Poveste cu Alba Iulia, muzici sucite şi oameni frumoşi

Îmi place teribil cum după fiecare eveniment DonisArt rămân cu câte-o descoperire, un artist pe care nu-l cunoşteam până atunci dar care ajunge ulterior să devină parte integrantă a micii mele schizofrenii muzicale. La Ethereal Ambient Evening au fost Der Blaue Reiter, la DBE1 Spiritual Front, la DBE2 indiscutabil şi măreţi Dirty Granny Tales, la Labyrinthic Metal Evening au fost Vulture Industries, la Doomed Souls Evening Forgotten Tomb (o re-descoperire mai mult, but still works), la DBE3 Hexvessel. Ca să nu mai punem la socoteală Krunele dedicate – cu Altar of Plagues şi Kwoon – unde ştiam la ce merg, dar nu ştiam cum avea să fie :)

Ei bine, e o plăcere să adaug Theodor Bastard pe lista asta, descoperiţi cu multă bucurie luna trecută la DBE4.

Multe seri am stat cu fereastra de “Add New Post” deschisă, vrând să scriu ceva, orice, pentru a consemna momentul DBE4 la Alba Iulia. Înţeleg de ce îmi e atât de greu – a devenit una din experienţele pe care le consum atunci, la faţa locului, “in the now”. În urmă rămân mai puţin amintiri punctuale, coerente din punct de vedere epic, cât senzaţii, imagini, lucruri greu de cuantificat sau de descris în vreun fel care să aibă sens pentru oricine altcineva în afară de mine. Experienţele acelea pe care le internalizezi în aşa măsură încât nici nu mai eşti conştient de existenţa lor ca momente în timp, ci devin pur şi simplu o parte din tine pe care o poţi regăsi oricând şi pe care o porţi cu tine peste tot. Există, mă gândesc, un loc în mine unde momentele astea încă se petrec. De asta cred că nici nu mi se pare atât de ciudat să scriu despre DBE4, de exemplu, la 3 săptămâni după ce a avut loc.

Oricum, dincolo de asta, un lucru important care trebuie spus, unul dintre puţinele care luat la rece e chiar logic, cu cap şi coadă şi care poate fi argumentat, este că DBE nu este despre muzică. M-am prins de asta anul trecut, când a fost anunţată ediţia a 4-a şi pur şi simplu am ştiut că aveam să merg. Nu ca în cazul altor evenimente, cu stai să vedem cine vine, cu băi parcă line-up-ul e cam naşpa, cu parcă a fost mai ca lumea anul trecut. Eram la bord din secunda doi fără vreo ezitare sau vreo condiţie. Pentru că DBE este despre oameni. Oameni frumoşi (n-are rost să caut alt adjectiv, ăsta e) care refuză să se înregimenteze, care păstrează în ei o flacără vie şi neatinsă. Chiar şi oameni care nu-şi dau seama de asta, şi ar putea ridica din umeri la auzul unei astfel de descrieri. “The secret sons of Europe” cum ziceam acum câţiva ani parafrazându-i pe Rome, “oameni cu backgrounduri şi sisteme de valori complet diferite, uniţi însă de un ceva comun – o undă de stil, un mindset tolerant, o trăire veritabilă”. I still hold by those words.

Altfel, Alba Iulia e un oraş minunat, ciudăţel într-un fel simpatic care te face să chicoteşti de parcă Universul ţi-ar juca o festă hazlie. E un orăşel adormit pe cale de a se trezi, dar care trage încă de visul de dimineaţă, zâmbindu-ţi cu ochii închişi şi vorbind alandala. Mi se pare cel mai aproape de Ardealul ăla ideal din capul meu, alimentat de amintirile mersului la ţară de când eram mic. Puţin sucit însă frumos într-un fel simplu, sincer şi incredibil de cald. Cetatea parcă e aterizată acolo de pe cu totul altă planetă – minunată şi ea, dar în alt fel. Unul din puţinele locuri pe care încep să le resimt ca “ale mele”.

