Din ciclul “băi, dacă nu fac asta acum, n-o mai fac niciodată”. De altfel, cred că după acelaşi principiu (sau unul asemănător) se ghida şi TVR când dădea Christmas Specials cu concertele de la ArtMania ‘08 (dacă asta s-a întâmplat sau nu cu adevărat e mai puţin relevant, încerc să subliniez o idee). Diferenţa e că pentru Scobitori de Porţelan voi nu plătiţi încă nimic, dar vremurile prin care trecem sunt tulburi, nu-i aşa, iar situaţia aceasta s-ar putea să nu mai dureze mult.
:)
Scurta introducere fiind făcută, hai să trasăm cred că cel mai mare arc peste timp pe care l-am făcut vreodată pe-aici şi să ne îndreptăm spre ziua a doua de concerte de la ArtMania versiunea 4.0, new and improved.
De fapt povestea începe în prima noapte, după concertul Opeth, când trăgeam de gaşcă să mergem undeva la o bere. Aşa-mi plac grupurile mari, mai ales alea proaspăt formate, sunt ca o Românie în miniatură. Fiecare are o idee vagă asupra a ce vrea să facă, însă birocraţia mecanismelor sociologice îngheaţă orice iniţiativă concretă :) Am preferat atunci să o însoţesc pe Alexandra la o bere şi-o vorbă şi să mai cunosc nişte lume faină. Cu toată euforia lăsată în urmă de concertele de mai devreme, era teribil de greu să nu vorbeşti despre ce tocmai văzuseşi pe scenă. Că parcă ar fi fost ciudat…
Mai târziu, când după o scurtă plimbare nocturnă prin centru mă întorceam la pensiune cu Dan şi ceilalţi, am avut plăcerea să-i întâlnim pe Jukka şi Marco de la Nightwish ce părăseau foarte veseli locul unde cică se încinsese un afterparty. Hotelul unde erau cazaţi (ei şi toate celelalte trupe, dacă nu mă înşel) era fix în piaţa mare, în spatele scenei, lucru foarte cool fiindcă facilita tocmai astfel de întâlniri neaşteptate :) Mai devreme, de exemplu, stătuserăm de vorbă cu Andrew de la MDB, Anders de la Tristania şi invitatul lor Kjetil Nordhus de la Green Carnation (cel cu clean vocals). Experienţe mărunte de genul ăsta reuşesc să întregească atmosfera unui festival, iar pe mine, unul, mă umplu cu o tare faină energie pozitivă. Şi o stare de bine.
Cu starea asta de bine m-am trezit şi a doua zi, ce se anunţa a fi plăcută şi lejeră. Voiam să mă plimb mai mult prin oraş, lucru pe care nu-l prea făcusem acum doi ani, şi să trec şi pe la câteva expoziţii ce se anunţau interesante – namely “From a Dark Mind” a lui Aaron Stainthorpe de la MDB şi “Culoarea Sunetelor” a Andei Cofaru. Am ajuns relativ repede la Centrul Cultural Habitus (amenajat în subsolul bisericii catolice din Piaţa Mică – ştiam eu de ce îmi place oraşul ăsta), unde era expoziţia de fotografie şi artă digitală a lui Aaron. Catedrale, corbi şi domnişoare în negru, mă aşteptam eu. Catedrale, corbi şi domnişoare în negru am primit, însă şi mult mai mult. Fotografii simple, folosind mare parte din elementele-clişeu ale imagisticii gothic, însă lipsite de ostentaţia aceea kitschoasă – ca şi cum ar fi îndemnat la o redescoperire a farmecului lor iniţial. Apoi dimpotrivă, imagini photoshopate masiv, cu ură parcă, spre a ne ajuta să descoperim esenţa obiectelor tocmai prin supraîncărcarea acestora. În al treilea rând, câteva lucrări de sine stătătoare, ce nu semănau nici cu celelalte nici între ele, dintre care cel mai mult mi-a plăcut “Direction” – o creaţie despre procesul creaţiei. Referinţele meta, folosite cu cap, sunt aur curat – iar aici au picat la fix.
