Cam cum s-a văzut #RosiaMontana la Al Jazeera

Am petrecut o bună parte din ultima oră urmărind dezbaterea despre Roşia Montană din emisiunea The Stream de la Al Jazeera. Au vorbit Cătălin Hosu din partea RMGC, Ionel Blănculescu din partea guvernului, Alexandra Dodu din partea Fundaţiei Culturale Roşia Montană şi Mihnea Blidariu ca reprezentant al campaniei Salvaţi Roşia Montană. Pe lângă asta, au fost preluate mai multe observaţii trimise de către spectatori prin social media, preponderent pe Twitter (@AJStream si #AJStream).

Cum s-a văzut.

În primul rând, obişnuiţi cu dezbaterile interminabile de la televiziunile noastre, când 4, 5 invitaţi turuie ore în şir pe aceeaşi temă ce se repetă zile la rând, probabil succintitudinea (?!) emisiunii de la Al Jazeera a fost şocantă inclusiv pentru invitaţi. Transmisiunea TV propriu-zisă a durat fix jmătate de oră, discuţia mutându-se apoi pentru altă jumătate de oră pe stream-ul web al emisiunii. Cele două moderatoare, foarte apte de altfel, jonglau în permanenţă între punctele de vedere pro şi contra, atât ale invitaţilor cât şi ale celor de pe net, într-un limbaj în egală măsură elegant, scurt şi cuprinzător. Ai noştri în schimb se lansau în retorici prelungi şi n-ar fi avut nici o problemă să vorbească singuri neîntrerupţi o oră întreagă. Probabil şi asta a contribuit la impresia generală de “dialogul surzilor” – e clar că după un deceniu de dispute nu se va ajunge la un consens într-o emisiune TV de jumate oră, dar oamenii ăia nici nu prea dădeau semne că s-ar asculta unii pe ceilalţi; o veche meteahnă a abilităţilor conversaţionale autohtone, bag de seamă.

Cu oarecare tristeţe, pot spune că Cătălin de la RMGC a fost cam cel mai articulat (şi cam cu cea mai bună engleză). Vorbea despre locuri de muncă, despre comunitate, despre cum barajul de la lacul de cianură va depăşi de jdemii de ori standardele internaţionale de securitate, despre cum pentru oamenii de-acolo mineritul e o tradiţie etc. Cu toate astea, cel mai tare m-a surprins atunci când, întrebat de moderatoare ce îl face să meargă înainte având în vedere că s-a mutat la Roşia de 10 ani pentru acest proiect iar acesta nici măcar n-a început încă, a dat un răspuns simplu, mişto, şi debordând de un entuziasm, cred, nedisimulat: va fi cel mai mare şi mai complex proiect de exploatare minieră din Europa. Băi, mândria aia autentică din glasul lui, de inginer care face o chestie super şmecheră despre care ar fi în stare să-ţi povestească la infinit, pot spune că m-a uimit. Nu-mi imaginam, dar m-a cuprins senzaţia că şi de partea cealaltă a baricadei sunt oameni (nu zic că toţi) care cred cu sinceritate în proiectul ăsta, în anvergura sa şi în faptul că va aduce beneficii zonei. Mi se pare tare important să luăm şi asta în calcul atunci când ne construim argumentaţiile împotriva proiectului.

Pe de altă parte, din partea Alexandrei m-a lovit în genere un aer uşor exaltat, culminând în declaraţia plină de patos că “Roşia Montană este un pământ sfânt al românilor”. Nu cred că de asta are nevoie retorica anti-proiect, cu toată stima. Nu naţionalismele vor salva Roşia de la soarta de ketchup, oricât de sincere ar putea fi ele în inimile noastre. În schimb, argumentele economice solide şi planurile alternative de dezvoltare ar putea face asta. Hai să crowd source-uim noi un draft de proiect de lege pe care să ne dăm apoi semnătura 100,000 de oameni sau câţi e nevoie şi să-l înaintăm noi în Parlament. Mi-ar plăcea să cred că suntem în stare şi de asta, dincolo de protestele în stradă care, desigur, au rostul lor.

