Scobitori de porţelan

Ca popor. Românul suferă de un număr periculos de obsesii, dintre care una se manifestă pregnant de ceva timp încoace.
Să dăm jos.
Huo! Să moară! Jos X, jos Y!

Fireşte, fără a veni vreodată cu o contra-ofertă. Fără a propune o soluţie, fără a întocmi vreun plan, fără a veni măcar cu vreo argumentaţie coerentă care să-i susţină motivele. Vrerea e suficientă. Iar vrerea nici măcar nu e stabilă, pentru că suntem guvernaţi de toane. Da, ieri ne-a plăcut X, dar azi n-am ieşit la budă de dimineaţă şi ni se pare că X se uită cam strâmb la noi, ia hai să-l dăm jos. Românul e asemenea copilului râzgâiat din reclama aia la prezervative. Je veux LES BONBOOOOONS!!!! Şi gata, ne doare-n cur de consecinţe, de context, de restul. Cred că ne lipseşte cumva gena văzutului în perspectivă.
Jos, aşadar! Cu guvernul, cu preşedintele, cu miniştrii, cu primarul, cu directorul. Jos, pentru că nu ne plac. Fără a lua în calcul de exemplu că orice guvern e mai bun decât nici un guvern, cum foarte simpatică a fost situaţia de toamna trecută. Nouă ne place însă să schimbăm. Mult, repede şi de cât mai multe ori, hrănindu-ne poate astfel iluzia unei evoluţii. Şi nici măcar nu mă refer la oameni, ci la lucrurile care ar trebui să fie mai presus de aceştia – o instituţie, un plan, o viziune. La noi toate astea se schimbă şi ele odată cu oamenii şi nu e normal.

Noi probabil vedem progres în asta, dar chiar aşa să fie?
Avem de fapt un cult al instabilităţii. Tot ce e durabil ne repugnă. Ne place foarte mult să începem, însă ajunşi pe la mijloc – şi confruntându-ne inevitabil cu probleme – preferăm să ştergem totul şi să o luăm din nou de la zero. Iar asta nu e evoluţie, asta e tâmpenie. De cel puţin douăzeci de ani ne dăm cu stângul în dreptul în continuu. Continuitatea e o glumă. Iar în urma reboot-urilor ăstora am rămas cu o ţară de cioturi, ca articolele alea proaste de pe Wikipedia. Câte un picior, o mână, un ficat, dar niciodată un organism complet şi funcţional. Suntem ca un hard disk cu zece instalări de sistem de operare, nici una dusă la bun sfârşit pentru că n-am avut răbdare, dracului, să se copieze toate fişierele. Pe noi ne arde, ne mănâncă, vrem să se schimbe totul acum însă procesul ne depăşeşte de fiecare dată. Pentru că procesul durează, iar nouă probabil ni s-au uzat resorturile de aşteptare. Lumea însă nu funcţionează aşa. Iar o schimbare durează suficient de mult pentru ca noi să ne trezim în mijlocul ei că ne-am răzgândit. Şi ajungem să dărâmăm tot.

Trebuie să învăţăm odată şi odată că orice lucru la scară foarte mare se mişcă greoi. O ţară, să zicem. Da, România e nasoală. Însă avem nevoie să fim cinstiţi cu noi înşine şi să recunoaştem că pentru a vedea o schimbare majoră la aşa un nivel avem nevoie de mult timp, poate şi jumătate de viaţă. E treaba fiecăruia să do the math for himself şi să concluzioneze dacă merită sau nu, însă schimbări la nivel mare nu se fac peste noapte. Partea proastă e că pe noi numai alea ne interesează, pierzându-ne orice interes asupra lucrurilor pe care le putem cu adevărat influenţa şi schimba într-un interval scurt. Un grup de oameni. O comunitate. O întreprindere. Trebuie să învăţăm, la scara la care putem, individual, să construim. Apoi, încet, vom avea nevoie să construim alături de alţii, pentru că dorinţele ne vor depăşi de la un moment capacităţile de punere în practică. Iar atunci spiritul ăla de cooperare care atât de mult ne lipseşte se va naşte el singur.

