Scobitori de porţelan

Pentru că limba noastră e, nu-i aşa, o comoară.
Dar azi am să fiu avocatul diavolului şi-am să zic că mai mult decât cacofoniile în sine mă irită toţi hiperpuritanii care sar de cur în sus îmediat ce aud ceva vag amintind de una. Chestii gen “mănâncă cu lingura” sau “spune-i să aducă cârnaţi”. Serios, scoateţi-vă odată capul din fund şi daţi-vă seama că astea-s nişte formulări naturale, fireşti şi perfect româneşti. Asta e limba pe care-o vorbim. Mai din topor aşa. N-ai ce să-i faci.

Dar sunt printre noi şi oameni mai speciali, care nu mănâncă cu lingura. Ei mănâncă utilizând. Oameni care nu se duc “să aducă cârnaţi” ci, eventual, să-i achiziţioneze. Şi de fiecare dată când îi aud nu ştiu cu cine să-i asociez mai întâi – cu cvasi-oligofrenii care la 20+ de ani încă mai chicotesc în barbă când aud cuvinte gen “căcat” sau “sex”? Sau cu sobrii ăia cu un morcov în fund care adoptă o mină gravă, fac “tz, tz, tz” şi îţi arată şi obrazul, când aud aceleaşi cuvinte?
Dar probabil că e mişto să ne impopoţonăm limbajul cu formule sclifosite de care n-avem nevoie, dar care vezi doamne dau bine. Ne face să ne simţim atât de frumoşi şi curaţi când nu vorbim ca toţi ţăranii. Nu, noi mâncăm “utilizând” şi mergem să “achiziţionăm”. Şi ne face o plăcere atât, atât de intensă să arătăm cu degetul şi să strigăm în gura mare când mai auzim pe câte cineva vorbind, la urma urmei, firesc.

Să nu se înţeleagă că sunt împotriva unui stil îngrijit al limbii. De acord, evitarea cacofoniilor e undeva acolo, pe lista “lucrurilor de făcut” când vrem să ne exprimăm frumos, literar. Însă sub nici un chip nu este înaintea gramaticii şi a sintaxei corecte, de exemplu. Degeaba îmi eviţi tu toate cacofoniile pământului dacă în rest eşti plin de “vre-o”, “aş fii venit” sau “maşina care-am văzut-o”. Dar dacă respecţi toate astea, mi se pare puţin absurd să mă iau de tine în gura mare doar fiindcă ţi se pare “că castraveţii sunt cam acri”.
Partea cea mai amuzantă e că exact ăştia cu mulţi “i” şi cratime unde nu le e locul sunt de obicei cel mai fervenţi în combaterea cacofoniilor. Adică băi, uite, ei vorbesc frumos, nu ca tine.

O specie care mă irită şi mai tare sunt ăia cu “ca şi”. Îi ştiţi, cred, măcar fiindcă aţi mai auzit la viaţa voastră câte-un cântec de la Iris. Ah, sau ei erau cu “ca să”? Altă boală şi aia.
“Ca şi” e una din construcţiile alea ridicole care-au luat naştere în urma fricii exacerbate: vai, cum să fac o cacofonie, ce-o să zică lumea? Şi uite-aşa am ajuns la monstruozităţi gen

Stimată domniţă, eu, ca şi cavaler, am să vă sărut mâna.

care sfidează orice bun simţ lingvistic. Serios, “ca şi” nu există. Nu, nu înseamnă “în calitate de”. Înseamnă cel mult “precum” sau “asemenea”, dar ca să fim siguri vom zice că nu există şi vom folosi “precum” şi “asemenea”, că de-aia le avem. Sau pur şi simplu “ca”. Însă repet,
“CA ŞI”
NU
EXISTĂ.
Iar ce e şi mai rău, a ajuns un fel de marcă a preţiozităţii lingvistice. A depăşit de mult statutul de dirty little helper când te-afli într-o situaţie cacofonică. Nuuu, “ca şi” s-a generalizat, e ca şi un cancer (!), ajungi să-l auzi în cele mai futătoare de creier combinaţii şi ipostaze.