Oh well, se termină albumul Theodor Bastard căruia i-am dat play la începutul acestei însemnări (Oikoumene din 2012, o minune ethnic/ambient/trip hop). O poveste tare simpatică despre cum am ajuns eu să am albumul ăsta – iniţial voiam să-mi cumpăr un album cu ei de la standul de merch şi n-aveau decât unul mai vechi, Белое: Ловля Злых Зверей cred, şi unul de remixuri. Şi stăteam eu cu primul din ele în mână, gata să plătesc pentru el, că mă abordează un membru din trupă (tobarul, cred) dacă nu vreau să-l iau pe ăsta, că e nou şi de pe el au cântat cel mai mult, dacă mi-a plăcut ce-am auzit. So sweet :)

Şi cam atât for now, despre cât de minunaţi au fost Kilimanjaro Darkjazz Ensemble şi ce surpriză faină au fost Solstafir live şi cât de beton ar fi fost dacă ar fi cântat Oranssi Pazuzu pe întuneric şi ce faină a fost revederea cu Hexvessel şi cu Sunset In the 12th House şi cât de trippy au fost Job Karma cu proiecţiile lor şi cât de întunecat sobri au fost Unholy şi cât de bun a fost gulaşul şi cât de tare era tipul ăla cu acrobaţii şi cât de friendly erau artiştii amestecaţi prin public şi cât de tare ne dorim să mai fie şi o dată viitoare au scris alţii, mult mai frumos decât aş putea eu. 1, 2, 3, 4, 5.

As usual, cu mulţumiri din suflet către echipa DonisArt care-a făcut posibilă toată nebunia. Ne vedem în decembrie la Braşov!

A fost în 2009

Oricât mi-ar displăcea să mă înscriu în trendul bilanţurilor de sfârşit de an, parcă totuşi o chestie de genul aş vrea să fac, pentru a sintetiza cumva un an care s-a dovedit a fi reuşit de tot. Pe unele paliere, desigur, pe altele a fost de-a dreptul nasol, dar îmi rezerv dreptul de a nu le lua în calcul acum. Şi oricum ar fi, parcă pe ansamblu vibe-ul a fost tot unul pozitiv. Aşadar…

Lucruri faine din 2009 (în ordine oarecum cronologică):

– alergatul prin oraş în căutare de indicii de-ale Fursecului Mecanic (+ o întâlnire minunată de rămas bun);
– proiectele făcute în nopţile dinaintea termenelor de predare; preferatul meu cred că a fost ăla de la protocol :D
– prima sesiune bifată integral cu brio. Din acelaşi set, mesajul de la proful de filosofie pe care încă îl mai recitesc, din când în când – şi nu sunt singurul (wink, wink);
Battlestar Galactica, cu cel mai bun episod ever al seriei – “Sometimes a Great Notion” – şi un final năucitor;
– serile de teatru de la Green Hours, petrecute cu oameni simpatici foc;
– escapada de primăvară de la Cluj, prilej de metal şi de întâlnit în sfârşit cu oameni cu care-mi propusesem de mult (da, tu de după deal); şi că tot suntem la capitolul fugi, s-au mai petrecut înspre Braşov, în două rânduri, înspre Sibiu (cu încă nişte întâlniri şi cunoştinţe faine) şi înspre Sighişoara + Târgu Mureş – cu diverse prilejuri. De asemenea, am învăţat că există Şirna şi că pentru a ajunge la ea trebuie să mergi cu maşina printre vaci;
– cele 4, 5 repetiţii pe care am reuşit să le închegăm cu ideea noastră de trupă, în varii formule. Dintre toate, cea mai recentă a fost şi cea mai productivă, având ca rezultat mega-hitul toamnei “Somnoroase păsărele”;
Ginger Group şi oamenii care îl compun. Planuri mari ne şad înainte;
Ad Connection 2009, echipa născută în urma proiectului – Debaraua cu idei, şi toţi oamenii marfă cu care am lucrat şi am luat contact în cele 5 sau câte or fi fost săptămâni de proiect. Plus succesul fulminant pe care l-am avut la final :)
– multe reuniri de trupe, printre care Urma, Guano Apes şi (oarecum) maudlin of the Well;
– albume noi şi foarte reuşite de la Amorphis, the Gathering, Isis, My Dying Bride, Muse, U2; din ograda noastră – Alexandrina, Kumm, byron, Silent Strike, aievea, duteVINO. Tone peste tone de muzică;
– un nou şi extraordinar (şi free!) album maudlin of the Well atunci când chiar nimeni nu-l mai aştepta – Part the Second;
– văzut live trupe la care doar visam până nu demult, cum ar fi Nine Inch Nails, Guano Apes, Opeth, Moonspell, Amorphis, Moby, Santana, Arcana, Rome, Of the Wand and the Moon; plus încă nişte ture de My Dying Bride şi Nightwish;
– a doua sesiune bifată integral cu brio. Din acelaşi set, imagologia care a devenit proverbială;
– extinderea Cărtureştilor şi uriaşa terasă din spate, loc de refugiu în destule seri de vară;
– semiotica şi proful de semiotică;
– ninsoarea de dinainte de Crăciun – păcat că n-a ţinut ceva mai mult, dar i se iartă;
– un Ajun de Crăciun alături de prieteni buni, cu un Moş meloman :)

