Drumul către confiscarea realităţii

Mâine putem alege să păşim în continuare voioşi pe el, sau putem alege să ne oprim, să cugetăm şi poate să o luăm înapoi.

Dacă vom continua pe el ne va fi tare uşor, la început. Ni se va spune cum am făcut o alegere bună, sănătoasă, de care trebuie să fim mândri. Ni se va spune cum am reuşit să alungăm Răul din vieţile noastre şi ne vom simţi, poate, ceva mai împăcaţi. Vom dormi, poate, ceva mai liniştiţi. La început.

Ni se va spune apoi că Răul nu a fost alungat în totalitate şi că trebuie în continuare să luptăm. Răul acela nedefinit, care poate purta chipul oricui şi care încurcă voit toate eforturile pentru a ne fi mai bine. Ne vor spune că au nevoie de mai multă putere iar noi, speriaţi de alternativă, le-o vom oferi. Ne vor vorbi de izbânzi vitejeşti, de progres, de mai bine, de linişte, iar noi, orbiţi de spectrul viitorului luminos, vom păşi calm înainte şi înainte. Mândri că suntem români, vom purta toate luptele în care ne vor angrena şi ne vom purta, smeriţi, crucile din ce în ce mai grele. “N-am zis că va fi uşor”, ne vor şopti în ceasurile în care îndoielile ne vor fi cuprins, “aţi văzut cât de mare este Răul şi câte rădăcini are, dar va fi bine. Ne descurcăm noi, cum am făcut-o întotdeauna.” Iar vocile din cap şi ghemul din stomac se vor linişti pentru încă puţin, şi va fi bine, pentru încă puţin.

Va fi uşor, în clipele răzleţe în care nu va fi atât, atât de greu.

Dacă alegem să nu continuăm pe acest drum vom fi inevitabil descumpăniţi. Unde-i harta? Unde-i busola? Unde-s vocile care să ne liniştească şi să ne spună că va fi bine? Unde-i Răul împotriva căruia să luptăm?

Vom fi nevoiţi, poate pentru prima oară în mult prea mult timp, să cugetăm. Şi poate vom ajunge la concluzia că harta este cea din mintea noastră, trasată din contururile lucrurilor în care credem. Poate vom descoperi că cea mai puternică busolă e în inima noastră, alimentată de oamenii pe care-i iubim. Poate vom redescoperi vocile celor de lângă noi, atât de confuze dar atât de determinate şi ele. Şi poate, într-un final, vom înţelege că Răul cel mai mare, împotriva căruia nu trebuie să pregetăm nici o luptă, este chiar cel din noi, hrănit de îndoială, confort şi pasivitate. Abandonul din noi, teama, dorinţa unui drum lin şi a unui viitor sigur – acestea sunt cele mai mari rele care ne rod din viaţă.

Nu PSD-ul, nu PDL-ul, nu Băsescu, nu Ponta, nu BOR, nu nimeni.

Iar când înţelegem asta, alegerea din faţa noastră devine atât de clară.

De ce merg la vot pe 25 mai

Ăsta ar fi trebuit să fie un post lung și argumentat, but hell.

Înțeleg eterna dilemă “eu cu cine votez?” prezentă pe buzele concetățenilor cărora le pasă. Pe bune, o înțeleg, și nu pot decât să fiu de acord cu scârba și starea de revoltă induse de felul în care se desfășoară la noi acest proces chipurile democratic, cu toate obstacolele lumii puse în calea oamenilor de bine care ar vrea să se implice, cu tot sistemul care-i favorizează din start pe cei care deja fac parte din el, cu lipsa de reprezentativitate reală a celor de pe liste etc. etc. Iar dacă ar fi vorba de boicot și de subminarea sistemului prin neprezentare, susțin chiar și asta la orice alegeri cu miză locală sau națională; ce legitimitate ar avea un primar, un parlament sau un președinte aleși de 10% din populație (în scenariul idilic în care răposații din Teleorman nu ies la vot)?