Blănculescu a fost jalnic, deşi admit că avea o intonaţie care l-ar recomanda pentru un post de radio sau ceva voice acting. Musai în română, totuşi, pentru că engleza probabil a învăţat-o împreună cu Iliescu (mai chicoteau şi moderatoarele, din când în când). Dincolo de faptul că repeta obsesiv că el nu reprezintă RMGC (deşi nimeni nu zicea asta), mai repeta obsesiv şi faptul că “nu suntem în România” către ceilalţi invitaţi – “whatever that’s supposed to mean”, după cum remarcase Alexandra la un moment dat. Basically, “tăceţi voi din gură că ne faceţi de râs la străini” a fost principala idee din discursul lui; nici un răspuns coerent la faza cu Guvernul care mandatează o companie privată să exproprieze oameni în interes naţional.

Au fost şi câteva momente mişto de tot, din păcate insuficient exploatate. La un moment dat Alexandra a reuşit să-l încuie pe Cristian cu o întrebare simplă dar de efect – care sunt, pe scurt, riscurile exploatării? Tipul a dat-o cotită cu graţie, invocând că toată documentaţia de mediu a fost depusă şi că au primit avize şi că bla bla (deşi ţin minte, nu mai caut acum linkurile exacte, că citisem că documentaţia respectivă ar fi de fapt a load of bullshit). Apoi, a mai fost momentul când s-a adus în discuţie opoziţia Academiei Române şi a specialiştilor de la ASE – în situaţia asta, când retorica pro-exploatare îi reduce pe protestatari la hipioţi şi hipsteri dezorientaţi, nişte apel la autoritate pică bine şi cred că treaba asta ar trebui subliniată mai mult: sunt unele voci extrem de pertinente şi de importante care vorbesc împotriva exploatării, nu vorbim doar de o mână de activişti de mediu aşa cum se lasă de înţeles de multe ori.

Un alt moment mişto şi insuficient explorat din cauza gălăgiei de fond a fost intervenţia lui Mihnea în care zicea că minerii din Roşia au experienţă în galerii, ei având lucrat :) în subteran toată viaţa lor. În vreme ce exploatarea propusă de RMGC va fi în aer liber, cam toată expertiza lor e zero barat – în condiţiile astea, către cine vor merge mai exact sutele de locuri de muncă promise? Sau îi reconvertim pe minerii din Roşia în şoferi de camion?

În concluzie, constat că taberei “Salvaţi Roşia Montană” îi cam lipseşte capacitatea de a dialoga clar, lucid şi coerent cu instituţiile media profesioniste şi nepărtinitoare din străinătate – exact lucrul de care avem nevoie şi care ar fi trebuit să fie avantajul nostru. Să ne batem cu pumnul în piept că murim pe baricade este nobil, dar nu ajută in the grand scheme of things, la fel cum nu ajută retorica naţionalistă. Însă am impresia că învăţăm, încet încet. La urma urmei este cam prima oară după ’90 când protestăm la o asemenea amploare şi avem un astfel de contact cu media internaţională. Avem multe de recuperat, but we’re getting there. Doar să nu fie prea târziu.

Propunere #1 – Ca plan pe termen mediu, continuu să cred că e o idee fezabilă să construim un proiect de lege alternativ prin crowd-sourcing. Zic prostii?
Propunere #2 – Cred că ar trebui să facem un efort cât de cât concentrat şi să traducem în engleză toate documentele oficiale care sunt împotriva exploatării şi/sau a proiectului de lege (de exemplu raportul Ministerului Justiţiei), pentru a fi cât mai accesibile presei internaţionale. Inclusiv însuşi proiectul de lege, plin de aberaţii cum o fi. S-a făcut asta?

