Scobitori de porţelan

Aş scrie azi despre orice altceva, aş fi scris şi zilele trecute despre orice altceva, dar e un elefant al dracului de mare în cameră şi simt nevoia să arăt măcar degetul către el. Da, ce chestie, l-am văzut şi eu.

Declar aşadar că nu am nici o părere vizavi de protestele din oraş. De fapt, ca să fiu mai exact, evit să am o părere. La fel cum de ani de zile evit să am o părere despre Roşia Montană.

Cu Roşia Montană e simplu – n-am fost niciodată acolo, aşa că orice părere mi-aş face ar fi la mâna a doua, a treia, a cinşpea. Nu, eu de-aici din camera mea comfy din Bucureşti nu sunt de acord cu exploatarea pentru că raportul risc/beneficiu mi se pare super defavorabil pentru statul român şi pentru zona aia în general, mi se zbârleşte părul când aud poveşti de groază cu lacuri de cianură şi în general dacă într-o zonă poţi face fie turism, fie industrie mi se pare absolut stupid şi fără perspectivă să alegi industria. Însă ce drept am eu, de aici de la sute de kilometri, să susţin opiniile astea la mâna a doua, a treia, a cinşpea ca fiind literă de lege? N-am trăit acolo, nu ştiu cum e, şi oricât m-ar dezgusta propaganda făţişă pe absolut toate canalele făcută de RMGC, nu pot să nu revin la adagiul ăla conform căruia adevărul e mereu undeva la mijloc.

Cu Universitatea e mai complicat, pentru că pe-acolo am trecut de câteva ori. O dată accidental, când protestul era o problemă pentru că îmi încurca planurile personale, apoi de câteva ori din curiozitate. Prima dată, în vinerea în care-a început totul, nu mi-a plăcut ce-am văzut. Preponderent oameni neplăcuţi, de genul vecinilor de vârsta a doua pe care îi eviţi pe stradă şi pe care îi laşi să ia liftul singuri, preferând s-o iei pe scări decât să împarţi câteva secunde acelaşi spaţiu cu ei. Plus nişte tineri la fel de neplăcuţi, probabil copiii celor dintâi, genul de colegi de clasă pe care i-ai avea la un liceu naşpa de prin Ferentari. Când au luat-o din loc înspre Cotroceni şi au început să strige către cei de pe margine “haideţi cu noi, haideţi cu noi!” m-am bucurat că n-am mers cu ei.

În dăţile următoare am zăbovit ceva mai mult. Nu ca să protestez, ci ca să observ. Şi mi-a plăcut ce-am văzut. Pe lângă oamenii neplăcuţi mai veniseră şi alţii. Tineri de prin Cărtureşti (presupun, fiindcă într-un fel total atipic, Cărtureştiul era pustiu), studenţi la chestii ca lumea gen arhitectură şi arte, chiar şi câţiva adulţi din ăia mişto, neînregimentaţi, care nu se calcă în picioare la Obor pentru nişte fasole de 1 decembrie şi nu votează în funcţie de cine le dă nişte făină şi ulei. Şi nimic n-avea nici un sens, şi asta era cel mai tare; la doi paşi de o pancartă cu “Piaţa Universităţii, km. 0, dialog şi dezbatere” se striga “Jos Băsescu”. La doi paşi de o gaşcă de punkişti erau nişte doamne care fluturau steagul României cu stema regală. La doi paşi de un nene care milita pentru eutanasierea câinilor erau unii care strigau să se legalizeze marijuana. Multe cupluri îmbrăţişându-se şi nezicând nimic, doar stând acolo. Alte cupluri în care ea îl trăgea de mânecă pe el “să nu se ducă acolo”. Alte cupluri în care se întâmpla invers.

Şi totuşi, nici un loc pentru mine. N-am simţit nici un resort care să mă facă şi pe mine să strig ceva. Dacă asta este o vină pe care o port, atunci mi-o asum. Însă nu ştiu, pe bune nu ştiu ce să zic, cu cine să ţin. Poate n-am avut atâtea meciuri cu România. Sau poate am avut un pic prea multe. Poate m-am blazat înainte de vreme, sau poate pur şi simplu nu mi-am găsit încă lupta pe care să o port şi în care să cred.
Momentan, ce se întâmplă la Universitate mi se pare opera lui Captain Obvious. E ca şi cum o mulţime de oameni s-ar strânge şi ar urla în cor “Pro-tes-tăm! Pro-tes-tăm!”. Ceea ce, la urma urmei, e bine, pentru că uneori lumea chiar are nevoie de Captain Obvious, mai ales câte unii care şed comod cu cururile lor grase în fotolii pe la diverse palate din Bucureşti. Însă nu e de ajuns.

