Scobitori de porţelan

Există câteva categorii de oameni care mă irită profund. Cei mai groaznici probabil sunt ăia care vin de-acasă cu manierele de punkeri şi har’corişti şi se-apucă să facă pogo la concerte de doom, death şi black metal. Aproape imediat după ăştia, în ierarhia mea de oameni pe care îi sufăr teribil de greu, sunt ăia pe care îi fute constant grija de ciorba altuia. Ăia care n-au nici o legătură în mod direct cu subiectul, dar sunt foarte vocali în a-şi da cu părerea şi în a împărţi judecăţi. Ăia care, probabil, n-au auzit când erau mici melodia aia tare deşteaptă cu

Nu vorbi fără să ştii,
Nu hali mereu ce auzi de la alţii.

şi dacă au auzit-o, s-or fi mulţumit să dea din cap a hip hop.
Hai că-i ştiţi cu toţii.

Dau zilele trecute pe Facebook de o “cauză” susţinută de aproape 15000 de români. 15000 de oameni care s-au deranjat să dea join şi eventual să mai invite şi prieteni, semn că pentru ei este o problemă destul de presantă. Hai să ghicim ce anume susţinea cauza respectivă, hm?
Ceva cu pensiile şi salariile bugetarilor? Protest împotriva scumpirii benzinei? Poate ceva legat de demolările de patrimoniu istoric din Buzeşti-Berzei?
Nici pomeneală. Cauza la care mă refer se cheamă “Limba română nu este limbă străină pentru maghiarii din România”, cu subtitlul “Să vorbim româneşte în România!”. Ca fapt divers, nici una din chestiile menţionate mai devreme nu se află în primele 25 de “cauze” românești ca număr de susţinători. Asta cu limba română este, momentan, fix pe 25.

Iată, aşadar, cât de frumos s-au strâns românaşii noştri să-şi dea cu părerea despre cum ar trebui să facă şcoală copiii maghiarilor. Maghiari cu care, desigur, cei mai mulţi dintre păreriştii de serviciu n-au avut niciodată vreun contact direct, auzind de ei doar din poveşti de groază scurse din file de Tricolorul şi alte oficioase naţionalisto-tembele. Şi exagerez, pentru că n-au Tricolorul şi România Mare la un loc tiraj câţi români bătuţi în cap funcţionează după ideile astea. Dar aşa e, ungurii sunt răi. Ne-au asuprit vreme de sute de ani, vor să ne fure Ardealul şi mai vorbesc şi o limbă oribilă pe care n-o înţelege nimeni.

Am convingerea că noi, ca naţie, suferim de o serie de foarte simpatice blocaje mentale. Unul din cele mai serioase e ăsta cu indivizibilitatea ţării. Şi într-un fel trist e de înţeles – sute de ani numai Unire am avut în cap, şi ne-am fixat pe treaba asta suficient de tare ca, atunci când în sfârşit s-a întâmplat, să ne prindă cu picioarele total desculţe. “Păi ne-am unit. Şi-acuma ce?”.
Şi iată-ne în Europa anului 2011 într-o perioadă istorică şi într-un context în care problemele de genul ăsta aproape că nu se mai pun, pierzându-şi aproape orice brumă de relevanţă. Păi voi ăştia pui de Ţuţea care vreţi în Schengen, sunteţi conştienţi că asta înseamnă într-un fel destul de practic să ne unim cu Ungaria, nu? Poftim, analyze this. Să-mi explice şi mie cineva, aşadar, cum dracu vine chestia asta cu ungurii care ne fură Ardealul, că eu n-o pricep. Serios, gata, a trecut vremea cu treceţi batalioane române Carpaţii, ieşiţi din momentul ăsta odată.

