Scobitori de porţelan

Reluând tema electorală din ultimul post, prelungind aşteptarea d-rei Ralu (si, poate, a altora) pentru poveşti de la NIN şi strângând din dinţi din cauza accesului cu ţârâita pe care-l am la Internet în ultimele zile (tocmai în zile d-astea mă loveşte inspiraţia :)) Iar tastatura la care scriu este groaznică), mi-am adus aminte ieri de simbolul electoral al lui Sorin Oprescu.

Probabil că îl ştiţi – eu, cel puţin, m-am întrebat mereu ce dracu o fi vrut respectiva chestie să însemne. Pesemne că însuşi împricinatul s-a gândit că simbolul respectiv va fi prilej de nedumerire, acordându-i astfel o întreagă pagină pe site-ul său de campanie. Ce justificare lungă şi degeaba :D Spicuind:

Steaua cu şapte colţuri preia atât semnificaţiile generale ale stelei, cât şi pe cele ale cifrei 7. Aşadar, steaua cu şapte colţuri figurează armonia lumii şi fiinţa umană în totalitatea sa. Ea reuneşte triunghiul (reprezentarea lui Dumnezeu) cu pătratul (simbolul pământului). Steaua cu şapte colţuri are o semnificaţie generală de limpezime, progres şi evoluţie şi ne leagă pe noi, oamenii, de absolut, de izvorul vieţii şi de energia cosmică.

Dacă la început aş fi fost, să zicem, tentat să cred că au dat misticismele în nenea Oprescu (încă o bilă neagră, de altfel, în contul său), ieri am râs copios întrucât pot spune că i-am găsit sursa de inspiraţie. Pe naiba sacru, profan, mitologie, hermeneutică şi alte bălării – explicaţia este mult mai simplă si mai pământească. Mare meşter, domn’ doctor ăsta. (more…)

…sau cel puţin asta este părerea distinsului domn Ludovic Organ (!) în ceea ce mă priveşte pe mine şi pe ceilalţi circa 2 milioane de români, poate mai mulţi, sper că mai mulţi, care-l vor vota pe Băsescu. E uşor să debitezi chestii de-astea, problema e cine dracu’ te mai ia în serios când tu însuţi arăţi, vorbeşti şi te comporţi mai mereu ca după o trotilare severă. Dovadă este însăşi declaraţia, care ar trebui (într-o ţară normală, mind you) să reprezinte o lovitură sănătoasă de baros în firava tendinţă ascendentă a colegului de partid, Crin, în ceea ce priveşte viitoarele alegeri. Adios credibilitate, m’sieur Antonescu, dacă ăştia sunt liberalii din ziua de azi. Bine, că mai deunăzi s-a mai trezit unul de pe la Oradea, consilier local, să interzică un concert metal pe motiv de “sataniştii dreacu io sunt ortodox”, dar măcar ăla era mai low-profile aşa, nu era chiar prim-vicepreşedinte de partid. Era o vorbă din bătrâni, apropo de ăia care se aseamănă.

Asta cu Orban e mai veche. Da’ întâmplător aud azi o declaraţie de la, de laaa… Victor Ponta! o bomboană de băiat, altfel, şi ce declara el? Că dl. Johannis, al cărui nume l-am tot auzit în ultima vreme, ar “participa la proiectul politic deja format pentru înlăturarea lui Traian Băsescu”. Buuun, deci a înţeles toată lumea? Ăsta e proiectul politic al majorităţii formate în jurul lui Johannis – înlăturarea lui Băsescu. Nu ieşire din criză, nu plată de salarii şi pensii, nu un guvern stabil, nu 1000 de alte chestii urgente. Atât contează, să pice Băsescu. Şi după aia ce?
Remarca Dan Tapalagă mai demult într-un articol excelent (EVZ a rămas, aparent, cam singurul ziar citibil, după ce Cotidianul a devenit un gunoi mizerabil) amploarea absolut idiotică pe care-a luat-o retorica anti-Băsescu zilele astea. Avem parte, aşadar, de Băsescu tiranul, perfidul, comunistul, însetatul de putere, distrugătorul de coaliţii, destabilizatorul şef al statului. Însă din exact aceeaşi direcţie suntem bombardaţi cu încă o imagine, aproape antagonică: Băsescu beţivul, stângaciul, chiorul, needucatul, hăhăitul. Come on, doar mie îmi miroase a manipulare grosolană? Doar mie mi se pare ciudat şi aproape ridicol de bătător la ochi că absolut toată lumea s-a coalizat împotriva lui, fără nici un strop de moderaţie şi făcând din “debarcarea” lui un scop, mai degrabă decât un mijloc?

