Scobitori de porţelan

Pentru că limba noastră e, nu-i aşa, o comoară.
Dar azi am să fiu avocatul diavolului şi-am să zic că mai mult decât cacofoniile în sine mă irită toţi hiperpuritanii care sar de cur în sus îmediat ce aud ceva vag amintind de una. Chestii gen “mănâncă cu lingura” sau “spune-i să aducă cârnaţi”. Serios, scoateţi-vă odată capul din fund şi daţi-vă seama că astea-s nişte formulări naturale, fireşti şi perfect româneşti. Asta e limba pe care-o vorbim. Mai din topor aşa. N-ai ce să-i faci.

Dar sunt printre noi şi oameni mai speciali, care nu mănâncă cu lingura. Ei mănâncă utilizând. Oameni care nu se duc “să aducă cârnaţi” ci, eventual, să-i achiziţioneze. Şi de fiecare dată când îi aud nu ştiu cu cine să-i asociez mai întâi – cu cvasi-oligofrenii care la 20+ de ani încă mai chicotesc în barbă când aud cuvinte gen “căcat” sau “sex”? Sau cu sobrii ăia cu un morcov în fund care adoptă o mină gravă, fac “tz, tz, tz” şi îţi arată şi obrazul, când aud aceleaşi cuvinte?
Dar probabil că e mişto să ne impopoţonăm limbajul cu formule sclifosite de care n-avem nevoie, dar care vezi doamne dau bine. Ne face să ne simţim atât de frumoşi şi curaţi când nu vorbim ca toţi ţăranii. Nu, noi mâncăm “utilizând” şi mergem să “achiziţionăm”. Şi ne face o plăcere atât, atât de intensă să arătăm cu degetul şi să strigăm în gura mare când mai auzim pe câte cineva vorbind, la urma urmei, firesc.

Să nu se înţeleagă că sunt împotriva unui stil îngrijit al limbii. De acord, evitarea cacofoniilor e undeva acolo, pe lista “lucrurilor de făcut” când vrem să ne exprimăm frumos, literar. Însă sub nici un chip nu este înaintea gramaticii şi a sintaxei corecte, de exemplu. Degeaba îmi eviţi tu toate cacofoniile pământului dacă în rest eşti plin de “vre-o”, “aş fii venit” sau “maşina care-am văzut-o”. Dar dacă respecţi toate astea, mi se pare puţin absurd să mă iau de tine în gura mare doar fiindcă ţi se pare “că castraveţii sunt cam acri”.
Partea cea mai amuzantă e că exact ăştia cu mulţi “i” şi cratime unde nu le e locul sunt de obicei cel mai fervenţi în combaterea cacofoniilor. Adică băi, uite, ei vorbesc frumos, nu ca tine.

O specie care mă irită şi mai tare sunt ăia cu “ca şi”. Îi ştiţi, cred, măcar fiindcă aţi mai auzit la viaţa voastră câte-un cântec de la Iris. Ah, sau ei erau cu “ca să”? Altă boală şi aia.
“Ca şi” e una din construcţiile alea ridicole care-au luat naştere în urma fricii exacerbate: vai, cum să fac o cacofonie, ce-o să zică lumea? Şi uite-aşa am ajuns la monstruozităţi gen

Stimată domniţă, eu, ca şi cavaler, am să vă sărut mâna.

care sfidează orice bun simţ lingvistic. Serios, “ca şi” nu există. Nu, nu înseamnă “în calitate de”. Înseamnă cel mult “precum” sau “asemenea”, dar ca să fim siguri vom zice că nu există şi vom folosi “precum” şi “asemenea”, că de-aia le avem. Sau pur şi simplu “ca”. Însă repet,
“CA ŞI”
NU
EXISTĂ.
Iar ce e şi mai rău, a ajuns un fel de marcă a preţiozităţii lingvistice. A depăşit de mult statutul de dirty little helper când te-afli într-o situaţie cacofonică. Nuuu, “ca şi” s-a generalizat, e ca şi un cancer (!), ajungi să-l auzi în cele mai futătoare de creier combinaţii şi ipostaze.