“Eu, ca şi prim ministru, nu sunt de acord cu…”

De ce? Serios, de ce? Asta e o întrebare foarte bună pe care toţi oamenii ar trebui să şi-o pună atunci când scriu sau spun ceva. Preferabil înainte să scrie sau să spună ceva-ul ăla, pentru că i-ar scuti de mult efort inutil. De ce? Pentru că nu e ca şi cum ai fi cavaler, eşti prim ministru, şi uite că treaba asta te scuteşte de multe conjuncţii inutile. De ce să zici tu “ca şi” când poţi să zici bine mersi: “ca prim ministru”! Şi gata, n-a căzut nici un cer, nu s-a înspăimântat nici un nevrotic cu coşmaruri scatologice.
Pe bune, “ca şi” e o tâmpenie. Dacă aş fi o domniţă şi mi-ai zice că tu, “ca şi cavaler”, aş trage despre tine trei concluzii:

1. Nu eşti cavaler, că de-ai fi fost foloseai “în calitatea mea de” şi de scoteai mult mai elegant;
2. Nu prea gândeşti înainte să vorbeşti, nu chiar atât de mult;
3. Ca să nu te demoralizez de tot, o să-ţi zic că eşti mai ok, totuşi, decât ăia care-ar zice “ca VIRGULĂ cavaler”…

Eu am o teorie cu virgula asta. Cândva, demult, în zorii zilelor când românii au fost izgoniţi din Eden şi şi-au dat seama că sunt goi şi vorbesc cu “caca”, au stat ei şi s-au gândit ce să facă şi-au venit cu ideea, bunicică de altfel, de a face, aşa subtil şi pe şestache, o pauză între cele două cuvinte, pentru a nu da naştere cuvântului ruşinos. “Păi şi cât de mare să fie pauza, bade?” l-au întrebat cei mai slabi de înger pe înţeleptul cătunului. Iar acesta a stat şi s-a gândit şi le-a răspuns: “Păi nu ştiu bre, acolo, cât o virgulă.” “Cât o ce, bade?” întrebă mămăiţa din vârful dealului, care era mai tare de-o ureche pentru că de 80 de ani stătea în căsuţa de vizavi de biserică. “Cât o VIRGULĂ!” îi răspunse bădia, ca să înţeleagă toată lumea.

Ei şi ghiciţi ce-au înţeles. Dacă mai luăm în calcul şi principiile telefonului fără fir povestea chiar pare plauzibilă.

Cei mai tari, însă, sunt ăia care folosesc virgula în scris. Pe calculator. Adică nu e ca şi cum, ştii, ai putea să bagi un delete să reformulezi, asta ar însemna să stai chiar 10 secunde să te gândeşti la o alternativă. Quelle horreur!
Recunosc, am folosit şi eu “virgulă” o perioadă. Pentru că aveam eu senzaţia că sună cool. Părea aşa, o chestie exotică. Dar atunci aveam vreo 12 ani şi raţiunea abia începea să-mi facă cu ochiul. Nu e cool, e o tâmpenie. E cam tot atât de cool ca a duce mâna la gură când râzi. Iar dacă chiar faci chestia asta, pe bune, nu.

Serios, lăsaţi-vă de acrobaţiile astea lingvistice. Mai deranjante pentru mine sunt cacofoniile mascate prost, pentru că dacă le sesizez înseamnă că n-au fost aşa bine mascate din capul locului, nu? Prefer să aud o cacofonie sinceră (pe care aş putea chiar să n-o sesizez – virgula o sesizez precis, că e din pom) decât toate prostiile astea artificiale.
În plus, come on, nu e decât caca. It’s not like we don’t have to deal with it every day.

Sau (încă o dată) despre felul disfuncţional în care se pun în aplicare în România idei, de altfel, valabile şi de bun simţ.