O să-mi ziceţi că bine bine, graniţa fizică e una, dar cu tot Schengenul ăsta graniţele politice şi administrative se menţin, şi aici e buba cea mare. Că hai, n-or vrea să pună iar graniţă pe Carpaţi, dar le-ar surâde să se administreze singuri. Şi asta e ca un fel de stat în stat, nu? Deci tot ca şi cum l-ar fi furat.
Aha, deci asta ne roade pe noi. Păi sigur, cum naiba să fie nea Caisă de la Bucureşti de acord ca Istvan din Harghita să-şi facă el şcoală şi şosele după cum ştie că are nevoie mai bine. Nu, că noi ne-am unit, iar în viziunea noastră asta probabil înseamnă că trebuie mereu să fie un deştept pe undeva care ştie cum e mai bine pentru toată lumea. Pentru că nimic nu-i mai frumos decât să-ţi pese de ce fac ceilalţi, chiar dacă ceilalţi ăştia se găsesc la suficiente sute de kilometri cât să n-aibă vreo treabă cu tine. Serios, cu ce vă afectează pe voi felul în care copiii ungurilor învaţă româna la ei în şcoli? Personal, ce prejudiciu vă aduce? Ce neajuns vă provoacă?
Ajung din ce în ce mai tare să cred că problema noastră nu e atât cu ungurii cât cu nevoia asta obsesivă de a ne băga nasul în treaba celuilalt.

O să-mi ziceţi că e “o chestie de principiu”.
Da, sigur. Băi, mor când vă văd. Atât de self-righteous, atât de ipocriţi. Cum vă pasă vouă de destinul neamului românesc, dar pe purceaua care vă moare în coteţ nu daţi doi bani.

Visez la o Românie federalizată. Sau cel puţin una împărţită pe regiuni cu un grad mare de autonomie administrativă. Asta ar presupune să trecem peste obsesia cu “unirea” şi peste nevoia unui “tătucă” de la centru care să ne dicteze ce să facem şi să începem să ne luăm soarta în mâini. Altfel n-o să facem niciodată nici o brânză, pentru că mereu vom muri de grija celor de la 500 de kilometri distanţă ale căror vieţi nu le influenţează câtuşi de puţin pe ale noastre. Trebuie să ne coborâm atenţia de pe flamura patriei şi “sângele străbunilor” şi să ne uităm la lucruri mai apropiate de noi. Familia noastră, cartierul nostru, oraşul nostru. Comunitatea noastră. Trebuie să ne dezvăţăm de obiceiul de a ne lua pe umeri povara tuturor problemelor ţării. Alea normal că ne depăşesc. Dar hai să ne uităm la noi în curte să vedem ce putem îmbunătăţi acolo, hm? Să-i lăsăm pe unguri, că ştiu ei mai bine ce le trebuie şi de ce au nevoie.

Şi, eventual, am putea să nu mai punem botul chiar la toate intoxicările cu iz politic.

Pentru că limba noastră e, nu-i aşa, o comoară.
Dar azi am să fiu avocatul diavolului şi-am să zic că mai mult decât cacofoniile în sine mă irită toţi hiperpuritanii care sar de cur în sus îmediat ce aud ceva vag amintind de una. Chestii gen “mănâncă cu lingura” sau “spune-i să aducă cârnaţi”. Serios, scoateţi-vă odată capul din fund şi daţi-vă seama că astea-s nişte formulări naturale, fireşti şi perfect româneşti. Asta e limba pe care-o vorbim. Mai din topor aşa. N-ai ce să-i faci.

Dar sunt printre noi şi oameni mai speciali, care nu mănâncă cu lingura. Ei mănâncă utilizând. Oameni care nu se duc “să aducă cârnaţi” ci, eventual, să-i achiziţioneze. Şi de fiecare dată când îi aud nu ştiu cu cine să-i asociez mai întâi – cu cvasi-oligofrenii care la 20+ de ani încă mai chicotesc în barbă când aud cuvinte gen “căcat” sau “sex”? Sau cu sobrii ăia cu un morcov în fund care adoptă o mină gravă, fac “tz, tz, tz” şi îţi arată şi obrazul, când aud aceleaşi cuvinte?
Dar probabil că e mişto să ne impopoţonăm limbajul cu formule sclifosite de care n-avem nevoie, dar care vezi doamne dau bine. Ne face să ne simţim atât de frumoşi şi curaţi când nu vorbim ca toţi ţăranii. Nu, noi mâncăm “utilizând” şi mergem să “achiziţionăm”. Şi ne face o plăcere atât, atât de intensă să arătăm cu degetul şi să strigăm în gura mare când mai auzim pe câte cineva vorbind, la urma urmei, firesc.