Alegerile europene sunt, însă, un pic altceva.

Pentru politicienii români (și nu numai) un loc în Parlamentul European este cel mult o sinecură mișto, ăsta e tristul adevăr I’m afraid. Iar din punctul ăsta de vedere nu are nici cea mai mică importanță cu ce partid sau candidat votezi, pentru că rezultatul va fi același – oferirea unei slujbe câtorva cadre de partid și legitimarea unui partid sau a altuia în vederea alegerilor prezidențiale sau parlamentare. Politica la noi încă se face la nivel de colțul străzii, interesul major fiind desigur la ciolanul din bugetul de stat, nicidecum la jocurile de putere de la Bruxelles care influențează un continent întreg. Și pentru prima oară ever, pot spune că dezinteresul aleșilor noștri – pe bune, afară de Monica Macovei, mai știți vreun europarlamentar român care să se fi remarcat prin activitate? Altfel de activitate decât Severin? – funcționează fix în interesul nostru, al alegătorilor. Pentru că ne oferă șansa unică de a nu-i vota pe ei propriu-zis.

Partea minunată a acestor alegeri e că tu nu votezi cu Norica Nicolai, Andronescu sau Stolojan, ci cu Democrații și Liberalii Europeni, Socialiștii Europeni sau Popularii Europeni – sau, în fine, cu alții, da’ ăștia-s the big dogs. Ideea e că trebuie să privim un pic dincolo de agreabilitatea persoanelor propriu-zise de pe listele de partid, sau chiar și a partidelor însele; lupta politică adevărată se dă la un nivel mult mai înalt, iar cei care o fac chiar au programe și viziuni și politici de implementat. Iar câtă vreme vasta majoritate a europarlamentarilor noștri se duc acolo pentru o funcție călduță, votând la grămadă cu ce spune grupul parlamentar din care fac parte și devenind simple rotițe dintr-un mecanism, the joke’s on them really.

Nu e o situație ideală? Firește că nu, dar e departe de gravitatea situației pe plan local. 10 pesediști în PE n-au cum să facă răul pe care-l pot face 10 pesediști în Parlamentul României, de exemplu; boicotul nostru nu ar avea nici o greutate reală la nivel european, însă va putea oferi muniție euroscepticilor. Cu europarlamentari aleși de 10% din populație concluzia nu va fi “românii nu au pe cine să aleagă”, ci “românii nu sunt interesați de Europa în care s-au chinuit 20 de ani să intre”. And if anything, România are nevoie de cât mai multă Europă, în nici un caz de mai puțină.

Bref, îmi doresc la președinția CE un liberal euroentuziast cu ambiții federaliste. Iar dacă asta înseamnă să iau cu mine în cabina de vot o lămâie și un Emetiral, o să fac asta.

Care e de fapt problema cu presa şi #RosiaMontana

Sau de ce “presa română e plină de minciună”, după cum spun pancartele ce se afişează prin Piaţa Universităţii la ceas de seară.

Ca să începem cu concluzia, de ceva timp încoace presa română a încetat să mai aibă o voce a ei, mulţumindu-se să devină o simplă gură pentru vocile altora. Chestia asta s-a întâmplat treptat şi pe nesimţite, pe stilul broaştei ce fierbe de vie, iar uitându-ne la situaţia de acum e imposibil să nu observăm multitudinea de disfuncţionalităţi din sistemul pe care îl reprezintă instituţia presei, posesoare (pe nedrept, în cazul de faţă) a titlului onorific de “a patra putere în stat”. Însă toate acestea se rezumă, în opinia mea, la o singură mare problemă centrală: presa şi-a pierdut vocea, dintr-o veritabilă putere devenind o simplă tribună, din când în când un ring, iar uneori un pluton de execuţie.