A circulat ieri pe Twitter un articol mişto în care se punea o problemă foarte interesantă şi de oarecare actualitate. Să zicem că eşti om de-ăsta cu comunicare online, new media and such, şi ai în administrare un fan-page “corporate” de Facebook. Pagina poate să fie a unei bănci, a unei instituţii, a unei companii, a unui artist chiar – n-are aşa de mare importanţă. Important este ce te faci tu, ca om, în situaţia în care cineva postează pe pagina respectivă un mesaj în care vorbeşte despre sinucidere sau chiar anunţă că se va sinucide. Pe bune, ce faci? Îi răspunzi, nu-i răspunzi, ştergi mesajul? Dacă îi răspunzi, ce-i zici? Şi cum te descurci cu restul de fani ai tăi care văd mesajul respectiv şi reacţionează la el?
Mă rog, citiţi articolul pentru asta, really, deşi mai mult ridică întrebări decât oferă răspunsuri. Şi aruncaţi un ochi şi la comentarii. I want to make another point.

Ideea e că două concluzii s-au desprins din discuţia de acolo. 1 – asemenea mesaje nu trebuie niciodată şterse sau ignorate, şi 2 – ar fi foarte indicat să-l îndrepţi pe respectivul către un număr de telefon unde poate primi asistenţă. În cazul ăsta, lumea vorbea de Samaritans of Boston, care zic la ei în mission statement că

Samaritans’ goal is to reduce the risk of suicide and increase awareness about suicide prevention throughout Greater Boston and MetroWest.

Excelent.
Am descoperit ulterior alte organizaţii similare, cum ar fi ăştia care acţionează pe tot teritoriul UK şi al Irlandei. Şi precis mai sunt foarte multe iniţative de genul ăsta în lume, fie charities fie pe programe guvernamentale and such. Aşa că am fost curios să aflu cum se descurcă România la capitolul ăsta. Avem noi oare măcar un număr de telefon unde cei cu probleme emoţionale să poată suna pentru asistenţă?

Am fost plăcut surprins să aflu că da, avem: 0800 08 01 00. Acum un an şi ceva s-a inaugurat în cadrul spitalului Obregia Centrul de prevenire a tentativelor de suicid la copii şi adolescenţi, destinat “tinerilor cu probleme psihice, care au manifestat de a lungul timpului un comportament autoagresiv şi tentative de suicid”. Dincolo de faptul că formularea de mai sus îmi place de mor şi sper că ăia de la Adevărul au venit cu ea, nu cei de la Obregia, mai este de remarcat şi cât de exclusivistă e toată treaba. Adică don’t get me wrong, este extraordinar că unii au sesizat în sfârşit lipsa acută de sprijin de care suferă tinerii în asemenea situaţii şi au făcut ceva în acest sens, dar cu adulţii ce te faci? Pe ăia unde-i trimiţi?
De asta zic, e o iniţiativă de lăudat, însă ăsta trebuie să fie doar un început. Mai e enorm de mers înainte.

Şi ajung la ceea ce m-a iritat pe mine cel mai tare în toată treaba asta. Dacă aţi fost pe vreuna din paginile Samaritenilor de mai devreme poate aţi observat că şi ăia din Boston, şi ăia din UK & Irlanda şi probabil cam toţi ăilalţi care-or mai fi pun mare accent pe o chestie: asistenţa 24 de ore din 24. Pe principiul “We don’t know when you might need us”. Ei bine, puteţi ghici de pe-acum că centrul de la Bucureşti împreună cu numărul de telefon funcţionează după un orar: anume de luni până vineri, de la 8:30 la 16:30. Dincolo de asta, ne pare rău, te descurci. Sau amână-ţi disperarea şi revino luni de dimineaţă. Şi trezeşte-te şi tu mai devreme măcar, ce dracu, dacă tot faci umbră pământului degeaba!

Deci cam aşa se oferă “asistenţă” în România. Pentru că noi chiar n-avem simţul urgenţei, aşa cum am mai descoperit în zeci de alte situaţii. După ce că Salvarea te sună înapoi după 5 ore să te întrebe dacă mai ai nevoie de ei, până şi atunci când ai gânduri negre şi chiar vrei să cauţi ajutor trebuie să respecţi un orar.

Facepalm.

…strigă românul isterizat de copiii care se jucau sub geamul lui.