Şi da, pe site-ul http://www.azzron.com/ puteţi găsi fotografiile şi imaginile expuse, plus multe altele. În expoziţie erau, fireşte, considerabil mai mari :)
Apoi cu încă nişte lume am decis să mai descoperim şi noi oraşul. Plimbare lejeră prin centru, oprire la Catedrala Evanghelică. Afară, un grup enorm de tineri în tricouri roşii vizita turnul, împărţindu-se în grupuleţe mai mici. Ne-am tot întrebat ce-o fi fost cu ei, până când am urcat şi noi în turn şi am descoperit că erau cercetaşi francezi. Am intenţionat pentru nişte momente să intru în vorbă cu câţiva care am văzut că erau din Aquitania, dar am lăsat-o baltă la gândul că na, franceza mea nu mai e ce era odată ;))
Sus în turn panoramă superbă, oamenii in charge pe-acolo erau tare simpatici iar turişti străini erau cu grămezile, chiar şi neluându-i în calcul pe francezii de mai devreme.
Ajunşi jos am văzut că se cam apropia ora de intrare la festival, aşa că am luat-o spre Piaţa Mare. N-am reuşit să ajungem şi la expoziţia Andei Cofaru pentru că ni s-a zis de la intrare că era închis (?! în program apăreau toate deschise până la 18) aşa că ne-am îndreptat spre o terasă (care să nu fie “Bufniţa”) pentru prânz. Nu mai ştiu exact cum se chemau oamenii, dar aveau un foarte mişto “summer cocktail”. Which reminds me, încă n-am făcut rost de poze.
A venit vremea apoi pentru Piaţa Mare. Ştiam, din experienţa de ziua precedentă, că trebuia să evit berea (mă rog, “berea”, chestia aia jenantă pe care-o dădeau la dozator şi ziceau că-i Beck’s), aşa că m-am dus pentru început să inspectez oferta de îngheţată. Ghinionul meu că nici frigiderele nu funcţionau de foarte mult timp, însă cum am mai zis, ideea în sine mi s-a părut tare simpatică. Şi nu ştiu dacă am mai menţionat jetoanele, care nu numai că erau prezente, dar erau şi branduite cu ArtMania, nu cu Raiffeisen sau alte bălării. Aproape că aş fi păstrat unul ca suvenir :)
Subscribe eram chiar curios cum aveau să fie. Ştiam că mai trecuseră pe la noi de multe, multe ori, şi acum aveam şi eu, în sfârşit, ocazia să mă prind care-i faza cu ei. Energici oamenii, asta nu poate fi negat de nimeni, energici şi cu poftă de cântat. Pe latura muzicală, înţeleg cum funko/hardcore-ul băieţilor a fost înghiţit ceva mai greu de majoritatea celor prezenţi ;)) Tocmai de aceea, pe o muzică de mosheală şi crowd-surfing lumea cel mult dădea uşor din cap. Oricum, pe ansamblu au fost ok băieţii, am zis că o să-i mai ascult acasă dar n-am făcut-o până acum – promisiunea însă rămâne. S-au descurcat la dezmeticirea Pieţei, poate n-au fost tocmai cea mai inspirată alegere but they were cool enough.
Acuma de Pain nu ştiu ce să zic, am văzut că foarte multă lume s-a dus la festival pentru ei, nu m-aş fi aşteptat să aibă chiar genul ăsta de following. Ok muzica, iarăşi dintr-un film total diferit de celelalte trupe ale zilei (de unde prima zi fusese ceva mai omogenă). Catchy, aproape dance ca feeling uneori, totuşi cu suficient distors şi cu o voce suficient de “rea” încât metaliştilor trv să nu le fie jenă să dea din cap. Mai departe de scenă, unde nu era înghesuiala chiar aşa de mare, se desfăşurau adevărate regaluri de headbanging – a feast to watch. Pe scenă, Peter era frontmanul sobru care se mai lăsa, uneori, purtat de val, îndemnând publicul să facă la fel. Momentul aşteptat (de mine, cel puţin, dar nu cred că eram singurul) era featuring-ul cu Anette de la Nightwish – mai mult de curiozitate, să văd cum se prezintă tipa în ipostaza asta, în care multă lume zicea că îi stă mai bine decât în trupa ei. Ei bine… nu chiar, Anette a reuşit să fie destul de pe dinafară şi aici, cel puţin ca prezenţă scenică. Poor choice of wardrobe, mă întreb cum naiba nu s-a gândit tipa că un maiou fără bretele nu e chiar cea mai potrivită alegere atunci când vrei să şi sari şi să te zbânţui pe scenă ;)) Momentul a devenit aşadar unul comic, pentru mine cel puţin, şi deja mă gândeam cam în ce ţinută kitschoasă o apărea mai încolo pe scenă cu NW.