Şi mă uit în jur, văd toate încercările de confiscare şi de deturnare şi mi se face scârbă. Puteţi să mă trimiteţi să mor cu Băsescu de gât, nu mă interesează, dar eu pentru USL nu ies în stradă. Dacă prezenţa mea în stradă ar putea fi folosită de ei pentru a-şi legitima circul, prefer să stau să-mi văd de treabă în linişte, cum am făcut ani de zile până acum. Iar dacă manifestaţiile s-ar vrea cu adevărat apolitice, ar trebui găsit un slogan mai potrivit decât “Jos Băsescu”, oricât de “simbolic pentru întreaga clasă politică” ar avea lumea impresia că este. “PDL, USL, aceeaşi mizerie” e un început mult mai bun.

Îmi place că se întâmplă ceva. Chiar dacă nu iau parte. Chiar dacă nu am o părere. Dă-mi te rog voie să nu am o părere. Sau lasă-mă să mi-o descopăr înainte de a arunca în mine cu acuzaţii că îţi pun beţe în roate, că nu-mi pasă, că te las să tragi pentru mine.
Nu îmi place sentimentul ăsta de partizanat care răzbate dinspre (unii dintre) cei care au ales să-şi petreacă serile în Piaţa Universităţii. Aerul de superioritate că ar fi făcut ceva pentru tine, ba chiar şi un uşor dispreţ faţă de termita de tine care n-ai fost în stare să-ţi perturbi rutina pentru a fi parte din ceva cu adevărat important. Fiecare iese în stradă în nume propriu, nu vă aşteptaţi să vă mulţumesc. Apreciez însă, admir chiar faptul că v-aţi găsit o bătălie în care să credeţi.

Eu încă nu mi-am găsit-o.

Aş fi vrut să povestesc un pic despre cum a fost la Sibiu la preselecţiile festivalului IMAGINE România (ba poate chiar câte puţin despre cum a fost şi la preselecţiile de la Bucureşti de săptămâna trecută) însă e altă chestie pe care vreau acum să mi-o scot din sistem.

Românii au nişte probleme serioase de atitudine. Mai departe, probleme în a se autoevalua, probleme de încredere şi probleme de comunicare. Şi mi se pare foarte trist să vezi toate chestiile astea aplicându-se la oameni de la care culmea, ai avea anumite pretenţii. Oameni care ar trebui, prin natura atitudinii de viaţă date de vârstă, să se opună tocmai acestor tendinţe negative. Oameni tineri fizic dar îmbătrâniţi prematur, care cred cu tărie că totul e o conspiraţie împotriva lor, că toată lumea îi nedreptăţeşte şi, pe cale de consecinţă, că totul în România e de căcat. Exact aşa, în termeni absoluţi.

M-am săturat deja să văd atitudinea asta în jurul meu la oamenii maturi. Abandonarea asta fatalistă în care nici un efort nu merită pentru că totul e aranjat dinainte, în care nici o iniţiativă nu e pusă în aplicare pentru că oricum nu va merge. Convingerea absolută că atunci când cineva ţi-a luat-o înainte precis avea pile sau a dat şpagă sau oricum a făcut el ceva mişculaţii, nicidecum că respectivul poate chiar ar fi muncit şi ar merita asta. Aroganţa aceea cruntă care anulează din oficiu meritele celorlalţi şi îi orbeşte pe cei în cauză, făcându-i incapabili să se autoaprecieze cât de cât obiectiv. Lipsa unei asumări demne a propriilor alegeri şi eşecuri şi minimalizarea tuturor realizărilor celorlalţi. Tot cumulul ăsta de caracteristici care merg mână în mână şi care este atât de prezent la atât de multă lume din jurul nostru.