Pe lângă toate acestea, ce mai aflăm? Se pare că mai prin primăvară m’sieur Geoană, ălălalt pretendent, ar fi dat o fuguţă neoficială până la Moskwa. Turism ca turism, dar umblă vorbe cu ceva afaceri în domeniul energiei şi ex-spioni sovietici şi alte chestii d-astea juicy. Cui i se pare tras de păr, să-i reamintesc că însuşi Tavarish Iliescu “i-a predat ştafeta”, nu demult, lui Geoană. Iar despre domnul Iliescu şi şederile sale academice prin înaltele şcoli ale lui Stalin, numai de bine.
Aşa că uite cum se conturează peisajul politic românesc în ultimul timp. Dacă-l susţii pe Băsescu eşti un jeg, o scursură, un spălat pe creier. Dacă, însă, îi susţii pe ăilalţi dubioşi, lumina sfântă a adevărului suprem se va pogorî asupra ta. Mai are careva timp să creadă d-astea, zău acuma?

Nu m-am prins încă ce rol joacă în toată nebunia asta domn’ doctor Oprescu, cu glumele lui de şofer de tir. Serios, de ăsta de ce nu se ia nimeni când vorbeşte de cocoşei hlizindu-se ca un copil oligofren? De ce nu se ia nimeni de el că e perfect incoerent în toate mesajele pe care le transmite? De ce nu se ia nimeni de el că are moaca strâmbă?
Mai avem un Remus Cernea, pentru care am semnat şi în simbolul căruia încă mi-ar plăcea să cred. Îndrăznesc să visez că va depăşi, sau măcar se va apropia, de procentajul lui Becali – ceea ce ar fi absolut fabulos ca fapt în sine. Însă problema rămâne – ce se va întâmpla în turul II? E clar că nu va câştiga nimeni din primul tur, cel puţin dacă nu se sinucid organizat ceilalţi candidaţi. Iar în ceea ce priveşte turul II, dacă isteria anti-Băsescu a atins asemenea cote halucinante încă de pe-acum, mi-e groază să-mi imaginez ce se va întâmpla până pe 6 decembrie. O să vedeţi oameni disperaţi, oameni periculoşi, care nu vor economisi nici o resursă pentru a-l face praf pe Băsescu în ochii electoratului sau, poate, chiar la propriu. Pe cine-o să mai credeţi atunci?

O să fie război.

Întrerup seria de relatări concertistice (nu, n-am uitat de peNINsula :D) pentru un moment de respirat adânc şi privit în jur. Mă ştiţi, mai fac d-astea uneori. Şi na, de cele mai multe ori nu-mi place ce văd.

Pentru început, câteva fapte – cât să ştim unde ne situăm.
A fost concert Madonna acum câteva zile. Organizat, cu chiu cu vai, în parcul Izvor. Nu de plăcere cât de nevoie, pentru că Bucureştiul nu are încă un stadion unde să poată fi strânşi 70,000 de mii de oameni. Presa a vuit, pe alocuri încă o mai face. De bine şi de rău, mai mult de rău. În acelaşi loc se va desfăşura, începând de azi, un festival organizat de Tuborg. Lucru ce a cam încurcat pasenţele celor ce-l aduceau pe Leonard Cohen la o aruncătură de băţ în piaţa Constituţiei. În acelaşi timp lumea vorbeşte tot mai mult şi de Michael Jackson, fiind recent ziua lui şi înmormântarea (de câte ori l-or mai înmormânta?). Ca un omagiu, mulţi, mulţi fani s-au strâns, au semnat o petiţie şi drept urmare o alee din Herăstrău a fost botezată cu numele artistului.
Buuun, şi care-i treaba?