Precis n-am amintit multe lucruri – nu cu intenţie, cel mai probabil. De aceea, de la cine mai cunoaşte aştept sugestii şi bătăi pe umăr în semn de reamintire :)
Până data viitoare, care precis va avea loc la anu’ – adică 2010, gen – doresc tuturor o trecere cât mai lină în noul an, preferabil (dar nu obligatoriu, după preferinţele fiecăruia) cu bărcuţa de ciocolată pe râuri de şampanie.
La mulţi ani etc.
Pupicei vanilaţi!

Some catching up

Nush cu ce mă-sa mi-oi fi infectat pc-ul, dar câteva zile a stat mort, inert, nedorind să treacă mai departe de un oarecare fişier .sys în încărcarea sistemului de operare. Asta în cele din urmă, căci simptome au fost mai multe şi relativ tratabile, cu accent pe relativ, din ce în ce mai greu tratabile cu cât trecea timpul. Ultimul tratament pe care i l-am aplicat sper totuşi să-l ţină ceva mai mult.
Ce-i relativ nasol e că am senzaţia că mi s-au schimbat fonturile de sistem, cel puţin alea pe care le afişează Firefox parcă-s altele, şi nu-mi plac neam. Dar na, i-oi da eu de cap, sau m-oi obişnui. Măcar funcţionează într-un fel, ceea ce e oricum mai mult decât puteam spune despre el alaltăieri, de exemplu. Oricum, asta e o soluţie temporară până mai faci back-up la nişte chestii importante pentru ca apoi să formatezi şi să faci un clean install, SĂ NU UIŢI, DA??
(Că fac pariu că odată văzut cu sacii relativ în căruţă iar n-o să-i mai fac nimic până la următoarea criză majoră. But meh.)
Dar serios, aşa nu-mi vine să mă mut iar pe un calculator gol. E la fel de trist ca a te muta într-o casă nemobilată. Bine, un pas deja l-am făcut, că mi-au dispărut juma’ din setări iar WMP-ul este într-o ORIBILĂ nuanţă de albastru (de unde eu-l aveam argintiu, şi nu mai ştiu dacă asta era o opţiune pe undeva sau aşa venise de la mama lui), ca să nu mai spun că mi-au dispărut toate ratingurile şi play counturile la care ţineam destul de mult. But meh, again.

Între timp am făcut după cum urmează.
Sâmbăta trecută @rain_echo m-a tras către dark side şi iar n-am fost la Urma, dar numai pentru că se întâmpla lansarea noului album aievea, Cinema. Prima vizită în The Ark şi primul concert aievea, o combinaţie reuşită pentru o seară ninsoroasă de sâmbătă. Speram ca la faţa locului să găsesc şi nişte vin fiert, dar pesemne ar fi fost prea de tot – nu-i nimic, merge şi cu o bere. aievea sâmbătă a fost Vlaicu Golcea la keyboard, samples şi tot felul de alte chestii, Electric Brother la Electric Guitar, Marta Hristea la voce, Tavi Scurtu la tobe, Daniel Gontz la proiecţii & visual stuff şi, în spatele mixerului, nimeni altul decât Uţuuu Paaascuuu! Eh, cu aşa killer line-up (putem zice, chiar, că aievea e un soi de supergroup, funk/jazz all-stars etc. :D) nu-i de mirare că ora aia jumătate în care au cântat s-a scurs ca şi cum aproape n-ar fi fost, în ciuda locului cam înghesuit (personal mă puteam lipsi de mesele din mijloc, dar na, pe de altă parte e cam weird să stai în picioare pe muzică de zăcut şi visat). The nicest touch a fost atunci când, la final, doritorii puteau să-şi descarce noul album pe stick-uri USB şi playere mp3 direct de la sursă :) Mine didn’t work, din păcate, dar cică urmează să iasă în curând şi pe site. Şi CD, sper eu, într-un viitor nu prea îndepărtat.