Uniţi, salvăm

Nu cred în ideea de “salvare” şi nu cred că eu – fie şi ca parte a unui grup organizat de oameni care protestează – aş putea s-o înfăptuiesc. Cu toate astea, am strigat “uniţi, salvăm #RosiaMontana” (neapărat cu hashtag) câteva ore bune acum două nopţi şi intenţionez să o fac ori de câte ori voi putea în nopţile ce urmează. Între timp îmi place să cred că mâinile mele sunt două din multele care împing la vale bulgărele ăsta, informându-mă pe mine şi informându-i pe alţii despre ce se întâmplă atât în stradă cât şi în afara ei, unde se simt deja ecouri.

Deşi nu cred în salvare, cred în schimb în viitor. Citeam zilele trecute o analiză despre cum populaţia tânără şi educată de la oraş începe să se mute în număr din ce în ce mai mare la ţară, antrenând un fel de “urbanizare” a ruralului, aducând cu ei “beneficiile” de la oraş – de fapt, nimic mai mult decât condiţiile unui trai decent şi modern: gaz, apă curentă, canalizare, internet. Contrar concepţiei induse de către comunism, cu tot cu a sa urbanizare forţată (şi, deseori, strict pe hârtie), ruralul cred că va avea un rol extrem de important de jucat în viitorul dezvoltării acestei ţări. Nu trebuie să stăm cu toţii grămadă în cutii de beton şi claxonându-ne în ambuteiaje, şi încet încet se pare că ne dăm din ce în ce mai mulţi seama de asta. Se poate şi altfel, nu trebuie decât să facem un pas în spate şi să privim poza de ansamblu.

În strânsă legătură, deci, cred în dezvoltare durabilă. Cred în construirea a ceva frumos şi funcţional de la 0, cărămidă cu cărămidă, în timp şi cu răbdare. Visez la dezvoltarea satului românesc pe trei coordonate – istorie, agricultură şi turism. Acelaşi lucru l-am văzut în Franţa acum câţiva ani, unde am petrecut câteva săptămâni bune “la ţară” şi am rămas uimit de turismul masiv atras de istoria locală şi de agricultura înfloritoare. Lucruri de care nu ducem nici noi lipsă, trebuie doar să le (re)descoperim şi să le punem în valoare – construind, în acelaşi timp, un viitor pentru generaţiile următoare, care nu vor mai fi nevoite să părăsească satul pentru a trăi decent şi modern.

De aceea, nu cred că mineritul în forma propusă este o soluţie. Nu una pe termen lung, nu una pe care mi-aş dori-o. Să admitem că vor exista 900 de locuri de muncă pe durata exploatării – asta înseamnă 17 ani. Să admitem că 70% din ele vor reveni populaţiei locale, deşi mi se pare un procent optimist – vorbind de tehnologii avansate, vor trebui angajaţi specialişti “din afară” cu calificări mult peste cele ale localnicilor. Rămân 630 de locuri de muncă, pentru o perioadă de 17 ani. Ca orizont de timp, asta înseamnă în jur de anul 2035. În anul 2035 în Roşia Montană vor fi 4 munţi nivelaţi, halde de steril cât vezi cu ochii şi 630 de oameni fără locuri de muncă. Back to square one, numai că de data asta nu vom mai avea nici aur, nici munţi, nici sate. Unde-i câştigul pentru oamenii ăia?

Avem exemple în desfăşurare chiar în România: în caz că n-aţi auzit de mina de cupru Roşia Poieni şi satul îngropat Geamăna, citiţi reportajul ăsta şi uitaţi-vă la clipul de mai jos.



Ăla nu e decât un munte. La Roşia Montană se propune exploatarea a 4 munţi. Fără cale de întoarcere, fără a putea da timpul înapoi şi a încerca altceva. La fel ca la Geamăna, la fel ca la Ada Kaleh, la fel ca în toate locurile dispărute ireversibil în urma goanei cu orice preţ după bani şi energie. Ştim că se poate şi altfel, iar asta face ca tăcerea noastră să nu aibă nici o scuză.

În 2035, cu puţin noroc, voi avea 45 de ani. Suficient cât să-mi amintesc că a existat un moment când am avut ocazia să-mi fac vocea auzită. Chiar dacă va fi în zadar şi îmi va veni să plâng de ciudă, voi putea măcar să merg drept pe stradă fără să-mi fie ruşine.