Păi tot amalgamul ăsta de evenimente a pricinuit reacţii, multe reacţii, foarte multe reacţii în opinia publică. Unele ciudate, unele deplasate, altele idioate de-a dreptul. Ca o parte bună, mă bucur că am găsit câţiva oameni care încă mai gândesc lucid. Partea proastă ar fi că sunt în vădită minoritate, cel puţin aparent.
Concertul Madonnei a fost un eveniment, de oriunde ai privi. Numai dacă stăm să ne gândim la numărul de oameni implicaţi şi ajungem la nişte cifre enorme. S-au vehiculat 250 de oameni în staff-ul ei – ingineri, tehnicieni, recuziteri, stilişti, coregrafi, muzicieni, dansatori şi naiba mai ştie ce. Toţi cu unicul scop de a susţine un show cât mai reuşit. Să nu-i uităm pe cei din partea organizatorilor. Şi, desigur, în jur de 70,000 de oameni ca public plătitor de bilet.
Însă cineva a subestimat capacitatea de cârcoteală a românului :)
De la bun început am fost relativ surprins că BOR nu şi-a arătat dezaprobarea, îndemnându-i pe “credincioşi” s-o boicoteze pe “destrăbălată”. Mai vocali au fost catolicii, surprinzător sau nu, dar nici la ei n-a depăşit nivelul unei declaraţii mai mult formale. Surprizele mari au venit, însă, taman din partea publicului. Întărâtat de presă, desigur, între care cretinii de la Realitatea ocupă un loc fruntaş. Dar a fost distractiv, şi chiar educativ, aş îndrăzni. Astfel am aflat că românul e suferind de multe chestii, între care şi:

- mania persecuţiei. “Şi-a bătut joc de noi, ăla n-a fost spectacol, dar în România îşi permite.”
Serios, cine-şi închipuie că un artist de magnitudinea asta (nu mă refer la componenta artistică, ci numai la show, bani investiţi etc.) îşi permite să facă rabat de la calitate în orice situaţie, e idiot. Sau poate e greu de înţeles că la ei nu ţine cu “hai băi, că merge şi-aşa”. Vorbim de oameni care fac chestia asta as their regular job. Ori în cultura vestică, spre care atât de mult tânjim, munca se ia în serios. Ah, că n-a avut condiţii, că oamenii n-au văzut pe scenă, că era plin de ţigani care vindeau seminţe, asta e fix vina noastră, dragilor, că nu suntem în stare s-avem un stadion civilizat în toată tristeţea asta de ţară!

- sindromul “Da’ cine-i bă, Madonna asta? O babă curvă kabbalistă! O desfrânată! Ce, ne-a făcut ea pe noi? Bine c-au huiduit-o! Să arătăm că avem demnitate şi nu ne plecăm capul în faţa nimănui!”
Dragii mei, asta-i fix ca faza aia cu ungurul care se masturba în faţa proaspetei neveste să demonstreze că e independent şi autonom :)) Madonna e un artist de top aflat în turneu mondial, care a decis să ţină un show şi în România. PUNCT. Orice altceva dincolo de asta e pură schizofrenie. Atât atitudinea de “Whai, Madonna, leşin” cât şi cea de “Aaa, a venit asta aici să-i pupăm picioarele”. Dacă la astea adunăm naţionalismele tembele ale românilor şi dumnezeii lor prost înţeleşi ajungem la reacţii d-astea, demne de râsul lumii. Parc-am ieşit din grotă, zău.

- boala aia în care te crezi buricul pământului. “Vaaai, Madonna a preferat să stea la hotel să se odihnească şi să repete decât să ne viziteze oraşul! N-a vrut ea să vadă nici măcar Casa Poporului! Ce îngâmfată, se crede mai bună ca noi!”
Băi ciocoflenderilor, dacă e să fim brutal de sinceri acuma, dintr-un anumit punct de vedere Madonna se pişă cu jet pe noi. Fix aşa. Ce-i trebuie ei turism în Bucureşti? Ca să ce, mă rog? Şi ce-ar avea de văzut aşa monumental de extraordinar? Şi de ce-ar interesa-o, în afară ca să vă mângâie vouă orgoliile imbecile de copii nematurizaţi? Ea a venit să facă un show şi să ia banii. Ea e fix la serviciu în toată povestea asta. Dacă eşti scandalizat de treaba asta înseamnă că eşti idiot. Besides, vouă vi se pare că e teribil de uşor să ţii un spectacol de genul, nu?