Tot sâmbăta trecută s-a petrecut nişte curăţenie generală în spatele butoanelor blogului, nenea V descoperind o bucată de script care se cuibărise prin temă şi prin alte părţi şi care, printre altele, “bruia” feed-ul RSS – de-aia, dacă a băgat cineva de seamă, update-ul pe mail de la ultimul post a venit ceva mai târziu. Mulţumiri şi pe această cale pentru o oră şi ceva de bughunt pe tărâmuri care mie încă nu-mi sunt accesibile :D

Azi am văzut şi eu, ca tot creştinul, blockbuster-ul hollywoodian al sezonului, împreună cu Cri şi Magicianul (deşi am o puternică senzaţie că nu aşa îi ziceam; cum îţi ziceam, maestre?), şi anume “Avatar”. Băi, foarte tare, I should say. IMAX-ul de la Cotroceni e un loc decent (deşi încă nu-mi explic cum de n-au scaunele suporturi pentru pahare, dar na), iar aşa un film văzut în aşa condiţii este un soi de eveniment. Bine, mă bucură foarte tare că filmul stă în picioare şi dincolo de artificiile astea tehnologice, deşi i se pierde mult din breathtakingness. “Avatar” este, cu siguranţă, un film de văzut la IMAX, sau măcar 3D, obligatoriu la cinema, în orice caz – dar vreau să-l văd şi normal, pe un ecran mic, acasă. Eu zic că o să treacă testul. E lung dar engaging, pune nişte întrebări (poate nu chiar cele mai originale, dar perspectiva e cu siguranţă interesantă şi nu foarte exploatată până acum în cinema), se pretează la interpretări şi alegorii, are şi nişte tuşe de film Disney, pe ici pe colo (ceea ce poate fi atât un avantaj cât şi un dezavantaj, depinde cum priveşti) şi, nu în ultimul rând, e un film frumos, frate. Eye-candy cât să faci diabet. Awesome.

Şiii… printre toate astea, m-am apucat recent de Chronicles of Amber a lui Roger Zelazny, a classic of fantasy, şi mă bucur să spun că îmi place. Şi se cam vede de unde-a învăţat Gaiman meserie :)) Am avut norocul să găsesc ediţia asta grozavă la simpaticii de la Anthony Frost (la mulţi ani încă o dată!), că altfel ar mai fi durat ceva. Acum însă încep Sign of the Unicorn, a treia parte a seriei (în principiu sunt 10 părţi, 5 şi 5), and it’s got me totally hooked.

Aşa, carevasăzică, am ajuns în prag de Ajun de Crăciun.
Iar de Ajun deja ştiu ce-o să fac :D

Putting the NIN in Peninsula 2009, vol. I

Mi-am adus aminte zilele astea că am rămas dator pe-aici câtorva oameni şi, nu în ultimul rând, mie. Pe lângă faptul că am cam lăsat de izbelişte locul ăsta lately (serios, mă întreb de câte ori oi mai tot pendula in and out, in and out – nici o revenire spectaculoasă văd că nu durează mai mult de câteva zile :)) and you can take that as an apology) nici prea multe chestii nu-mi treceau mie prin cap când mă gândeam “hmmm, şi-acuma despre ce să mai scriem?”. Şi-aşa am decis că na, dacă tot e să o fac odată şi odată, now is as good a time as any :) N-o să mai prea apar în primele pagini de Google search când s-o indexa chestia asta, dar na, dacă nu e faimă măcar bani şi femei să fie.