Să nu se înţeleagă că sunt împotriva unui stil îngrijit al limbii. De acord, evitarea cacofoniilor e undeva acolo, pe lista “lucrurilor de făcut” când vrem să ne exprimăm frumos, literar. Însă sub nici un chip nu este înaintea gramaticii şi a sintaxei corecte, de exemplu. Degeaba îmi eviţi tu toate cacofoniile pământului dacă în rest eşti plin de “vre-o”, “aş fii venit” sau “maşina care-am văzut-o”. Dar dacă respecţi toate astea, mi se pare puţin absurd să mă iau de tine în gura mare doar fiindcă ţi se pare “că castraveţii sunt cam acri”.
Partea cea mai amuzantă e că exact ăştia cu mulţi “i” şi cratime unde nu le e locul sunt de obicei cel mai fervenţi în combaterea cacofoniilor. Adică băi, uite, ei vorbesc frumos, nu ca tine.

O specie care mă irită şi mai tare sunt ăia cu “ca şi”. Îi ştiţi, cred, măcar fiindcă aţi mai auzit la viaţa voastră câte-un cântec de la Iris. Ah, sau ei erau cu “ca să”? Altă boală şi aia.
“Ca şi” e una din construcţiile alea ridicole care-au luat naştere în urma fricii exacerbate: vai, cum să fac o cacofonie, ce-o să zică lumea? Şi uite-aşa am ajuns la monstruozităţi gen

Stimată domniţă, eu, ca şi cavaler, am să vă sărut mâna.

care sfidează orice bun simţ lingvistic. Serios, “ca şi” nu există. Nu, nu înseamnă “în calitate de”. Înseamnă cel mult “precum” sau “asemenea”, dar ca să fim siguri vom zice că nu există şi vom folosi “precum” şi “asemenea”, că de-aia le avem. Sau pur şi simplu “ca”. Însă repet,
“CA ŞI”
NU
EXISTĂ.
Iar ce e şi mai rău, a ajuns un fel de marcă a preţiozităţii lingvistice. A depăşit de mult statutul de dirty little helper când te-afli într-o situaţie cacofonică. Nuuu, “ca şi” s-a generalizat, e ca şi un cancer (!), ajungi să-l auzi în cele mai futătoare de creier combinaţii şi ipostaze.

“Eu, ca şi prim ministru, nu sunt de acord cu…”

De ce? Serios, de ce? Asta e o întrebare foarte bună pe care toţi oamenii ar trebui să şi-o pună atunci când scriu sau spun ceva. Preferabil înainte să scrie sau să spună ceva-ul ăla, pentru că i-ar scuti de mult efort inutil. De ce? Pentru că nu e ca şi cum ai fi cavaler, eşti prim ministru, şi uite că treaba asta te scuteşte de multe conjuncţii inutile. De ce să zici tu “ca şi” când poţi să zici bine mersi: “ca prim ministru”! Şi gata, n-a căzut nici un cer, nu s-a înspăimântat nici un nevrotic cu coşmaruri scatologice.
Pe bune, “ca şi” e o tâmpenie. Dacă aş fi o domniţă şi mi-ai zice că tu, “ca şi cavaler”, aş trage despre tine trei concluzii:

1. Nu eşti cavaler, că de-ai fi fost foloseai “în calitatea mea de” şi de scoteai mult mai elegant;
2. Nu prea gândeşti înainte să vorbeşti, nu chiar atât de mult;
3. Ca să nu te demoralizez de tot, o să-ţi zic că eşti mai ok, totuşi, decât ăia care-ar zice “ca VIRGULĂ cavaler”…