Anul trecut la protestele din ianuarie ziceam că încă nu mi-am găsit o luptă în care să cred şi pentru care să ies în stradă. Treaba asta s-a schimbat între timp, şi nu de acum – au mai fost anul trecut în vară nişte proteste la Guvern şi la ICR împotriva lui Ponta, pe care nu şi le mai aminteşte nimeni. Însă acum mă uit în jur şi brusc parcă totul a căpătat o altă dimensiune. Aici nu mai salvăm atât Roşia Montană cât viitorul nostru ca oameni şi ca cetăţeni.

Pentru perspectivă, linkuri de dat clic pe ele. Le puneţi voi cap la cap.
– Roşia Montană a intrat în interesul internaţional cum n-a făcut-o niciodată în ultimii 9 ani, spune Google Trends;
– Acţiunile Gabriel Resources s-au cam dus în budă de când cu protestele (cumulate din câte înţeleg cu refuzul Allianz de a asigura operaţiunea, lucru grăitor pentru pespectivele acesteia);
– Protestele împotriva legii abuzive propuse de guvern au ajuns pe prima pagină reddit şi încă se ţin pe poziţii; discuţia iscată e, cum e de aşteptat, inteligentă şi amuzantă în acelaşi timp;
– Aflăm că RMGC a pompat în ultimii ani peste 5 milioane de euro doar în presa scrisă din România – în televiziuni probabil de două, trei ori pe atât;
– O serie de argumente economice împotriva exploatării propuse de RMGC sunt foarte fain sintetizate în articolul ăsta;
– VICE sunt mega meseriaşi şi transmit live de la proteste printr-un cont dedicat de Twitter;
– Similar de meseriaşi mai sunt Casa Jurnalistului cu al său Vlad Ursulean, precum şi ex-to’arăşul de facultă Cătălin Georgescu;
– Pe site-ul Avaaz a pornit o petiţie ce va fi înaintată ministrului mediului;
– Joi seara, 5 septembrie, de la ora 22:30 ora României, Roşia Montană va fi subiectul emisiunii The Stream de pe Al Jazeera English.

La alţii e mai uşor

Fals, nu e mai uşor, dar “la noi” trebuie să munceşti de două ori mai mult pentru acelaşi rezultat. O dată e munca propriu-zisă, apoi urmează educarea populaţiei căreia trebuie să-i explici ce faci tu de fapt şi cum stau lucrurile. Pentru că “la noi” într-o grămadă înspăimântătoare de domenii lucrurile se situează cel puţin în epoca de piatră. Aproape orice-ai vrea să întreprinzi, te trezeşti că eşti pionier. Pentru lucruri care ţie ţi se par de bun simţ trebuie să stai să baţi apa în piuă, să modelezi mentalităţi, să schimbi paradigme.

Nu există prea multe căi bătătorite în România, if you get down to it. Ăia care-ar fi fost capabili să deschidă noi drumuri au preferat (pe bună dreptate) să plece să-şi facă treaba în alte locuri unde nu mai trebuie să stea să-i tragă şi pe alţii după ei. Alţii, mai încăpăţânaţi, se bucură la fiecare mică victorie de aici alimentându-se din gândul că taie un drum, deschid nişte uşi, scriu nişte istorie. Participă cu puţinul de care sunt în stare la un proces general de (re)normalizare.

Să fii un om întreprinzător în România este o binecuvântare şi un blestem. Un blestem pentru că cel mai probabil va trebui tu să construieşti absolut tot. Să creezi organisme, mecanisme, industrii chiar. Să pui umăr la crearea de la zero a întregului cadru necesar ideii tale să funcţioneze. Până apuci să te mai ocupi de ceea ce voiai, de lucrul de la care ai pornit, s-ar putea să ai surpriza să mori. Sau, în orice caz, să ţi se acrească irevocabil.