“Eu, ca şi prim ministru, nu sunt de acord cu…”

De ce? Serios, de ce? Asta e o întrebare foarte bună pe care toţi oamenii ar trebui să şi-o pună atunci când scriu sau spun ceva. Preferabil înainte să scrie sau să spună ceva-ul ăla, pentru că i-ar scuti de mult efort inutil. De ce? Pentru că nu e ca şi cum ai fi cavaler, eşti prim ministru, şi uite că treaba asta te scuteşte de multe conjuncţii inutile. De ce să zici tu “ca şi” când poţi să zici bine mersi: “ca prim ministru”! Şi gata, n-a căzut nici un cer, nu s-a înspăimântat nici un nevrotic cu coşmaruri scatologice.
Pe bune, “ca şi” e o tâmpenie. Dacă aş fi o domniţă şi mi-ai zice că tu, “ca şi cavaler”, aş trage despre tine trei concluzii:

1. Nu eşti cavaler, că de-ai fi fost foloseai “în calitatea mea de” şi de scoteai mult mai elegant;
2. Nu prea gândeşti înainte să vorbeşti, nu chiar atât de mult;
3. Ca să nu te demoralizez de tot, o să-ţi zic că eşti mai ok, totuşi, decât ăia care-ar zice “ca VIRGULĂ cavaler”…

Eu am o teorie cu virgula asta. Cândva, demult, în zorii zilelor când românii au fost izgoniţi din Eden şi şi-au dat seama că sunt goi şi vorbesc cu “caca”, au stat ei şi s-au gândit ce să facă şi-au venit cu ideea, bunicică de altfel, de a face, aşa subtil şi pe şestache, o pauză între cele două cuvinte, pentru a nu da naştere cuvântului ruşinos. “Păi şi cât de mare să fie pauza, bade?” l-au întrebat cei mai slabi de înger pe înţeleptul cătunului. Iar acesta a stat şi s-a gândit şi le-a răspuns: “Păi nu ştiu bre, acolo, cât o virgulă.” “Cât o ce, bade?” întrebă mămăiţa din vârful dealului, care era mai tare de-o ureche pentru că de 80 de ani stătea în căsuţa de vizavi de biserică. “Cât o VIRGULĂ!” îi răspunse bădia, ca să înţeleagă toată lumea.

Ei şi ghiciţi ce-au înţeles. Dacă mai luăm în calcul şi principiile telefonului fără fir povestea chiar pare plauzibilă.

Cei mai tari, însă, sunt ăia care folosesc virgula în scris. Pe calculator. Adică nu e ca şi cum, ştii, ai putea să bagi un delete să reformulezi, asta ar însemna să stai chiar 10 secunde să te gândeşti la o alternativă. Quelle horreur!
Recunosc, am folosit şi eu “virgulă” o perioadă. Pentru că aveam eu senzaţia că sună cool. Părea aşa, o chestie exotică. Dar atunci aveam vreo 12 ani şi raţiunea abia începea să-mi facă cu ochiul. Nu e cool, e o tâmpenie. E cam tot atât de cool ca a duce mâna la gură când râzi. Iar dacă chiar faci chestia asta, pe bune, nu.

Serios, lăsaţi-vă de acrobaţiile astea lingvistice. Mai deranjante pentru mine sunt cacofoniile mascate prost, pentru că dacă le sesizez înseamnă că n-au fost aşa bine mascate din capul locului, nu? Prefer să aud o cacofonie sinceră (pe care aş putea chiar să n-o sesizez – virgula o sesizez precis, că e din pom) decât toate prostiile astea artificiale.
În plus, come on, nu e decât caca. It’s not like we don’t have to deal with it every day.

Sau (încă o dată) despre felul disfuncţional în care se pun în aplicare în România idei, de altfel, valabile şi de bun simţ.