- evident, conspiraţionită acută. “Oare cât a plătit-o Soros pe Madonna ca să zică chestiile alea la concert? Evreii dracu’! E numai vina lor! Şi a americanilor! Şi a masonilor! Şi a marţienilor! De-aia ne merge rău, suntem nişte victime!”
Dragii mei imbecili, ţuţuraşilor, vorbiţi fix ca să nu tăceţi. Madonna a zis chestiile alea pentru că e la modă zilele astea; asta e retorica zilei în Vest. Spuneţi-i Zeitgeist (sau mai bine nu, că tot la documentarul ăla conspiraţionist o să vă gândiţi, deşi habar n-aveţi de la ce vine titlul). În anii ’60 era free love, în anii ’90 era peace, love & empathy, acuma e egalitatea de şanse. Un principiu teribil de sănătos în esenţa lui. Punct. Atât a greşit Madonna, că s-a referit punctual la ţigani – problema este mult mai mare şi generalizată, ţiganii-s doar o faţetă din multele. Dar asta nu scuză nicicum reacţia de animale sălbatice pe care au avut-o ăia de la concert. Nu, ea n-a venit să ne dea lecţii. Da, ea a venit doar ca să facă show. ASTA a fost o parte din el. Însă românii, cum zicea şi Berti Barbera, nu-s uniţi de muzică. De trăirea aia de concert. Cel puţin ăia care-au fost în Izvor atunci. Nu-s uniţi de nimic. Şi nu ştiu să se bucure. Nu ştiu să-şi lase tot bagajul deoparte pentru câteva clipe. Nu, noi ne purtăm încruntarea de pe chip ca trofeu şi nu pierdem nici o ocazie pentru a da cu piatra acolo unde chiar nu ar fi cazul. Dar dacă ne satisface nouă orgoliul de oameni mărunţi, atunci e ok.

Adăpostim multe frustrări, se pare. Periculos de multe. Când mai auzi câte o Luminiţa Anghel zicând că în definitiv Madonna nu e cine ştie ce voce, sau câte un Dan Bittman lăudându-se că n-a stat decât jumate oră la concert, că nu era ce s-a aşteptat, îţi dai de fapt seama cât de adânc merg frustrările astea. Şi ranchiuna ce vine odată cu ele. De parcă Madonna ar merita pedepsită că a îndrăznit să ajungă acolo unde e, de parcă e vina ei că a reuşit să se impună aşa cum a făcut-o. Suntem mici şi răi, de fapt. Mulţi ziceau că “Pfoai, nu se compară tipa asta cu Michael Jackson! La el la concert a fost altceva.” Îmi permit să nu fiu de acord. Dacă ar fi venit Madonna în ’92 ar fi fost la fel de epocal. Iar dacă Michael ar fi venit în parcul Izvor în 2009 ar fi fost la fel de înjurat şi de rău-vorbit. Pentru că s-a întâmplat ceva cu noi, în anii ăştia. Ne-am urâţit, ne-am pierdut fărâma aia de trăire sinceră, ne-am pierdut capacitatea de a tăcea şi de a asculta o poveste şi de a accepta-o. Ne-am pierdut acel suspension of disbelief, ancorându-ne prea abitir într-o realitate diformă. Ciudaţi oameni mai suntem – ai zice că ar trebui să reacţionăm total pe dos, dar nu.

Suntem nişte oameni trişti, per ansamblu. Mărunţi, cârcotaşi şi agresivi. Mă bucur enorm de fiecare dată când mai dau de câte unii care nu-s aşa, care au o minte limpede, lucidă, neîntinată de toate românismele clasice. Pe ultima revelaţie o cheamă Liana Alexandru.