Şi totuşi, m-aş fi aşteptat să nu resimt aceeaşi atitudine faţă de viaţă şi din partea unor adolescenţi. M-aş fi aşteptat să văd revoltă creativă, nu înverşunare. M-aş fi aşteptat să văd miştocăreală, nu înjurături şi atacuri. M-aş fi aşteptat să-i vâd punând preţ pe prietenia cu alţii de seama lor într-o manieră care-i cam lipseşte ţării ăsteia, nu să-i văd împrăştiind zvonuri şi acuze nefondate. M-aş fi aşteptat să nu acumuleze frustrări, ci experienţă şi amintiri. Sau ca măcar să-şi defuleze frustrările într-o manieră originală, dacă nu constructivă. Iar aici intervin problemele de comunicare – pentru că nimeni nu e perfect şi deciziile oricui pot fi chestionabile. Dar este teribil de trist să vezi că nici măcar tinerii nu dau dovadă de deschiderea aia care, chipurile, ar trebui să-i caracterizeze. De disponibilitatea la dialog şi la consens de care avem atât de mare nevoie ca societate.

Problema asta are multe rădăcini – familia şi şcoala, în special. Dar cel mai mult familia. Cel mai mult adulţii din viaţa copiilor, care îi învaţă invariabil lecţia: să n-aibă încredere în nimeni pentru că “fiecare e pe interesul lui”, să nu facă nimic pro bono “ca să nu fie luaţi de fraieri”, şi în general să dea coate, să scuipe şi să calce pe cadavrele oricui, pentru că în viaţă e “fiecare pentru el”.

Ne sălbăticim, pe bune.

Shit the bed again. Typical :)

Nu faceți contract de net cu RCS-RDS nici dacă altfel nu aveți deloc. Oricum e cam tot aia.
Altfel am redescoperit Tool, am fost pe la câteva concerte, am să mai merg la câteva, mi-am luat bilet și pentru Opeth și Katatonia din iunie. Coolness, ai putea zice.
Riverside în Kulturhaus au fost de mare, mare angajament. Diseară or să fie Primordial, pe care-i aștept cam de când le-am ascultat albumul trecut.

În rest e foarte ciudat cât de defazat pot fi după câteva zile fără net și fără ca eu să vreau asta. Când vreau eu să mă izolez e ok, nu resimt, plec o săptămână și nu-mi pasă. Dar când te chinui să fii in the middle of things e ciudat și aiurea și de rău augur.
Aflam live, zilele trecute, trecând pe la facultate, de demolarea din Povernei nr. 2. Mai e o casă în aceeași curte, probabil o să dispară și aia. Începând de acum vreo doi ani a început demolarea acelui minunat cluster de vile, majoritatea în stil neo-românesc; întâi a fost un bloc de pe Căderea Bastiliei, iar acum au dispărut aproape toate clădirile. Minunat. Citiți mai multe aici. Am văzut pe undeva proiectul cu ce o să fie în loc – un spațiu deschis pietonal cu vreo 4 clădiri moderne, nu mai știu exact, îl caut când am timp – și deși îmi place, NU ARE CE CĂUTA într-o zonă cu arhitectură istorică. Zona asta (str. Alecsandri – str. Povernei) era una din foarte puținele zone în care casele vechi erau într-o stare excepțională, evocând atmosfera orașului la începutul secolului trecut. Nici una din casele demolate nu era vreo ruină, lucru care mă face să mă gândesc cu foarte mare tristețe la zonele de case cu adevărat în paragină (segmentul vechi al Căii Moșilor, de exemplu), pentru care o restaurare în condițiile mentalităților curente pare o utopie aberantă. Nu, la noi respectul pentru istorie e cel mult o glumă. Bine că sărim de cur în sus să apărăm “limba noastră strămoșească” de englezisme. Monumente de ipocrizie și de tâmpenie, asta suntem.