Eu am o teorie cu virgula asta. Cândva, demult, în zorii zilelor când românii au fost izgoniţi din Eden şi şi-au dat seama că sunt goi şi vorbesc cu “caca”, au stat ei şi s-au gândit ce să facă şi-au venit cu ideea, bunicică de altfel, de a face, aşa subtil şi pe şestache, o pauză între cele două cuvinte, pentru a nu da naştere cuvântului ruşinos. “Păi şi cât de mare să fie pauza, bade?” l-au întrebat cei mai slabi de înger pe înţeleptul cătunului. Iar acesta a stat şi s-a gândit şi le-a răspuns: “Păi nu ştiu bre, acolo, cât o virgulă.” “Cât o ce, bade?” întrebă mămăiţa din vârful dealului, care era mai tare de-o ureche pentru că de 80 de ani stătea în căsuţa de vizavi de biserică. “Cât o VIRGULĂ!” îi răspunse bădia, ca să înţeleagă toată lumea.

Ei şi ghiciţi ce-au înţeles. Dacă mai luăm în calcul şi principiile telefonului fără fir povestea chiar pare plauzibilă.

Cei mai tari, însă, sunt ăia care folosesc virgula în scris. Pe calculator. Adică nu e ca şi cum, ştii, ai putea să bagi un delete să reformulezi, asta ar însemna să stai chiar 10 secunde să te gândeşti la o alternativă. Quelle horreur!
Recunosc, am folosit şi eu “virgulă” o perioadă. Pentru că aveam eu senzaţia că sună cool. Părea aşa, o chestie exotică. Dar atunci aveam vreo 12 ani şi raţiunea abia începea să-mi facă cu ochiul. Nu e cool, e o tâmpenie. E cam tot atât de cool ca a duce mâna la gură când râzi. Iar dacă chiar faci chestia asta, pe bune, nu.

Serios, lăsaţi-vă de acrobaţiile astea lingvistice. Mai deranjante pentru mine sunt cacofoniile mascate prost, pentru că dacă le sesizez înseamnă că n-au fost aşa bine mascate din capul locului, nu? Prefer să aud o cacofonie sinceră (pe care aş putea chiar să n-o sesizez – virgula o sesizez precis, că e din pom) decât toate prostiile astea artificiale.
În plus, come on, nu e decât caca. It’s not like we don’t have to deal with it every day.

Sau (încă o dată) despre felul disfuncţional în care se pun în aplicare în România idei, de altfel, valabile şi de bun simţ.

A circulat ieri pe Twitter un articol mişto în care se punea o problemă foarte interesantă şi de oarecare actualitate. Să zicem că eşti om de-ăsta cu comunicare online, new media and such, şi ai în administrare un fan-page “corporate” de Facebook. Pagina poate să fie a unei bănci, a unei instituţii, a unei companii, a unui artist chiar – n-are aşa de mare importanţă. Important este ce te faci tu, ca om, în situaţia în care cineva postează pe pagina respectivă un mesaj în care vorbeşte despre sinucidere sau chiar anunţă că se va sinucide. Pe bune, ce faci? Îi răspunzi, nu-i răspunzi, ştergi mesajul? Dacă îi răspunzi, ce-i zici? Şi cum te descurci cu restul de fani ai tăi care văd mesajul respectiv şi reacţionează la el?
Mă rog, citiţi articolul pentru asta, really, deşi mai mult ridică întrebări decât oferă răspunsuri. Şi aruncaţi un ochi şi la comentarii. I want to make another point.

Ideea e că două concluzii s-au desprins din discuţia de acolo. 1 – asemenea mesaje nu trebuie niciodată şterse sau ignorate, şi 2 – ar fi foarte indicat să-l îndrepţi pe respectivul către un număr de telefon unde poate primi asistenţă. În cazul ăsta, lumea vorbea de Samaritans of Boston, care zic la ei în mission statement că

Samaritans’ goal is to reduce the risk of suicide and increase awareness about suicide prevention throughout Greater Boston and MetroWest.