Corneliu Porumboiu s-a gândit să vină în ajutorul colegilor săi de breaslă prin elaborarea unui ghid care să exemplifice cum NU trebuie făcut un film în România anilor 2000. Şi pentru că trebuia să poarte un nume, i-a spus “Poliţist, adjectiv”. Astfel, cineastul s-a chinuit ca pe parcursul a două ore să strângă la un loc toate clişeele negative referitoare la filmul românesc, într-un veritabil maraton de “aşa nu”-uri.
Pentru că asta e singura cheie de interpretare în care “Poliţist, adjectiv” îşi justifică existenţa. Singura obiecţie pe care i-o aduc e că publicul nu este anunţat de demersul ăsta înainte de intrarea în sala de cinema, existând pericolul ca unii oameni cu mai puţină prezenţă de spirit să rămână, la finalul proiecţiei, cu impresia că tocmai au văzut un film veritabil.

Lucru rău, căci judecat ca film, este un eşec mizerabil pasibil de a îndepărta irevocabil publicul românesc de creaţiile mult mediatizatului “nou val”. Dacă “Poliţist, adjectiv” se vrea a fi luat în serios, este un lucru grav. Nici măcar privit în lumină parodică nu are cine ştie ce calităţi, însă i se mai pot ierta din păcate.
Să spun că e doar un film fleşcăit ar însemna să-l elogiez. Practic vorbim despre un film care nu are nimic atractiv, iar când spun nimic mă refer, chiar, la nimic. În primul rând, acţiunea este ca şi inexistentă – în momentul în care se prefigurează un strop de acţiune, filmul se termină. În rest, teoretic, urmărim conflictul interior al poliţistului Cristi (interpretat submediocru de omniprezentul Dragoş Bucur) prins între datoria sa de poliţist şi conştiinţa care îl împiedică să aresteze nişte liceeni pentru consum de droguri pe motiv că sunt “doar nişte copii inconştienţi”. Intenţiile sunt onorabile, ideea de la care se pleacă ar putea avea potenţial, însă execuţia este execrabilă. De altfel nici nu m-aş grăbi să arunc toată vina în cârca lui Dragoş Bucur, pentru că rolul nu-i oferă mare loc de desfăşurare din capul locului. Dialogul este puţin şi prost, scenele de acţiune sunt sublime dar inexistente, astfel încât toată interpretarea personajului ar sta în limbajul nonverbal – privire, gesturi, atitudine. Şi e teribil de greu să interpretezi aşa un rol numai din pantomimă.

V-aţi putea imagina că, în compensaţie, filmul câştigă la imagine şi la atmosferă. Cât se poate de fals. Imaginea, în primul rând, este proastă (şi vorbesc cât se poate de literal, nu ştiu cu ce naiba or fi filmat oamenii ăia dar filme româneşti de acum mai bine de un deceniu arată cam la fel, lucru pe care-l consider inacceptabil). Cadrele sunt trase total aiurea, amatoriceşte aproape, fără nici o urmă de consideraţie pentru detalii precum încadrare sau lumină. Şi, în afară de asta, sunt teribil de lungi. Dureros de lungi. Nici nu vreau să mă gândesc cum o fi să tragi duble pentru cadre de 5 minute – deşi, dacă judec după rezultatul final, e plauzibil să presupunem că s-a tras totul din prima. Nici la montaj nu s-a întâmplat, aparent, mare lucru, căci sunt multe momente în care cursivitatea (pe cât o putea fi de cursivă o dâră de melc) se rupe, apărând efectul (nedorit de oricare regizor cu capul pe umeri) de ‘cadre aruncate la grămadă’.
Mă sperie însă posibilitatea că dl. Porumboiu ar încerca să fie original cu toată această însăilătură a dumnealui (lucru ce ar explica şi succesul avut pe la TIFF şi Cannes). Astfel, probabil, cele câteva minute bune în care, la un moment dat, personajului Cristi i se vede numai jumătate din profil (nasul, gura şi nişte frunte) n-ar fi nicidecum o greşeală elementară de încadrare, ci un veritabil simbol pentru situaţia conflictuală în care acesta se află. Şi mai rău, numai astfel mi-aş putea explica minutele în care ne este dat să citim, literalmente, rapoartele întocmite de acesta – care ar putea, să zicem, oferi o oarecare perspectivă asupra întregii poveşti, dar a căror pătrundere de către public este aproape voit îngreunată. Să nu-mi spună nimeni că stă să descifreze scris ilizibil de mână pe un ecran de cinema fără ca vocea personajului să ofere măcar un suport. Besides, n-ar fi de aşteptat ca într-o secţie de poliţie din anul 2009 rapoartele să se scrie, totuşi, la calculator?