Firește însă, Oprescu o să-și tragă laurii pentru recondiționarea Centrului Vechi și cel mai probabil o să mai ia încă un mandat. Încă un mandat în care va autoriza alte demolări de clădiri istorice, dar pe care le va mușamaliza – punând în lumina reflectoarelor niște îmbunătățiri mărunte, făcute de ochii și gura lumii. A autorizat demolarea unui cartier de vile de 100 de ani, dar uite ce frumos arată Spitalul Colțea! A pavat Lipscaniul și i-a pus felinare frumoase, ce mai contează că peste drum Calea Moșilor e într-o ruină de neînchipuit. Așa mă enervează când aud sintagma “Centrul Vechi” sau “Centru Istoric” când se face, de fapt, referire exclusiv la fragmentul dintre Piața Unirii, Calea Victoriei și bd. Bălcescu. Adevăratul Centru Vechi, din care ne-a mai rămas ceva după Ceaușescu, se întinde bine mersi și peste bulevard, cuprinzând toate zonele din spatele blocurilor din “Centrul Civic” al lui Ceaușescu. Dar cui să-i pese? Locuitorilor se pare că nu, așa că Primăriei cu atât mai puțin. Lasă că e bine să avem o spoială de câteva străzi pe care să se plimbe turiștii, iar restul patrimoniului dă-l dracu. La pământ cu toate cocioabele, nu, că doar suntem în secolul XXI.

Într-o ordine similară de idei, am mai aflat că FOX își continuă tradiția care i-a făcut celebri și au anulat, printre altele, și pe Lie to Me. Speram sincer să nu, dar ar trebui să mă învăț odată să nu mai am așteptări și speranțe. Mai ales de la niște oameni care au anulat Firefly.

Așa că da, uite, sunt în urmă. Aud chestii interesante și despre familia regală, ar trebui să cercetez mai îndeaproape. Se pare că s-a strâns suficient material de revoltă zilele astea, iar eu n-am acces la net decât de vreo oră, de la facultate. Pe care-ar trebui s-o părăsesc soon, că poate mă închid ăștia aici. Și n-ar fi ăsta bai, că măcar am net, dar n-am nimic de mâncare.
Ah, căcat, și am un concert la care tre să ajung.

So, ce s-a mai întâmplat notabil în ultima vreme? Ce material de revoltă mai avem?

Există câteva categorii de oameni care mă irită profund. Cei mai groaznici probabil sunt ăia care vin de-acasă cu manierele de punkeri şi har’corişti şi se-apucă să facă pogo la concerte de doom, death şi black metal. Aproape imediat după ăştia, în ierarhia mea de oameni pe care îi sufăr teribil de greu, sunt ăia pe care îi fute constant grija de ciorba altuia. Ăia care n-au nici o legătură în mod direct cu subiectul, dar sunt foarte vocali în a-şi da cu părerea şi în a împărţi judecăţi. Ăia care, probabil, n-au auzit când erau mici melodia aia tare deşteaptă cu

Nu vorbi fără să ştii,
Nu hali mereu ce auzi de la alţii.

şi dacă au auzit-o, s-or fi mulţumit să dea din cap a hip hop.
Hai că-i ştiţi cu toţii.

Dau zilele trecute pe Facebook de o “cauză” susţinută de aproape 15000 de români. 15000 de oameni care s-au deranjat să dea join şi eventual să mai invite şi prieteni, semn că pentru ei este o problemă destul de presantă. Hai să ghicim ce anume susţinea cauza respectivă, hm?
Ceva cu pensiile şi salariile bugetarilor? Protest împotriva scumpirii benzinei? Poate ceva legat de demolările de patrimoniu istoric din Buzeşti-Berzei?
Nici pomeneală. Cauza la care mă refer se cheamă “Limba română nu este limbă străină pentru maghiarii din România”, cu subtitlul “Să vorbim româneşte în România!”. Ca fapt divers, nici una din chestiile menţionate mai devreme nu se află în primele 25 de “cauze” românești ca număr de susţinători. Asta cu limba română este, momentan, fix pe 25.

Iată, aşadar, cât de frumos s-au strâns românaşii noştri să-şi dea cu părerea despre cum ar trebui să facă şcoală copiii maghiarilor. Maghiari cu care, desigur, cei mai mulţi dintre păreriştii de serviciu n-au avut niciodată vreun contact direct, auzind de ei doar din poveşti de groază scurse din file de Tricolorul şi alte oficioase naţionalisto-tembele. Şi exagerez, pentru că n-au Tricolorul şi România Mare la un loc tiraj câţi români bătuţi în cap funcţionează după ideile astea. Dar aşa e, ungurii sunt răi. Ne-au asuprit vreme de sute de ani, vor să ne fure Ardealul şi mai vorbesc şi o limbă oribilă pe care n-o înţelege nimeni.