O binecuvântare pentru… ceilalţi. Pentru alţii care-ţi vor urma şi care vor avea de la ce să plece. Muncă de martir pentru care nu te va mai ţine minte nici naiba, muncă pentru care trebuie să fii un pic nebun. Dar dacă n-o faci tu, n-o va face nimeni. Şi mereu va fi nasol în România, mereu va lipsi câte ceva, mereu vor fi atitudinile oamenilor în nu ştiu ce fel, mereu se vor găsi motive.

Suntem la pământ, ăsta-i adevărul. Şi nu vorbesc de politică, de chestii mari. Suntem la pământ pentru că ne lipsesc atât de multe lucruri pe care le luăm de-a gata când le vedem la alţii, dar pe care noi n-avem disponibilitatea să le construim pentru noi. Suntem la pământ pentru că toţi oamenii care ar putea face ceva mai bine, care ar putea schimba ceva cu adevărat din poziţia în care se află şi cu cunoştinţele pe care le au, aleg să nu. Sau aleg să da, dar în altă parte. Aleg să devină nişte rotiţe funcţionale dintr-un sistem gata funcţional de altundeva, când aici ar putea să fie agenţi ai schimbării ăleia pe care cu toţii o aşteptăm şi sperăm să vină brusc şi din altă parte.

Şi cel mai cumplit e că, la nivel strict uman, oamenii ăştia au perfectă dreptate şi nu-i poate învinui nimeni. Iar noi vom rămâne aşa, atârnaţi, amorţiţi, aşteptând mereu să primim ceva de la alţii dar niciodată de la noi înşine.

Protestul tuturor, protestul nimănui

Aş scrie azi despre orice altceva, aş fi scris şi zilele trecute despre orice altceva, dar e un elefant al dracului de mare în cameră şi simt nevoia să arăt măcar degetul către el. Da, ce chestie, l-am văzut şi eu.

Declar aşadar că nu am nici o părere vizavi de protestele din oraş. De fapt, ca să fiu mai exact, evit să am o părere. La fel cum de ani de zile evit să am o părere despre Roşia Montană.

Cu Roşia Montană e simplu – n-am fost niciodată acolo, aşa că orice părere mi-aş face ar fi la mâna a doua, a treia, a cinşpea. Nu, eu de-aici din camera mea comfy din Bucureşti nu sunt de acord cu exploatarea pentru că raportul risc/beneficiu mi se pare super defavorabil pentru statul român şi pentru zona aia în general, mi se zbârleşte părul când aud poveşti de groază cu lacuri de cianură şi în general dacă într-o zonă poţi face fie turism, fie industrie mi se pare absolut stupid şi fără perspectivă să alegi industria. Însă ce drept am eu, de aici de la sute de kilometri, să susţin opiniile astea la mâna a doua, a treia, a cinşpea ca fiind literă de lege? N-am trăit acolo, nu ştiu cum e, şi oricât m-ar dezgusta propaganda făţişă pe absolut toate canalele făcută de RMGC, nu pot să nu revin la adagiul ăla conform căruia adevărul e mereu undeva la mijloc.

Cu Universitatea e mai complicat, pentru că pe-acolo am trecut de câteva ori. O dată accidental, când protestul era o problemă pentru că îmi încurca planurile personale, apoi de câteva ori din curiozitate. Prima dată, în vinerea în care-a început totul, nu mi-a plăcut ce-am văzut. Preponderent oameni neplăcuţi, de genul vecinilor de vârsta a doua pe care îi eviţi pe stradă şi pe care îi laşi să ia liftul singuri, preferând s-o iei pe scări decât să împarţi câteva secunde acelaşi spaţiu cu ei. Plus nişte tineri la fel de neplăcuţi, probabil copiii celor dintâi, genul de colegi de clasă pe care i-ai avea la un liceu naşpa de prin Ferentari. Când au luat-o din loc înspre Cotroceni şi au început să strige către cei de pe margine “haideţi cu noi, haideţi cu noi!” m-am bucurat că n-am mers cu ei.