A circulat ieri pe Twitter un articol mişto în care se punea o problemă foarte interesantă şi de oarecare actualitate. Să zicem că eşti om de-ăsta cu comunicare online, new media and such, şi ai în administrare un fan-page “corporate” de Facebook. Pagina poate să fie a unei bănci, a unei instituţii, a unei companii, a unui artist chiar – n-are aşa de mare importanţă. Important este ce te faci tu, ca om, în situaţia în care cineva postează pe pagina respectivă un mesaj în care vorbeşte despre sinucidere sau chiar anunţă că se va sinucide. Pe bune, ce faci? Îi răspunzi, nu-i răspunzi, ştergi mesajul? Dacă îi răspunzi, ce-i zici? Şi cum te descurci cu restul de fani ai tăi care văd mesajul respectiv şi reacţionează la el?
Mă rog, citiţi articolul pentru asta, really, deşi mai mult ridică întrebări decât oferă răspunsuri. Şi aruncaţi un ochi şi la comentarii. I want to make another point.

Ideea e că două concluzii s-au desprins din discuţia de acolo. 1 – asemenea mesaje nu trebuie niciodată şterse sau ignorate, şi 2 – ar fi foarte indicat să-l îndrepţi pe respectivul către un număr de telefon unde poate primi asistenţă. În cazul ăsta, lumea vorbea de Samaritans of Boston, care zic la ei în mission statement că

Samaritans’ goal is to reduce the risk of suicide and increase awareness about suicide prevention throughout Greater Boston and MetroWest.

Excelent.
Am descoperit ulterior alte organizaţii similare, cum ar fi ăştia care acţionează pe tot teritoriul UK şi al Irlandei. Şi precis mai sunt foarte multe iniţative de genul ăsta în lume, fie charities fie pe programe guvernamentale and such. Aşa că am fost curios să aflu cum se descurcă România la capitolul ăsta. Avem noi oare măcar un număr de telefon unde cei cu probleme emoţionale să poată suna pentru asistenţă?

Am fost plăcut surprins să aflu că da, avem: 0800 08 01 00. Acum un an şi ceva s-a inaugurat în cadrul spitalului Obregia Centrul de prevenire a tentativelor de suicid la copii şi adolescenţi, destinat “tinerilor cu probleme psihice, care au manifestat de a lungul timpului un comportament autoagresiv şi tentative de suicid”. Dincolo de faptul că formularea de mai sus îmi place de mor şi sper că ăia de la Adevărul au venit cu ea, nu cei de la Obregia, mai este de remarcat şi cât de exclusivistă e toată treaba. Adică don’t get me wrong, este extraordinar că unii au sesizat în sfârşit lipsa acută de sprijin de care suferă tinerii în asemenea situaţii şi au făcut ceva în acest sens, dar cu adulţii ce te faci? Pe ăia unde-i trimiţi?
De asta zic, e o iniţiativă de lăudat, însă ăsta trebuie să fie doar un început. Mai e enorm de mers înainte.

Şi ajung la ceea ce m-a iritat pe mine cel mai tare în toată treaba asta. Dacă aţi fost pe vreuna din paginile Samaritenilor de mai devreme poate aţi observat că şi ăia din Boston, şi ăia din UK & Irlanda şi probabil cam toţi ăilalţi care-or mai fi pun mare accent pe o chestie: asistenţa 24 de ore din 24. Pe principiul “We don’t know when you might need us”. Ei bine, puteţi ghici de pe-acum că centrul de la Bucureşti împreună cu numărul de telefon funcţionează după un orar: anume de luni până vineri, de la 8:30 la 16:30. Dincolo de asta, ne pare rău, te descurci. Sau amână-ţi disperarea şi revino luni de dimineaţă. Şi trezeşte-te şi tu mai devreme măcar, ce dracu, dacă tot faci umbră pământului degeaba!

Deci cam aşa se oferă “asistenţă” în România. Pentru că noi chiar n-avem simţul urgenţei, aşa cum am mai descoperit în zeci de alte situaţii. După ce că Salvarea te sună înapoi după 5 ore să te întrebe dacă mai ai nevoie de ei, până şi atunci când ai gânduri negre şi chiar vrei să cauţi ajutor trebuie să respecţi un orar.

Facepalm.

…pentru că nici un alt titlu n-ar descrie mai bine starea cu care am să părăsesc, peste câteva ore, acest an :D

Am şi câteva restanţe la purtător, ce-i drept. Câteva pe plan academic. Altele mai… importante. Un tren, câţiva oameni, nişte ceai. Altele mai mărunţişuri. Două episoade din sezonul 2 din The Mentalist, nişte posturi pe blog, câteva concerte, nişte ore de somn. Altele pe care n-am să le amintesc, dar pe care nu le-am uitat. Altele pe care probabil le-am uitat.