Vorbesc, desigur, de ceea ce a fost peNINsula 2009 pentru mine, festivalul ăla din miez de vară de la Tîrgu Mureş (cu â sau cu î? a little help here pls). Festival care-a venit la o săptămână după ArtMania de la Sibiu şi care a fost aşa, ca un fel de completare foarte cool a acestuia după o pauză de câteva zile de dormit în propriul pat. Adică ăla de acasă! Mare şi confortabil şi al meu.
La festival aveam o ţintă foarte precisă, şi anume pe cei de la Nine Inch Nails. Aşadar m-am dus fix pentru ziua aia, 25 iulie, nu pentru că that “big festival feeling” n-ar fi pe gustul meu, dar pentru mine muzica în sine e cel puţin la fel de importantă – iar de Tiesto şi de Prodigy puteam să mă lipsesc, cu tot riscul de a rata poate alţi artişti mai mici şi mai marfă. Şi oricum porţia de festival mare la care te duci de dragul de a te duce mi-o servisem deja în cadrul B’estfest, care v-am mai zis cât de reuşit a fost?

Am pornit de la premisa că un drum Bucureşti – Tg. Mureş (ha!) făcut cu trenul în ziua concertului ar fi fost o idee foarte, foarte proastă, aşa că am zis “hmm, de ce să nu facem şi o escală la Sighişoara, dacă tot suntem în zonă?” Şi-aşa de-abia începuse festivalul medieval şi voiam şi eu să arunc nişte ochi, după ce ediţia 2008 mă surprinsese relativ plăcut. Aşa că a rămas plecarea la Sighişoara stabilită pentru 24, cu câţiva prieteni aşteptându-mă acolo şi cu D-ra Ralu şi cu George deplasându-se în paralel, pe aceeaşi direcţie şi având ca ţintă, ca să vezi, tot pe Nine Inch Nails din ziua următoare.
Dimineaţa de 24 iulie 2009 a fost una dintre cele mai bizare din istoria recentă. Suficient să spun, fără a intra în detalii care poate ar face pe unii să-şi schimbe părerea foarte bună pe care-o au despre mine :)), că am reuşit să ratez trenul pe care voiam să-l iau (ăla de 10 fără un pic) şi a trebuit să zăbovesc taman până la ăla de 13,00. Noroc că-l aveam pe Neil Gaiman cu mine să-mi ţină de urât. Alas, însă! căci în România Intercity-urile funcţionează în regim de mocăniţă iar un drum ce pe hârtie durează 5 ore şi ceva pe teren tinde spre vreo 7. Astfel am păşit eu pe pământ sighişorean pe la vreo şapte jumate, timp suficient pentru ceilalţi doi co-NINişti să testeze câteva cazări la faţa locului şi să găsească una chiar surprinzător de decentă. Asta ca să contribuie la concluzia zilei, trasă de mine apud Ralu pe Twitter şi anume “sighisorenii-s oameni faini”.

Festivalul n-o fo, însă, aşa cum m-aş fi aşteptat, eu gândindu-mă la o oarecare pantă ascendentă ce parcă parcă se profila după ediţia anterioară. Dar nu, muci, pardon, de la atmosfera de bazar atât de nepotrivită cu settingul la Trooper cântând pe scena principală (serios, wtf?). De altfel, Trooper cântând în altă zi decât erau anunţaţi în program, văduvindu-i astfel pe cei trei fani ai formaţiei (ştiu, e o răutate ieftină) de un show exploziv al împăraţilor rockului românesc sau cum s-or mai fi autointitulând prin comunicate pompoase de presă. Skippable aşadar, şi relativ jenibil per ansamblu. Mi-a părut rău de idee şi de potenţialul ei, dar ce să te faci când sforile sunt trase de oameni fără strop de viziune?
O pizza bună la ceas de seară a reuşit, însă, să-mi readucă Sighişoara în graţii. Ar trebui să mai trec prin oraşul ăla şi când nu e plin de festivalişti. Dacă vrem medieval, încercăm la anul la Mediaş, cică e mai fain. Cert e că la finalul unei zile cu un drum lung, după ce am bătut pe jos cetatea Sighişoarei, după ce ne-am stins setea cu un vin de casă şi cu altele, un pat bun părea singura destinaţie viabilă – mai ales având în vedere ziua ce urma.

25 iulie 2009, Tg. Mureş, Nine Inch Nails.
În episodul următor, că e mult :)