Dar avem nevoie să renunţăm la cultul schimbării. Orice schimbare e un proces distructiv şi cu cât se petrece la o scară mai mare, cu atât sistemul care o suportă se redresează mai greu. Credeţi că ministerele ale căror miniştri au fost remaniaţi azi vor deveni brusc bastioane de performanţă şi de eficienţă? Nici pomeneală, dimpotrivă, le aşteaptă o perioadă şi mai mare de stagnare. Până se instalează miniştrii noi, până sunt puşi în temă cu situaţia curentă, până îşi instalează proprii oameni, până-şi renovează şi reechipează birourile…
Şi sigur, în momentul în care se vor fi aşezat şi ei bine şi vor începe să facă nişte treabă vom decide, pentru a mia oară, că parcă nu prea ne place de ei, şi am prefera mai degrabă să începem de la zero, cu o nouă perspectivă.

Mi se întâmplă rar să-mi încep ziua atât de hateful, aşa că am zis că merită să consemnez momentul şi aici – şi-aşa n-am mai lăsat vreo amprentă pe-aici de mult. Nu mai zic că “revin” că nici eu nu mă mai cred.
Dar trebuie.

Ar trebui să renunţ la obiceiul de a citi ştiri, cred. Apropo de soap bubble-ul de confort personal despre care scriam acum ceva timp pe Ginger (nu bag link, căutaţi singuri). Pentru că sunt momente când realitatea muşcă din tine, şi-atunci ce te faci?
Acum vreo două ore am citit asta. Şi mi-a venit literalmente rău.
Parafrazând un comentariu de acolo, România e ţara în care şi dacă-ţi curge nasul rişti să mori.

N-am timp şi nici stare să comentez mai mult, aşa că îmi las cuvintele pe seama altora. This one goes to absolut toţi cei care şi-au asumat vreo poziţie de conducere în ţara asta şi au făcut, aproape invariabil, un căcat.

Some say the end is near. Some say we’ll see Armageddon soon.
I certainly hope we will.
I sure could use a vacation from this bullshit three ring circus sideshow of freaks.

I’m praying for rain and I’m praying for tidal waves. I wanna see the ground give way.
I wanna watch it all go down.

inculpat: C. I. Kozminovici
capete de acuzare:
- subminarea reconcilierii naţionale
- asociere cu elemente perturbatoare fasciste
- diseminare de materiale de propagandă fasciste
- accesare frauduloasă a reţelelor informaţionale
- fals în acte
- batjocorire şi tentativă de distrugere a simbolurilor naţionale
- solidaritate faţă de elemente descompuse ale societăţii
- asociere în vederea trecerii frauduloase a graniţei

Asupra inculpatului s-au găsit următoarele notiţe, ce se constituie în probe. În momentul reţinerii, inculpatul a atestat autenticitatea înscrisurilor şi faptul că acestea îi aparţin. După linie urmează transcrierea fidelă a notiţelor.
_____________________________________