Am ajuns la concluzia asta urmărind mai cu atenţie de vreo două săptămâni emisiunile lui Moise Guran de la TVR, culminând cu excelenta ediţie specială de luni în care-a fost invitat Victor Ponta. Ca foarte mulţi alţii, şi eu am rămas impresionat de spiritul şi tenacitatea de care a dat dovadă – o impresionare complet nefondată, însă, după cum Moise însuşi a încercat să ne spună ulterior: el nu şi-a făcut decât meseria de jurnalist. Acea dezbatere live face de fapt parte dintr-o normalitate cu care noi nu mai suntem confruntaţi de foarte mult timp. Normalitatea în care presa are o voce, un caracter, o personalitate, investigând, scormonind, scotocind, întorcând faptele pe toate părţile în căutarea unui adevăr ce se cere demascat spre servirea interesului public.

“Presa română plină de minciună” s-a scandat atunci când în stradă erau mii de oameni iar televiziunile nu erau nicăieri. Însă marea problemă nu este asta, de fapt. Marea problemă este că nu ai cum, ca instituţie de presă, să spui că “ţi-ai făcut datoria” atunci când după un material cu cei care cer locuri de muncă la Roşia difuzezi un material cu interviuri luate din Piaţă, mulţumindu-te că “ai prezentat toate punctele de vedere” şi ai dat astfel dovadă de obiectivitate. Treaba asta e o capcană în care văd că extrem de multă lume a căzut zilele astea, de ambele părţi ale “condeiului”. Gata, i-am lăsat pe ăia pro să-şi exprime punctul de vedere, acum i-am arătat şi pe ăia care sunt contra, toată lumea e fericită iar noi suntem obiectivi. Nimic mai greşit.

Presa adevărată ar veni ea însăşi cu argumente contra, să zicem, a exploatării de la Roşia Montană, nu le-ar deduce pe baza interviurilor făcute cu “liderii” protestatarilor. Idem, presa adevărată ar veni ea însăşi cu argumente în favoarea exploatării, nu le-ar regurgita pe cele servite de către RMGC în campaniile lor de PR. Sunt atâtea bube în capul RMGC încât mi-e absolut imposibil să cred că o investigaţie jurnalistică temeinică, făcută de oameni cu resursele, cunoştinţele  şi pârghiile necesare, n-ar fi în stare să şteargă pe jos cu întreaga afacere şi să-i pună cruce odată pentru totdeauna. Însă pentru asta ai nevoie de oameni dispuşi să pună întrebări incomode şi să-şi facă nişte duşmani. Iar dacă să zicem că dintr-o facultate de jurnalism ai pleca cu pregătirea teoretică necesară (lucru, din păcate, extrem de departe de adevăr), coloana vertebrală dreaptă nu se învaţă la şcoală (în situaţia fericită în care şcoala s-ar abţine de la a încerca să ţi-o strâmbe).

De asta, oricât de atrăgătoare ar fi, nu cred în butada cu RMGC care a “cumpărat” presa prin bugetele de publicitate. Cred, în schimb, în oameni meschini, fricoşi şi servili, care se fac preş din proprie iniţiativă. Cred că există o auto-cenzură de teama de “a nu supăra pe cine nu trebuie” şi de a opri, poate, un robinet cu bani. Mă îndoiesc că există acorduri secrete semnate între RMGC şi vreo televiziune care, în schimbul cumpărării de spaţiu publicitar, să îi interzică acesteia din urmă să prezinte opinii documentate independent, clare şi intransigente. Iar dacă ar exista, orice instituţie media le-ar putea denunţa fără absolut nici o jenă. Explicaţia e mult mai tristă, în opinia mea – oamenii ăia nu sunt cumpăraţi, ci pur şi simplu se tem să nu iasă cumva de la căldurică. Avem o presă care, în covârşitoarea ei majoritate, nu vrea să deranjeze – şi reuşeşte să facă asta neavând o voce proprie, ci repetând la nesfârşit ce zic alţii. Nu te poţi supăra pe o portavoce, iar când ai şi dresat portavocea să pornească numai când vrei tu e perfect.