Avem o relaţie tare ciudată cu copiii patriei. Nu e love/hate, e de-a dreptul hate/hate, şi-un hate de-ăla animalic. Începând cu nemuritorul “tinerii din ziua de azi”, care o fi el vechi de când lumea dar capătă conotaţii apocaliptice în gurile românilor de 50+ ani. Deja am depăşit de mult nivelul privirilor dezaprobatoare şi a dojanelor din deget. Nu, copiii au devenit duşmani de moarte şi trebuie stârpiţi.
Câinii vagabonzi? Ei acuma, sunt şi ei suflete de la Dumnezeu, şi oricum nu muşcă decât pe oamenii răi.

Acum vreo 15 ani, cam ca oricărui puşti crescut prin Rahova în anii ’90, ieşitul la joacă “în faţa blocului” îmi ocupa o bună parte din timp. “În faţa blocului” însemna, în principiu, fie bătut mingea pe maidanul din spate (unde erau instalate mai multe suporturi de bătut covoare pe care le foloseam ca porţi), fie căţărat după corcoduşe şi dude în copacii din grădina din faţă. Sigur, iarna era şi mai mişto pentru că intrau în funcţiune săniile; era o vreme când prin ianuarie erau mai multe sănii pe străduţele alea decât maşini. Acum, privind în urmă, mă fascinează aura de ruralitate din cartierele de blocuri comuniste, aură pe care multe o mai păstrează încă. Dar atunci cea mai mare problemă era că mama lui Ionuţ de la 7 nu-l mai lăsa afară, şi dă-l încolo de Ionuţ, dar asta însemna că odată cu el era închisă în casă şi mingea aia mişto a lui.

O altă problemă mai era vecinul de la 1, un tip morocănos şi bătrânicios cu figură şi voce de baubau. În special vara, pastime-ul lui preferat era să scoată capul pe geam din jumate în jumate oră şi să ragă la noi. Problema lui era de regulă fie “să tăcem dracului din gură”, fie “să ieşim dracului de acolo că alea-s florile plantate de el”. Noroc cu fi-sa care era o simpatică şi ne lua mereu apărarea. Dar na, omul pe dinăuntru probabil mocnea. Şi aşa ne-am trezit într-o bună zi cu gărduleţul dimprejurul grădinii, ce n-ajungea la genunchi, înălţat cu încă un metru. Şi cu portiţa prin care intram înălţată şi ea şi închisă cu două lacăte.
Deznădejdea pe capul nostru a fost mare, mai ales că grădina de cealaltă parte a aleii de intrare în bloc, cu salcâm şi trandafiri, era deja off-limits.

Sigur, după ceva vreme am acceptat situaţia aşa cum era şi am încercat să găsim ways around it. Gardurile, de bine de rău, puteau fi căţărate. Iar în curând am descoperit thrill-ul de a intra pe şest în grădină şi de a vedea cât zgomot puteam face fără să iasă ăla la geam.
Până într-o zi când a mai apărut o variabilă în ecuaţie. Deranjat probabil de lumea care descoperise că gardul proaspăt înălţat e foarte aşezabil, nenea s-a gândit să sudeze pe gardul ăla şi nişte ţepuşe. Sigur, n-am reuşit niciodată să aflăm dacă el a fost, dar şanse slabe să fi fost altcineva.

Ţepuşele nu reuşeau, totuşi, să-i răpească gardului din căţărabilitate. Ba vara îi eram chiar recunoscători vecinului, pentru că acum făceam doi paşi pe gard, întindeam mâna şi ajungeam fix la dudele şi corcoduşele copacilor din grădină. Era cam cheap faţă de urcatul în copacul propriu-zis, ne simţeam şi noi puţin vinovaţi că devalizam pomii ăia, dar hei, uite! Corcoduşe!
Primul care-a dispărut a fost corcoduşul. Era foarte mare şi crengile i se aplecau peste gard, până în stradă. Cu crengile înverzite era ca un fel de pavăză a grădinii, ascunzând mare parte din ea de restul străzii. Ăsta a fost, de fapt, şi marele şoc – dincolo de rămăşiţele de crengi risipite pe jos. Deodată grădina era dezbrăcată, goală, expusă.
Dudul a urmat şi el la scurt timp.

