Atenţie, post cu poze.
Adică onorarea unei promisiuni mai vechi, de acum câteva săptămâni, că am să relatez odată şi odată detalii din excursia pe care am întreprins-o în Austria prin august. Nişte amintiri d-astea prind bine acuma, când toamna şi noul an şcolar s-au luat de mânuţe şi s-au decis să vină peste noi în cel mai friguros mod cu putinţă.
Începutul a fost cel mai greu, România este un coşmar în materie de drumuri, am pornit la drum în jur de 11 AM şi am ajuns la Nădlac cu puţin înainte de miezul nopţii. Drumul era în lucru pe anumite porţiuni, am prins şi un accident, cred că singura chestie pozitivă a fost că am realizat că defileul Oltului este într-adevăr superb. Ah, şi ar mai fi perele cumpărate la marginea drumului de la o tanti de printr-o comună mai anonimă, pere gustoase ca alea nu mai mâncasem de o grămadă de vreme şi nu aveau să fie egalate decât mult mai târziu de altele luate din Obor.
N-are rost să relatez în mai multe fraze cele 10 ore de traversat România, cert e că puţin după miezul nopţii unguresc eram într-un camping din apropiere de Szeged, dormind duşi.
Ziua a doua a început devreme, întrucât aveam de traversat Ungaria şi trebuia totodată să ne descoperim drumul prin Austria. Drumul pe autostradă e plictisitor, dar rapid; dacă mai ai şi panouri izolatoare de o parte şi de alta care te împiedică să vezi mare lucru în afară de autostradă, e cu atât mai plictisitor pentru tine în calitate de pasager – norocul meu că-l aveam pe Sorescu la-ndemână, aşa că între zecile de kilometri îşi mai găseau loc şi câte un capitol din “Trei dinţi din faţă”. Se înserase bine peste munţi atunci când am ieşit de pe autostradă, încercând să ne dăm seama pe unde ar trebui să o luăm din Wörgl. Evident că o luăm aiurea, ne dăm seama abia după vreo câteva minute bune; ne întoarcem, stăm şi cugetăm, găsim în cele din urmă drumul pe care trebuia să o luăm. Pe hartă era marcat ca “drum pitoresc”, pe teren era plin de serpentine şi cu pădure şi în dreapta şi în stânga, o plăcere, mai ales că deja se întunecase de-a binelea. Ajungem în Oberau, avem o inspiraţie de zile mari şi facem stânga la momentul potrivit, iarăşi drum cu serpentine dar asfaltat mai ceva ca la F3-ul de la Pasa Cocorului. În cele din urmă drumul ni se înfundă, facem cale întoarsă, intrăm la un hotel şi ne asumăm rolul de turişti rătăciţi – într-o engleză aproximativă altoită cu bucăţele de germană ni se explică pe unde să o luăm, adică exact pe unde venisem. Ok, facem cale întoarsă, întrebăm din casă în casă, şi într-un final glorios da! ajungem la destinaţie. Aceasta, în dimineaţa următoare, adică pe lumină, arăta cam aşa:
Eh, şi acum pe episoade.
Innsbruck
Un oraş mic, puţin îndesat dar fermecător, limpede şi aerisit. Un orăşel prietenos, care parcă îţi zâmbeşte de după fiecare colţ de stradă. Plus, oriunde te-ai afla vezi munţii, ceea ce mi se pare o chestie grozavă. M-a amuzat faptul că transportul în comun avea ca indicative litere, nicidecum numere ca mai peste tot. Troleul J, autobuzul H, aţi prins ideea, iar chestia asta mi-a amintit de ideea pe care Fritz o avea mai demult legată de codul ascuns în numerotarea mijloacelor de transport în comun.
O altă chestie funny am păţit-o când ne-am oprit pe undeva prin centru, aproape de Goldenes Dachl, să mâncăm o pizza. Asta ar fi putut concura, de altfel, la culmea globalizării – turişti români luând masa într-un oraş austriac la un restaurant cu specific italian ţinut de nişte turci. Turcii de treabă, mâncarea bună. La final, chelnerul ne întreabă de unde suntem, noi îi răspundem că din România.
“Aaa, Rumenia, veri nais Rumenia.”
Apoi se apropie de masă şi zice în şoaptă:
“Iu nău, if iur luking for som fun, therez dis great strip bar rait daun dă cornăr, biutiful Rumenian gărlz, dei cam hir somtaimz and eat.” Apoi ne iniţiază în tainele litoralului turcesc. “Kuşadası – not nais, Antalya – not nais and ixpensiv; Bodrum -” şi apoi thumbs up.
Ia uite poze.
Râul Inn, această Dâmboviţă austriacă.
Some good ol’ Austrian absinthe. Tot aici am degustat o chestie albastră, făcută din cine ştie ce ierburi de-ale lor, tare cam de vreo 60 de grade aşa. Pfuaiii, o minune.