În dăţile următoare am zăbovit ceva mai mult. Nu ca să protestez, ci ca să observ. Şi mi-a plăcut ce-am văzut. Pe lângă oamenii neplăcuţi mai veniseră şi alţii. Tineri de prin Cărtureşti (presupun, fiindcă într-un fel total atipic, Cărtureştiul era pustiu), studenţi la chestii ca lumea gen arhitectură şi arte, chiar şi câţiva adulţi din ăia mişto, neînregimentaţi, care nu se calcă în picioare la Obor pentru nişte fasole de 1 decembrie şi nu votează în funcţie de cine le dă nişte făină şi ulei. Şi nimic n-avea nici un sens, şi asta era cel mai tare; la doi paşi de o pancartă cu “Piaţa Universităţii, km. 0, dialog şi dezbatere” se striga “Jos Băsescu”. La doi paşi de o gaşcă de punkişti erau nişte doamne care fluturau steagul României cu stema regală. La doi paşi de un nene care milita pentru eutanasierea câinilor erau unii care strigau să se legalizeze marijuana. Multe cupluri îmbrăţişându-se şi nezicând nimic, doar stând acolo. Alte cupluri în care ea îl trăgea de mânecă pe el “să nu se ducă acolo”. Alte cupluri în care se întâmpla invers.

Şi totuşi, nici un loc pentru mine. N-am simţit nici un resort care să mă facă şi pe mine să strig ceva. Dacă asta este o vină pe care o port, atunci mi-o asum. Însă nu ştiu, pe bune nu ştiu ce să zic, cu cine să ţin. Poate n-am avut atâtea meciuri cu România. Sau poate am avut un pic prea multe. Poate m-am blazat înainte de vreme, sau poate pur şi simplu nu mi-am găsit încă lupta pe care să o port şi în care să cred.
Momentan, ce se întâmplă la Universitate mi se pare opera lui Captain Obvious. E ca şi cum o mulţime de oameni s-ar strânge şi ar urla în cor “Pro-tes-tăm! Pro-tes-tăm!”. Ceea ce, la urma urmei, e bine, pentru că uneori lumea chiar are nevoie de Captain Obvious, mai ales câte unii care şed comod cu cururile lor grase în fotolii pe la diverse palate din Bucureşti. Însă nu e de ajuns.

Şi mă uit în jur, văd toate încercările de confiscare şi de deturnare şi mi se face scârbă. Puteţi să mă trimiteţi să mor cu Băsescu de gât, nu mă interesează, dar eu pentru USL nu ies în stradă. Dacă prezenţa mea în stradă ar putea fi folosită de ei pentru a-şi legitima circul, prefer să stau să-mi văd de treabă în linişte, cum am făcut ani de zile până acum. Iar dacă manifestaţiile s-ar vrea cu adevărat apolitice, ar trebui găsit un slogan mai potrivit decât “Jos Băsescu”, oricât de “simbolic pentru întreaga clasă politică” ar avea lumea impresia că este. “PDL, USL, aceeaşi mizerie” e un început mult mai bun.

Îmi place că se întâmplă ceva. Chiar dacă nu iau parte. Chiar dacă nu am o părere. Dă-mi te rog voie să nu am o părere. Sau lasă-mă să mi-o descopăr înainte de a arunca în mine cu acuzaţii că îţi pun beţe în roate, că nu-mi pasă, că te las să tragi pentru mine.
Nu îmi place sentimentul ăsta de partizanat care răzbate dinspre (unii dintre) cei care au ales să-şi petreacă serile în Piaţa Universităţii. Aerul de superioritate că ar fi făcut ceva pentru tine, ba chiar şi un uşor dispreţ faţă de termita de tine care n-ai fost în stare să-ţi perturbi rutina pentru a fi parte din ceva cu adevărat important. Fiecare iese în stradă în nume propriu, nu vă aşteptaţi să vă mulţumesc. Apreciez însă, admir chiar faptul că v-aţi găsit o bătălie în care să credeţi.

Eu încă nu mi-am găsit-o.