Gata, acum nu mai erau motive să se strângă lumea să facă gălăgie.
După câteva luni au dispărut şi băncuţele de o parte şi de alta a aleii de intrare în bloc, unde mai stăteau fie băbuţe pălăvrăgind, fie tineri sărutându-se. În sfârşit domnul Vasilescu putea avea liniştea atât de râvnită.

Sincer, speram ca după atâţia ani să se mai fi schimbat ceva, puţin, în mentalitatea oamenilor ăstora. Dar nu. Uite, în Aradul anului 2010 locatarii cer primăriei să facă parcări peste locurile de joacă pentru că sunt terorizaţi de copii. Să accentuez asta? Pentru că mi se pare important. De copii. Copii de oameni.
Citeam mai demult undeva pe un blog, nu mai ştiu care, o teorie care zicea că există un moment critic în viaţa unui om când ajunge să fie puternic deranjat de orice manifestare de bucurie a celor din jurul său. Şi că este o chestie inevitabilă peste care însă trebuie să treacă, împotriva căreia trebuie să găsească resursele să lupte, pentru că altfel nu poate să mai convieţuiască sănătos cu ceilalţi. Şi că asta ar fi cheia unei bătrâneţi fericite şi, în general, a unei vieţi fericite.

Dar nu şi pentru români, nu. La noi ura asta apare mult mai devreme, e generalizată şi nici nu luptăm împotriva ei, pentru că ne place. În micimea noastră, ne dă un scop.

Stimate domnule Radu Muntean,

În timp ce respect şi aş putea chiar să înţeleg pasiunea pe care aţi dezvoltat-o pentru penisurile actorilor cu care lucraţi, simt că este de datoria mea să vă aduc la cunoştinţă că această pasiune nu este împărtăşită şi de marea majoritate a publicului dumneavoastră. Poate au ales să nu vă spună de teama de a vă răni sentimentele, dar nu-mi permit să vă las să persistaţi şi pe viitor în această eroare. Cine ştie, peste ani, ce viitoare capodoperă veţi mai deturna iremediabil, iar ăsta e un risc pe care nu mi-l pot asuma.

Nu sunt unul din pudibonzii ăia nesuferiţi, dar pe cinstite acuma – un penis trântit absolut casual în mijlocul unui film nu este nici realist, nici dramatic; este, cel mult, puţin penibil, deturnând atenţia de la dramă (oricât de bine construită) şi ridicând întrebări chicotite despre regizor. Aşa că domnule Muntean, ştiu că vă va fi greu, dar data viitoare vă rog să încercaţi să rezistaţi acestei tentaţii insidioase.
De fapt poate nici n-aveţi vreo legătură iar eu vă învinuiesc pe nedrept – penisurile sunt parşive, ştiu. Profită de orice moment de neatenţie ca să se strecoare în cadru. Cum ţi-ai întors puţin spatele, hop! penisul fluturându-se şturlubatec în faţa camerei. Dar vă rog eu, domnule Muntean, faceţi efortul ăsta pentru spectatorii dumneavoastră şi fiţi mai vigilent.

Altfel, Marţi, după Crăciun e chiar un film surprinzător. De obicei, când asociezi cuvintele “dramă” şi “românesc” ajungi fie la povara vieţii sub comunism fie la povara vieţii în capitalism, şi în general imaginea mentală include cerşetori, prostituate, avorturi, puşcăriaşi, blocuri gri şi autorităţi de căcat. Drama ajunge astfel să însemne, în dulcele stil românesc, mizerie. Şi printr-un silogism iarăşi tipic românesc, unde nu e mizerie de-aia cruntă n-are cum să fie nefericire. Ai ce să mănânci, ai ce să îmbraci, ai un loc de muncă, gata, ce-ţi mai trebuie? Bucură-te!
Şi îmi pare foarte bine când un film vine şi printr-o mişcare surprinzătoare dă un şut în fund prejudecăţilor ăstora mioritice. Sure, avem ce mânca, avem un acoperiş deasupra capului, avem ce să punem pe noi. Dar până în vârful piramidei lui Maslow mai e un drum lung.