De asta am ajuns în situaţia absolut nefirească în care suntem acum cu Roşia Montană, când “jurnalismul cetăţenesc” a luat amploarea pe care a luat-o. Da, toată lumea cu blog şi cont de Facebook a devenit mai nou jurnalist, însă asta numai fiindcă nu avem altă soluţie. Toţi cei care ar fi trebuit să facă taman asta, şcoliţi fiind în acest sens, se mulţumesc să dea cu copy-paste de prin gurile altora, ignorând cu desăvârşire setea de adevăr care a cuprins pe toată lumea. Iar în atari condiţii, ce ne rămâne de făcut altceva decât s-o facem noi şi pe asta, aşa nătâng cum ne-om descurca? Aşa am ajuns cu toţii jurişti, economişti, geologi şi jurnalişti peste noapte – şi pentru prima oară în istoria “românului bun la toate” ăsta nu mi se pare un lucru de condamnat, întrucât alternativa nu există. E pur şi simplu o reacţie firească la un gol pregnant care există în societate.

De reflectat: toţi fotografii care s-au remarcat prin activitatea din timpul protestelor de la Bucureşti (au făcut cei de la Metropotam o trecere în revistă) sunt fie amatori, fie independenţi – prezenţi la proteste pentru că aşa au dorit. Nici unul dintre ei nu este fotoreporter acreditat de la vreo publicaţie trimis la proteste cu scopul de a le documenta.

Mai sunt, totuşi, câteva bastioane în care se cristalizează o “nouă” presă, simultan mai apropiată de “spiritul vremii” şi reluând acea căutare a adevărului abandonată de către presa mainstream. Menţionez aici Vice şi Casa Jurnalistului, veritabile guri de aer proaspăt prin demersurile lor relevante, chiar curajoase uneori, şi lipsite de compromisuri. De aceea un personaj precum Moise Guran, activ în presa mainstream cea cu care ne-am obişnuit să nu deranjeze, reuşeşte să facă atâtea valuri – pentru că are o voce, un caracter şi o personalitate, pentru că pune întrebări incomode şi, în ultimă înstanţă, e mânat în luptă de dorinţa de a descoperi adevărul şi de a-l arăta şi altora.

O reflexie a unei prese puternice, aşa cum nu este acum cea pe care-o avem.

#unitisalvam #adakaleh

Acum 50 de ani mai exista încă pe Dunăre, mai în amonte un pic de Turnu Severin, o frumoasă insulă pe numele său Ada Kaleh. Apoi n-a mai fost.

Poveştile, că atât ne-a mai rămas, spun că locul era deosebit. Clima mediteraneană, curios rezultat al amplasării geografice, învăluia insula în parfum de măsline, iasomie şi smochine. La toate astea se adăugau miresmele de cafea, narghilea şi rahat turcesc, întrucât Ada Kaleh a rămas până în 1923 teritoriu turcesc, amintire a cuceririlor otomane din secolul XVII. Habsburgii şi otomanii s-au bătut pe ea mai bine de-un secol, lăsând în urmă o cetate-fortăreaţă şi, efect al confluenţei dintre civilizaţii, o cultură locală complet unică.

Familia mea a locuit o vreme în învecinata Orşovă, cea veche, scufundată şi ea. Din generaţie în generaţie au ajuns până la mine tot soiul de poveşti despre Ada Kaleh şi toate par a zugrăvi insula într-un mic colţ de paradis, cumva afară din prezentul timpului, un loc special unde curgerea secundelor avea altă însemnătate. Cu toate astea, istoria nu ţine minte zeci de mii de oameni care să protesteze împotriva construirii barajului de la Porţile de Fier I. Ar fi fost şi greu, prin natura vremurilor – erau anii ’60, iar România şi Iugoslavia, co-autoare a proiectului, erau în plină expansiune socialistă sub Dej respectiv Tito.