Excelent.
Am descoperit ulterior alte organizaţii similare, cum ar fi ăştia care acţionează pe tot teritoriul UK şi al Irlandei. Şi precis mai sunt foarte multe iniţative de genul ăsta în lume, fie charities fie pe programe guvernamentale and such. Aşa că am fost curios să aflu cum se descurcă România la capitolul ăsta. Avem noi oare măcar un număr de telefon unde cei cu probleme emoţionale să poată suna pentru asistenţă?

Am fost plăcut surprins să aflu că da, avem: 0800 08 01 00. Acum un an şi ceva s-a inaugurat în cadrul spitalului Obregia Centrul de prevenire a tentativelor de suicid la copii şi adolescenţi, destinat “tinerilor cu probleme psihice, care au manifestat de a lungul timpului un comportament autoagresiv şi tentative de suicid”. Dincolo de faptul că formularea de mai sus îmi place de mor şi sper că ăia de la Adevărul au venit cu ea, nu cei de la Obregia, mai este de remarcat şi cât de exclusivistă e toată treaba. Adică don’t get me wrong, este extraordinar că unii au sesizat în sfârşit lipsa acută de sprijin de care suferă tinerii în asemenea situaţii şi au făcut ceva în acest sens, dar cu adulţii ce te faci? Pe ăia unde-i trimiţi?
De asta zic, e o iniţiativă de lăudat, însă ăsta trebuie să fie doar un început. Mai e enorm de mers înainte.

Şi ajung la ceea ce m-a iritat pe mine cel mai tare în toată treaba asta. Dacă aţi fost pe vreuna din paginile Samaritenilor de mai devreme poate aţi observat că şi ăia din Boston, şi ăia din UK & Irlanda şi probabil cam toţi ăilalţi care-or mai fi pun mare accent pe o chestie: asistenţa 24 de ore din 24. Pe principiul “We don’t know when you might need us”. Ei bine, puteţi ghici de pe-acum că centrul de la Bucureşti împreună cu numărul de telefon funcţionează după un orar: anume de luni până vineri, de la 8:30 la 16:30. Dincolo de asta, ne pare rău, te descurci. Sau amână-ţi disperarea şi revino luni de dimineaţă. Şi trezeşte-te şi tu mai devreme măcar, ce dracu, dacă tot faci umbră pământului degeaba!

Deci cam aşa se oferă “asistenţă” în România. Pentru că noi chiar n-avem simţul urgenţei, aşa cum am mai descoperit în zeci de alte situaţii. După ce că Salvarea te sună înapoi după 5 ore să te întrebe dacă mai ai nevoie de ei, până şi atunci când ai gânduri negre şi chiar vrei să cauţi ajutor trebuie să respecţi un orar.

Facepalm.

…pentru că nici un alt titlu n-ar descrie mai bine starea cu care am să părăsesc, peste câteva ore, acest an :D

Am şi câteva restanţe la purtător, ce-i drept. Câteva pe plan academic. Altele mai… importante. Un tren, câţiva oameni, nişte ceai. Altele mai mărunţişuri. Două episoade din sezonul 2 din The Mentalist, nişte posturi pe blog, câteva concerte, nişte ore de somn. Altele pe care n-am să le amintesc, dar pe care nu le-am uitat. Altele pe care probabil le-am uitat.

Dar e fain aşa, să intri în noul an cu to do list gata făcut. Te scuteşte de efortul de a încropi unul cu scopuri noi. Şi dacă întocmitul unei liste te pune pe gânduri, mai bine o laşi baltă. Vin ele, lucrurile de făcut :)

Cu articolul ăsta vor fi 32 în total, pe anul 2010. Dacă adăugăm şi povestea de la seara a doua de DBE2, vor fi 33. Anului 2009 îi mai lipseşte povestea de la NIN ca să aibă 44 de articole. You see the trend?
Sper, nu promit! dar sper :)) că 2011 va continua tradiţia. Şi în manieră ascendentă, totuşi.

Dar! Enough with the chatter, şampania nu se bea singură. And all the things leading to it. Aşa că petreceri frumoase, whoever and wherever you are. Şi să ne găsim cu bine de cealaltă parte a anului.