Cu finalul concertului Pain m-a izbit o sete teribilă, şi până la urmă mi-am călcat pe inimă şi am mers să-mi iau o bere, îmbătat de perspectiva a ceva bun şi rece. Coada era destul de mare şi se mărea văzând cu ochii, dar m-am aşezat totuşi la rând în ideea că na, e pe jetoane şi merge repede. Eh, şi cum stăteam eu aşteptând să-mi vină rândul văd că apare lângă mine un individ ceva mai în vârstă, dubios-looking, genul ăla de dubios, cu tenul închis, şort, maiou şi şlapi. Eu mă uit la el, el se uită la mine, eu mă uit la dozatorul de bere. Mai erau vreo patru sau cinci oameni înaintea mea, iar pe mine mă apucase brusc cheful de Ice Tea. Când colo, înainte să mai fac vreun gest, mă trezesc cu o bătaie pe umăr fix de la domnul în cauză, însoţit de un rânjet îngălbenit şi probabil fără câţiva dinţi n-am stat să analizez foarte atent.
“Auzi auzi… câţi mai cântă înainte de Nightwish?”
Io :|
“Păi… nimeni, acuma vin Nightwish.”
“Aaa… ei urmează, nu mai e nimeni înainte?”
“Nu, nu.”
“A, ce bine, abia aştept! Sunt cei mai meseriaşi Nightwish, abia aştept, nu ştiu ce-a mai trebuit să-i bage şi pe ăştia de umplutură înainte. Cei mai tari, frate. Ţie-ţi plac?”
“Ăă da, ascult de mult timp. Am fost şi la primul concert când au venit, acum cinci ani. Foarte fain.”
“Ooo, da, eu doar de-un an îi ştiu, da’ de-atunci numai asta ascult. Cei mai tari, frate, nu se compară cu ăştia de dinainte. Meseriaşi rău, abia aştept.”
Deeeci… mai ţineţi minte ce ziceam mai demult legat de extinderea bazei de fani? :))
Eh, şi până la urmă a venit timpul şi pentru ei. Trupa pe care n-am gustat-o de la început, ci abia după multe audiţii casual (aveam un prieten care încerca să mă convingă) şi câteva concerte vizionate. Ţin minte şi-acum revelionul 2004, când în loc de programe umoristice stupide eu mă uitam pe Pax TV la un concert Nightwish. Trupa care aproape mă dezamăgise cu lansarea lui Once, care suna atât de diferit de ce ştiam eu. Am avut nevoie de un concert şi mai multe ascultări atente ca să-mi dau seama ce album grozav este, de fapt. Trupa care a deschis, pentru mine, seria concertelor majore la care am participat, cu cel din 2004 de la Sala Palatului. Trupa care m-a ajutat, cu al ei Wishmaster, să trec peste dorul care mă mai apuca în unele nopţi, cât am stat vara următoare în Franţa. De ce nu, trupa pentru care am chiulit o zi întreagă de la liceu :)) Era înaintea concertului din 2005 când am participat la concursul organizat de fundaţia Aquarius, pentru care am trimis un eseu despre muzica Nightwish şi cum se raportează aceasta la lumea în care trăim. Împreună cu încă nişte norocoşi am câştigat invitaţii la concert şi acces la sesiunea de autografe de dinainte. În ziua aia (care era vineri, dacă nu mă înşel) m-am dus la Polivalentă de pe la prânz pentru a-mi ridica invitaţia şi a-i vedea cum vin. Singurul regret că n-am avut inspiraţia să rog pe cineva să-mi facă şi mie o poză cu ei, aia-i tot ce-mi mai lipseşte.
Aşadar o trupă alături de care am trăit destul de mult, o perioadă interesantă, cu amintiri chiar frumoase. O trupă care mai apoi s-a estompat pentru mine, după tot scandalul cu Tarja, şi a ajuns aşa, undeva în eşalonul doi, apoi în trei, foarte rar mai ascultându-i atent şi aproape niciodată ca înainte. Iar Dark Passion Play nu clicăie de nici un fel, şi probabil pentru mine n-o va mai face niciodată.