Am convingerea că noi, ca naţie, suferim de o serie de foarte simpatice blocaje mentale. Unul din cele mai serioase e ăsta cu indivizibilitatea ţării. Şi într-un fel trist e de înţeles – sute de ani numai Unire am avut în cap, şi ne-am fixat pe treaba asta suficient de tare ca, atunci când în sfârşit s-a întâmplat, să ne prindă cu picioarele total desculţe. “Păi ne-am unit. Şi-acuma ce?”.
Şi iată-ne în Europa anului 2011 într-o perioadă istorică şi într-un context în care problemele de genul ăsta aproape că nu se mai pun, pierzându-şi aproape orice brumă de relevanţă. Păi voi ăştia pui de Ţuţea care vreţi în Schengen, sunteţi conştienţi că asta înseamnă într-un fel destul de practic să ne unim cu Ungaria, nu? Poftim, analyze this. Să-mi explice şi mie cineva, aşadar, cum dracu vine chestia asta cu ungurii care ne fură Ardealul, că eu n-o pricep. Serios, gata, a trecut vremea cu treceţi batalioane române Carpaţii, ieşiţi din momentul ăsta odată.

O să-mi ziceţi că bine bine, graniţa fizică e una, dar cu tot Schengenul ăsta graniţele politice şi administrative se menţin, şi aici e buba cea mare. Că hai, n-or vrea să pună iar graniţă pe Carpaţi, dar le-ar surâde să se administreze singuri. Şi asta e ca un fel de stat în stat, nu? Deci tot ca şi cum l-ar fi furat.
Aha, deci asta ne roade pe noi. Păi sigur, cum naiba să fie nea Caisă de la Bucureşti de acord ca Istvan din Harghita să-şi facă el şcoală şi şosele după cum ştie că are nevoie mai bine. Nu, că noi ne-am unit, iar în viziunea noastră asta probabil înseamnă că trebuie mereu să fie un deştept pe undeva care ştie cum e mai bine pentru toată lumea. Pentru că nimic nu-i mai frumos decât să-ţi pese de ce fac ceilalţi, chiar dacă ceilalţi ăştia se găsesc la suficiente sute de kilometri cât să n-aibă vreo treabă cu tine. Serios, cu ce vă afectează pe voi felul în care copiii ungurilor învaţă româna la ei în şcoli? Personal, ce prejudiciu vă aduce? Ce neajuns vă provoacă?
Ajung din ce în ce mai tare să cred că problema noastră nu e atât cu ungurii cât cu nevoia asta obsesivă de a ne băga nasul în treaba celuilalt.

O să-mi ziceţi că e “o chestie de principiu”.
Da, sigur. Băi, mor când vă văd. Atât de self-righteous, atât de ipocriţi. Cum vă pasă vouă de destinul neamului românesc, dar pe purceaua care vă moare în coteţ nu daţi doi bani.

Visez la o Românie federalizată. Sau cel puţin una împărţită pe regiuni cu un grad mare de autonomie administrativă. Asta ar presupune să trecem peste obsesia cu “unirea” şi peste nevoia unui “tătucă” de la centru care să ne dicteze ce să facem şi să începem să ne luăm soarta în mâini. Altfel n-o să facem niciodată nici o brânză, pentru că mereu vom muri de grija celor de la 500 de kilometri distanţă ale căror vieţi nu le influenţează câtuşi de puţin pe ale noastre. Trebuie să ne coborâm atenţia de pe flamura patriei şi “sângele străbunilor” şi să ne uităm la lucruri mai apropiate de noi. Familia noastră, cartierul nostru, oraşul nostru. Comunitatea noastră. Trebuie să ne dezvăţăm de obiceiul de a ne lua pe umeri povara tuturor problemelor ţării. Alea normal că ne depăşesc. Dar hai să ne uităm la noi în curte să vedem ce putem îmbunătăţi acolo, hm? Să-i lăsăm pe unguri, că ştiu ei mai bine ce le trebuie şi de ce au nevoie.

Şi, eventual, am putea să nu mai punem botul chiar la toate intoxicările cu iz politic.