În Oberau era mare fest cu bere, aşa că a doua zi am trecut şi pe-acolo. Bere de mare angajament, Bruderschaft, un cort de proporţii epice şi o orchestră care cânta de la Beatles la imnul Tirolului. Dacă ştiam o boabă, două în plus de germană, plecam de-acolo fraţi cu toată lumea.
München
În ziua următoare am zis să le facem o vizită şi nemţilor de mai la nord, că tot erau la o aruncătură de băţ. Ideea e că în oraşul ăsta taaare greu găseşti un loc de parcare, parcările subterane te salvează dar sunt destul de scumpe, soluţia cea mai ok este să-l vizitezi în weekend-uri sau în zile de sărbătoare când parcările în aer liber sunt gratuite şi fără limite de timp. Asta dacă eşti turist, desigur, fiindcă dacă eşti localnic soluţia cea mai la îndemână este să-ţi iei o bicicletă. Tot oraşul este plin de piste făcute inteligent şi cu simţ de răspundere, care chiar te duc undeva, nu doar de-a lungul cheiului Dâmboviţei. Plus, o bicicletă ocupă mult mai puţin spaţiu pentru parcare, pe locul pe care l-ar ocupa 5 maşini putând sta lejer de 10 ori mai multe biciclete. Totul este, la urma urmelor, o problemă de mentalitate – românul visează la un Mercedes clasa C sau la un BMW X5, să crape duşmanii de ciudă, neamţul preferă un mijloc de transport mult mai lejer, vânzând în acelaşi timp românului maşina făcută de el. Unde eşti, educaţie?
În sfârşit, pe tema asta s-ar putea discuta mult şi bine, aşa că poze.
Marienplatz şi Münchener Neues Rathaus, văzute din turnul unei biserici din apropiere
Frauenkirche, văzută din acelaşi turn
Până la urmă sejurul a ajuns şi el la un sfârşit, aşa că pe drumul de întoarcere am trecut prin
Kitzbühel
Un orăşel la poalele munţilor, patrie a sporturilor de iarnă – păcat că nu era nici un strop de zăpadă, ninsorile au început la o săptămână după ce am ajuns noi acasă. Eh, am avut vreme frumoasă măcar.
Şcoala populară tocmai făcea 100 de ani, iar cu prilejul ăsta se organizau tot felul de chestii. Nu m-am prins dacă oraşul avea mereu aerul ăsta de sărbătoare, sau numai în zilele acelea, cert e că atmosfera era absolut grozavă.
Şi, oprirea a doua,
Salzburg
Un oraş atât de încărcat de imaginea lui Mozart încât devine aproape obositor. Oriunde te întorci trebuie să vezi câte o chestie legată de Mozart, de la muzicieni amatori care îl interpretează la nelipsitele Mozartkugeln, totul parcă îi urlă numele. Un oraş frumos, dar cam încărcat, frumos totuşi, într-un fel clasic, departe de limpezimea din Innsbruck sau de cosmopolitismul din München.
Râul Salzach
Grădinile Mirabell, întinse şi pline de flori. Bătea un soare în ziua aia şi era atât de cald încât aerul era aproape irespirabil – superbe grădinile, totuşi.
Cum spuneam, muzicieni care îl interpretau pe Mozart în maniere care de care mai originale se găseau aproape la fiecare pas. Tipii ăştia cel puţin erau senzaţionali, mai ales cel cu chestia aia mare, triunghiulară, cu trei corzi care juca rol de bass.
Austriecii au şi un simţ grozav al umorului, above all. Pe lângă tricourile cu “No kangaroos in AUSTRIA!” găseai şi alte mici bijuterii, precum astea.
Totodată, în Salzburg mi-am dat seama şi de unde s-au inspirat cei din Sibiu cu fântâna din pavajul Pieţei Mari şi jocul de şah supradimensionat. Fântâna parcă mi-a plăcut mai mult în Sibiu, dar şahul austriac parcă era mai fain. Peste toate astea veghea, imperturbabil, Mozart.
Bineînţeles, de departe cea mai tare constatare legată de Salzburg a fost, fără drept de apel, “Băi, ăştia au parcări construite sub munte!”
În cele din urmă am părăsit şi Salzburg-ul, luând-o pe autostrada către Viena. Am greşit ieşirea de pe autostradă, ne-am trezit cu ditamai Schönbrunn-ul în dreapta, asta aşa, să nu zicem că n-am văzut şi Viena – un neamţ de treabă ne-a ajutat, totuşi, să ieşim cu bine din traficul vienez şi să găsim autostrada care ne ducea către vecinii unguri. Către notre chère patrie avea să ne ducă alt drum, mai de ţară aşa, lung de vreo 10 ore.