Pentru că nici măcar asta nu este în stare să facă filmul ăsta, să ofere o imagine pozitivă a Poliţiei ca instituţie. Şi mai rău este că nici o imagine complet negativă nu oferă. La urma urmei nu oferă nici un fel de imagine despre nimic, ineditul e ca şi inexistent, totul e dezolant, gri, mizerabil, şi cel mai rău e că nici măcar nu e o dezolare naturală, firească – e un mizerabil artificial, calculat, aşa cât să respecte absolut fiecare clişeu negativ despre viaţa în România. Străzi neasfaltate, lucrări de reparaţii care nu se mai termină, gunoaie, şi în special omuleţi unidimensionali care vorbesc mecanic şi se mişcă mecanic. Românii n-au, aparent, cultura dialogului natural, iar asta se vede atât de evident în filmul ăsta încât nu ştiu dacă doar scenariul este prost sau oamenii ăia reprezentaţi acolo chiar vorbesc aşa. Îmi place să cred, totuşi, în prima variantă. Dialogul dintre Cristi şi soţia lui e aproape grotesc prin artificialitate şi stupiditatea pretextului (Mirabela Dauer?! WTF?! Unde mai pui că replicile ar fi mai degrabă potrivite unei filozofii la beţie, şi nici atunci…) distrugând iremediabil orice licărire de romantism ce s-ar fi putut ivi ca o briză de aer proaspăt (romantismul – alt lucru a cărui cultură românii nu o au). Iar majoritatea celorlalte dialoguri “fireşti” (cel dintre Cristi şi vânzătoarea de la magazin, de exemplu) sunt parcă luate dintr-un ghid de conversaţie.
Şi, nu în ultimul rând, filmului îi lipseşte elementul de legătură dintre dialoguri, dintre scene, elementul care l-ar mai fi putut, in extremis, salva – muzica. În mare parte din film, pe lângă că nu se întâmplă nimic, nici nu se aude nimic, lungile scene de filaj sau pur şi simplu de contemplare pierzând astfel singurul lucru care le-ar mai fi putut justifica, salva, explica, oferi un ritm. Este greu, într-adevăr, să găseşti/compui muzica potrivită pentru o scenă, însă parcă aş fi preferat o tortură sonoră decât o lâncezeală tăcută.

Nu mi-aş fi închipuit vreodată că voi vedea un film fără absolut nici o redeeming quality. Acţiunea este 0. Conflictul interior al personajului principal este atât de prost sugerat şi reprezentat că nici nu se simte. De altfel, deznodământul ni-l prezintă pe acelaşi Cristi prezentând planul flagrantului pe care refuzase anterior (fără nici o urmă de convingere adevărată, ce-i drept) să-l realizeze. Filmul pierde şi aici, astfel, situaţia de la sfârşit fiind exact aceeaşi cu cea de la început – un final în care, de exemplu, Cristi măcar ar fi demisionat pentru a nu-şi călca peste convingeri ar fi salvat, pentru mine, o parte din expoziţiunea anevoioasă şi prost alcătuită. Dar nu este cazul – vorbim de un film călduţ despre oameni călduţi, ca să nu le zic cârpe. La dracu’, nici măcar nu se înjură în filmul ăsta, nici măcar complet gratuit ca în atâtea alte filme româneşti. Iar secvenţa ce se vrea climactică, din biroul comandantului, e atât de teatrală iar Bucur (sau personajul lui) e atât de momâie încât se fâsâie orice tentativă de conflict de idei.
Unele peste altele, a te uita la “Poliţist, adjectiv” e ca şi cum ţi-ai petrece două ore privind rufele atârnate la uscat unduindu-se în bătaia vântului.

Ori nu ştiu despre alţii, dar eu vreau să mi se spună poveşti.