nu daţi doi bani.

Visez la o Românie federalizată. Sau cel puţin una împărţită pe regiuni cu un grad mare de autonomie administrativă. Asta ar presupune să trecem peste obsesia cu “unirea” şi peste nevoia unui “tătucă” de la centru care să ne dicteze ce să facem şi să începem să ne luăm soarta în mâini. Altfel n-o să facem niciodată nici o brânză, pentru că mereu vom muri de grija celor de la 500 de kilometri distanţă ale căror vieţi nu le influenţează câtuşi de puţin pe ale noastre. Trebuie să ne coborâm atenţia de pe flamura patriei şi “sângele străbunilor” şi să ne uităm la lucruri mai apropiate de noi. Familia noastră, cartierul nostru, oraşul nostru. Comunitatea noastră. Trebuie să ne dezvăţăm de obiceiul de a ne lua pe umeri povara tuturor problemelor ţării. Alea normal că ne depăşesc. Dar hai să ne uităm la noi în curte să vedem ce putem îmbunătăţi acolo, hm? Să-i lăsăm pe unguri, că ştiu ei mai bine ce le trebuie şi de ce au nevoie.

Şi, eventual, am putea să nu mai punem botul chiar la toate intoxicările cu iz politic.