De pe malul românesc al Dunării au fost strămutate 11 localităţi, inclusiv Ada Kaleh şi Orşova, totalizând aproape 15,000 de locuitori. La început, locuitorilor insulei li s-a promis că întreaga comunitate, împreună cu cetatea, moscheea şi cimitirul, ar fi urmat să fie strămutată pe insula Şimian, câţiva kilometri mai în aval, lângă Turnu Severin. Autorităţile începuseră deja demontarea şi reasamblarea cetăţii în noul loc (nişte ziduri mai supravieţuiesc şi astăzi, anonime, pe insula Şimian), însă ulterior a devenit din ce în ce mai clar că întregul proiect era sortit eşecului, în mare parte datorită rezistenţei din partea locuitorilor – se pare că autenticitatea nu poate fi, totuşi, mimată, oricât ai încerca. Mulţi au preferat astfel să se mute fie în Constanţa sau în alte părţi din Dobrogea, fie în Turcia, la invitaţia premierului turc Suleyman Demirel care a făcut o vizită pe insulă în 1967. La final de tot, moscheea a ajuns să fie dinamitată pentru ca minaretele să nu încurce circulaţia navală.

Deşi insula a fost scufundată abia în 1971, Ada Kaleh murise de fapt cu aproape un deceniu mai devreme, odată ce oamenii care o locuiau au început să o părăsească sub apăsarea ameninţării care plana. Înainte de scufundarea ei definitivă, Ada Kaleh mai păstra doar o umbră din ceea ce fusese odinioară, tărâm de basm pentru care se luptaseră imperii. De pe urma sacrificiului făcut atunci ne revin astăzi cam 5,65 TWh de energie electrică pe an, plus câteva sute (probabil, n-am găsit un număr exact) de locuri de muncă la hidrocentrală. Dacă a meritat sau nu, e greu de spus chiar şi după 40 de ani.

Nimeni n-are de unde să ştie dacă Roşia Montană n-a murit şi ea, între timp, în toţi aceşti ani. Oameni ca Eugen David ne dau în continuare speranţa că nu, dar cu adevărat doar timpul va putea spune. Cert este că România nu ar trebui să-şi mai permită încă o distrugere de asemenea magnitudine. Cei patru munţi care vor fi scobiţi n-o să ni mai dea nimeni înapoi, oricâte sute de milioane de dolari ar depune Gabriel Resources în garanţii de mediu (lucru pe care nu îl fac). Iazul de decantare, în schimb, va rămâne moştenire generaţiilor viitoare care vor trebui să-l întreţină zeci de ani după finalul exploatării. Asta fără să aducem în discuţie nici un moment riscurile enorme de mediu pe care le presupune cea mai mare exploatare cu cianură la suprafaţă încercată vreodată în Europa. Peste 40 de ani, însă, doar cu munţii săpaţi şi cu cianura vom rămâne. Aurul va fi dispărut, la fel şi locurile de muncă şi banii rezultaţi din exploatare, oricât de mulţi ar fi – asta apropo de cei care se ceartă mai degrabă pe procente. în loc să vadă poza de ansamblu.

Nu ştiu cum să spun asta mai clar: absolut nici un beneficiu, oricât de mare, nu consider că justifică distrugerea totală şi ireversibilă.

În plus, istoria ne învaţă, fie şi dacă ne uităm doar la Ada Kaleh, că şi cele mai bune intenţii de la început nu ajung aproape niciodată să fie puse în practică întocmai. Există atât de multe necunoscute în întregul proces de aşa zisă “dezvoltare” propus de RMGC (inclusiv însăşi existenţa entităţii Gabriel Resources peste 20 de ani, pentru a putea fi măcar trasă la răspundere) încât certitudinile (nici măcar riscurile!) pentru România pur şi simplu nu au cum să acopere potenţialele beneficii.

Ieri, vreo 15,000 de oameni am mărşăluit prin Bucureşti pentru ca exploatarea propusă la Roşia Montană să nu se întâmple. Din punctul meu de vedere, am protestat împotriva unui viitor cu certitudine sumbru şi în favoarea unui viitor cu posibilităţi infinite – inclusiv de dezvoltare durabilă. Şi de data asta vom avea grijă ca istoria să ţină minte.

Yesterday was not the end – but quite the beginning.