Concertul a fost exploziv. La propriu. Efecte pirotehnice pe care nici măcar nu le bănuiam posibile, artificii, flăcări, poc-poc, bum-bum, toate sincronizate pe ritm cu muzica. Impresionant, really – o parte a show-ului lor pe care niciodată n-am avut ocazia s-o văd şi care într-adevăr urlă a profesionalism desăvârşit. Sufletul, însă, se pierduse.
N-am să iau direcţia “Anette sucks”. Nu, tipa e ok, şi din fericire pentru ea e amuzantă, comunică bine cu publicul şi îl antrenează poate mai bine ca Tarja, pentru că-i lipseşte sobrietatea ei. Tarja te amuza când fugea pe scenă să prindă o duşcă de vodcă de la Jukka tocmai pentru că îi era atât de nespecific. Anette e simpatică şi sunt convins că are cele mai bune intenţii… dar se chinuie. Se chinuie tare să umple un gol prea mare pentru ea, şi se chinuie atât de vizibil încât mă întreb cât de sadic o fi Tuomas de o tot pune să treacă prin asta. Se vede în vestimentaţia de scenă, se vede în piesele cu linia melodică schimbată dar cel mai tare se vede în piesele unde linia melodică a rămas la fel, pentru că vocea ei se rupe la înălţimile gândite odinioară pentru Tarja. Nu înţeleg de ce nu au regândit toate piesele într-un registru mai jos, cu Marco (un vocal extrem de capabil) preluând o parte ceva mai mare din sarcini – dacă tipa ar cânta uneori cu o octavă mai jos ar fi ideal. E faină vocea Anettei, dar pur şi simplu nu e făcută pentru aşa ceva – acolo unde se desfăşoară în registrul ei natural, pe piese precum Sahara, Escapist, The Siren, Eva de pe CD, chiar şi Ever Dream sau Dead Boy’s Poem care-au fost adaptate mai ok, vocea e de acolo, se simte, e altfel dar se potriveşte, nu face notă discordantă. În cele mai multe cazuri, însă…
Zău, nu înţeleg ce-i în capul oamenilor ălora. Nu-mi dau seama ce se petrece cu trupa asta. Şi-mi pare rău. Au avut o ocazie unică de a se relansa, de a regândi totul din temelii, o ocazie pe care nu mulţi o au, şi totuşi au ratat-o, rămânând prea ancoraţi în trecut.
În rest, nu ştiu ce-ar mai fi de zis. Show-ul a fost intens dar scurt, cu mult, mult sub timpul de 100 de minute alocat în program. Au lipsit Ghost Love Score, Sleeping Sun, Kinslayer, în mod inexplicabil a lipsit şi The Islander, deşi e ultimul single (şi chiar o aşteptam, mult). Ca să nu mai zic că Dead Boy’s Poem a fost ciopârţită, dar nu ştiu dacă aşa o cântă mai nou sau a fost doar un accident. În schimb, la final au stat vreo câteva minute bune numai făcându-ne cu mâna şi plimbându-se pe scenă, felicitându-se între ei. Apoi linişte. Sfârşit.
Mai mult decât toate artificiile mi-au plăcut răţuştele de plastic pe care le-au primit Anette, Jukka şi, parcă, Marco din public la un moment dat. Dovadă că Anette ştie să se descurce cu un moment funny :) Sper doar să-şi găsească mai repede locul în trupă, de dragul tuturor.
Noaptea a trecut repede. La început cu o mult aşteptată Silva brună savurată cu gaşca în aer liber, în faţa Cramei studenţeşti, cu o senzaţie de băi, am făcut-o şi pe asta, cât de fain a fost până la urmă, mai venim. Apoi cu tot felul de nostalgii întreţinute de noapte şi de cerul de deasupra – “hehee, acu’ doi ani…”
Într-un final ne-am mutat sub acoperiş, la făcut de bagaje. A doua zi dimineaţa tanti de la pensiune, constatând că nu mai era lapte în bucătărie, avea să exclame:
“Vai, nu mai e lapte! L-aţi băut pe tot? Nu-mi închipuiam că rockerii beau atâta lapte!”
Mai târziu aveam să aflu că My Dying Bride au făcut, după concertul Opeth, after-party propriu taman în Tequila R&B, unde făcusem noi noapte albă înainte să plecăm acasă, acum doi ani. Life :)
Citeşte şi Volumul I.