Personajele din Marţi, după Crăciun au “tot ce le trebuie”. De fapt filmul chiar se chinuie din răsputeri să ni-i prezinte pe oamenii ăştia ca middle class, apelând la multe din frustrările şi prejudecăţile românului de rând. Ei au case mişto cu mobilă de la Ikea şi multe, multe calorifere, au telefoane fancy pe care nu le ştiu folosi, îşi permit să cumpere pini olandezi din Danemarca şi, nu în ultimul rând, au copii pe care – culmea burgheziei! – îi trimit la lecţii de pian.


eram serios cu caloriferele

Filmul este, aşadar, o felie din viaţa unor oameni educaţi şi împliniţi profesional – faptul că sunt români este doar un alt atribut, dar nu asta îi defineşte şi nu asta este relevant pentru intrigă. Producţia beneficiază aşadar de o universalitate binevenită, publicul străin urmând să judece exclusiv miza şi felul în care aceasta este jucată – fără a fi seduşi de aura de exotism emanată de sărăcia şi grotescul în care ne-am tot scăldat. Şi mă bucur că filmul stă foarte bine în picioare la capitolul ăsta, ajutat de o dozare inteligentă a momentelor şi de nişte interpretări foarte reuşite.

Avem în sfârşit o dramă care nu se petrece nici la nivelul stomacului, nici exclusiv în capul regizorului. Uite nişte personaje vii, cu care rezonezi, de care ajungi chiar să-ţi pese. Wow, nu se poate, avem şi sentimente? Pe care actorii reuşesc să şi le asume, fiind credibili? Mărturisesc, a trebuit să-mi înăbuş nişte chicote la auzul câtorva replici, de altfel perfect valabile, dar care sunau teribil de ciudat pentru că urechile mele nu erau obişnuite să le audă în română. Adică să fim serioşi, “îmi pare rău, nu vreau să te rănesc”? “Eşti o mare dezamăgire pentru mine”? Spune-le în engleză şi zici că-s copiate dintr-o siropoşenie de la Hollywood. Şi desigur, de ce să împrumutăm sentimente veritabile de la comercialii ăia când putem avea incursiuni criptice în angoasele mizeriei autohtone, nu? Românii adevăraţi nu se preocupă cu nimicuri de-alea.

Filmul relevă un lucru pe care îl intuiam, dar de care mă mai îndoiam uneori. O parte din români mai ştiu să simtă. Mai mult de atât, ştiu să îşi asume sentimentele cu decenţă şi demnitate. Fără istericale desprinse din reality show-urile de prost gust de pe Prima, fără exagerări caricaturale menite a gâdila un umor de autobază, fără melodramă, fără manele. Uitându-mă la Marţi, după Crăciun şi intuind ce se petrece în Felicia, înainte de toate (pe care intenţionez să-l văd cât mai curând) m-aş hazarda să zic că filmul românesc începe să păşească în sfârşit într-o nouă etapă, găsindu-şi mize ceva mai rafinate, creând personaje ceva mai umane, mai cerebrale, mai educate, cumva “ideale” dar mai relatable.
I mean come on, oamenii ăştia merg în localuri unde se pune Aievea şi discută despre snowboarding şi Timpuri Noi. Nu pot decât să sper că urmează mai multe personaje de genul ăsta în filmografia românească.

Acum sper că e mai clar de ce mă deranjează faza cu tunsul în baie. Este fix din senin, fix gratuită, şi vine în contra a tot ce am spus până acum, ca şi cum Mizeria aia pe care ne-am bucurat că am depăşit-o ne prinde din urmă cu un scuipat. Poate că e o voluptate conjugală cu care încă nu rezonez, dar nu pot decât să mă bucur că nu durează mult.

Poate că din ce am scris până acum nu se înţelege mare lucru despre film, dacă nu l-aţi văzut deja. Eu vă sfătuiesc însă s-o faceţi. Bonus points dacă aveţi pe cineva lângă voi care să zică la momentul potrivit “Nu-i chiar aşa, la cabinet purta mânuşi!”

I had an uncontrollable urge of turning back in the middle of the screening and high-five the guy.