Dar e fain aşa, să intri în noul an cu to do list gata făcut. Te scuteşte de efortul de a încropi unul cu scopuri noi. Şi dacă întocmitul unei liste te pune pe gânduri, mai bine o laşi baltă. Vin ele, lucrurile de făcut :)

Cu articolul ăsta vor fi 32 în total, pe anul 2010. Dacă adăugăm şi povestea de la seara a doua de DBE2, vor fi 33. Anului 2009 îi mai lipseşte povestea de la NIN ca să aibă 44 de articole. You see the trend?
Sper, nu promit! dar sper :)) că 2011 va continua tradiţia. Şi în manieră ascendentă, totuşi.

Dar! Enough with the chatter, şampania nu se bea singură. And all the things leading to it. Aşa că petreceri frumoase, whoever and wherever you are. Şi să ne găsim cu bine de cealaltă parte a anului.

…şi pesemne au luat-o, căci pe artera pe care domiciliez a fost cam beznă azi vreme de vreo câteva ore. Aproape ai fi zis că au luat tot curentul de prin oraş ca să-l înghesuie în beculeţele şi steluţele de pe Magheru.
Căci băi, vin sărbătorile vin. La naiba, deja e o lună de când am început să văd beculeţe pe la geamurile cetăţenilor.

Însă fun fact 1) – luminile de pe stradă au stat aprinse mare parte din zi, de parcă li se dereglase ritmul biologic,
şi 2) well nu mai ştiu de vreun al doilea fun fact, dar ar fi dat atât de mişto în enumerare.

Unde vreau să ajung, however, este la faptul că nu mi se pare normal ca la ora 17 să ai nevoie de lumină pe stradă pentru că altfel e beznă. E suficient de rău că în perioada asta a anului ziua are vreo cât, 9 ore? Dar trebuie să mai şi funcţionăm după un fus orar tembel care înrăutăţeşte lucrurile. Pe timp de vară, România foloseşte East European Standard Time, EEST; adică dăm ceasurile cu o oră înainte, pe motiv că nu prea ajută pe nimeni dacă soarele răsare la 5 dimineaţa. Pe timp de iarnă, însă, când perioada de lumină naturală se scurtează, revenim la East European Time, EST, dând ceasurile cu o oră înapoi şi revenind la ceea ce este de fapt “ora adevărată”. Iar eu nu pot să pricep logica din spatele chestiei ăsteia. De fapt o pricep, dar mi se pare tembelă.

Ideea ar fi că vezi Doamne, se fac economii pentru că oamenii merg la muncă pe lumină naturală. Can I call bullshit on that? Adică este oarecum la mintea cocoşului că prin natura stilurilor diferite de viaţă nu toţi oamenii sunt activi de la 7 dimineaţa ca să zică wow, ce mişto, e lumină afară. Însă majoritatea covârşitoare suntem up & running la ora 17 şi tare bine ne-ar mai prinde măcar o amărâtă de oră de după-amiază în plus. Dar nu ajută pe nimeni ca la ora 22 să ai deja impresia că-i trecut de miezul nopţii, că frate de mult mai e întuneric afară. So the system is antiquated, flawed and we should change it.

Mă bucură că nu-s singurul nebun care are o problemă cu asta – în UK văd că se tot pune problema de la un timp să se rămână la ora de vară pe tot parcursul anului, sau în orice caz, să se facă în aşa fel încât noaptea, aşa cum o percepem noi, să nu mai înceapă naibii atât de repede. Pentru că orele de lumină naturală pe care le primim oricum n-avem cum să le schimbăm, deci putem măcar să le dijmuim mai cu cap. Iar metoda curentă e pur şi simplu stupidă.

Până când s-o mişca ceva pe frontul ăsta şi la noi (nu-mi fac nici o speranţă în următorii 10 ani, though), poate că n-ar strica totuşi să dau o tură de iarnă prin Finlanda. Probabil m-ar învăţa minte să mă mai plâng.