14 04 2011

Încă nu-mi vine să cred. Tremur.
Pe TV şi pe radio încă nu s-a anunţat nimic, probabil să nici nu se anunţe până peste câteva zile, dar de-acum e aproape sigur. Radu Moraru a murit azi, împuşcat ca un animal, în centrul Bucureştiului. Aparent nu le-a fost de-ajuns să-l marginalizeze, probabil îi deranja comunitatea pe care a reuşit s-o închege pe Internet aşa că de ce să rişte? L-au rezolvat de tot. Şi uite cum “dovezile elocvente” pe care le promitea s-au pierdut, probabil, pentru totdeauna. Probabil zilele astea o să-i ia foc şi casa, fericit “accident”, aşa cum s-a întâmplat şi cu Tapalagă anul trecut.
Nu-i un pic ciudat cum toţi cei care se luptau, cum puteau, pentru eliberarea lui Băsescu au fost treptat scoşi din joc? Cine-a mai rămas? Voinescu? Găunos, şi zice-se că de fapt tot ei l-ar împinge, să facă o opoziţie aşa, “de faţadă”. Diaconescu? Lipsit de orice credibilitate. Până şi pe Becali, care, de bine de rău, mai reuşea să mişte ceva sentiment, au reuşit să-l scoată din joc. Să nu mai zic de ăia mari. (indescifrabil)
Cărtărescu nu mai dă nici un semn în ultima vreme, şi sincer nu-l condamn – de-am fi avut toţi inspiraţia pe care-a avut-o el, chiar la început, să plece… Dar cine putea să prevadă cum aveau să decurgă lucrurile? Ne-am încăpăţânat să credem, să facem opoziţie… Dar până şi dreptul ăsta ni l-au luat! Şi au ajuns să-şi facă opoziţie singuri, alţii dar mereu aceiaşi, în timp ce noi suntem măturaţi cu grămada.
E a 4-a zi de când nu reuşesc să mă conectez la Internet. Reţeaua noastră a căzut de vreo 2 săptămâni, dar am tot reuşit să prindem nişte wireless-uri nesecurizate de la nişte binefăcători anonimi. Probabil i-or fi prins. Mă rog pentru ei. Ciudat cât de mult am ajuns să mă rog în ultimul timp.
_____________________________________

17 04 2011

Ha! Am reuşit azi să accesăm Internetul pentru o oră şi ceva. A reuşit Mihai să şutească un carnet de partid (habar n-am cum, e un miracol omul ăla!!) şi-am reuşit să intrăm de pe el până să se prindă şi să-l dezactiveze. Blogul meu deja nu mai era, avea redirect pe realitatea.net. Oricum, e un record că a reuşit să reziste 10 zile fără să schimb serverul. Bine că am back-ups, dar n-am mai avut timp să le încarc azi. Dar mă gândeam să scanez şi să urc ce scriu aici pe hârtie, să nu pierdem continuitatea :)
Din păcate, cu Moraru e cum credeam. Cică de la distanţă mică, dintr-o maşină. Unii zic că poate chiar îi cunoştea pe ăia. Tot ce se poate.
Pe TV tot nu e nimic, nici un cuvânt, acum e “Dansez pt tine” de ca şi cum ar fi totul perfect ok, iar în rest de 3 zile numai despre Pakistan şi divorţul Columbenilor. WTF!!!

Mă gândesc uneori că poate funcţionează şi asta ca o formă de negare – să te agăţi de lucruri care-ţi par familiare în încercarea de a trece cu vederea ceea ce este evident schimbat. Iar ei îşi fac din plin datoria de a ne furniza chestii familiare. Şi aşa ne ţin ei blocaţi într-un fel de amăgire cu gustul unui trecut mai (indescifrabil) frumos, ştii? Ca un fel de Matrix.
M-am săturat de moaca infectă a lui Geoană pe toate afişele cu Congresul PSLR. Cică la noapte facem nişte raiduri, mai dăm jos, mai ardem câteva. Mai mult simbolic, dar ne ţine în viaţă fărâma asta de flacără pe care-o mai avem.
(indescifrabil)
Acum am aflat – au prins-o ieri pe Alex la graniţă (indescifrabil)
(indescifrabil)
22 de gloanţe
(indescifrabil)

_____________________________________
Acest text este un exerciţiu de imaginaţie. Un pamflet, pentru moment, şi să sperăm că va rămâne aşa. Asta poate să depindă în mare măsură de ce alegem să facem pe 6 decembrie.

Mă încearcă pentru prima dată sentimentul ăsta, zău. Sau mă rog, m-a încercat până nu demult. Şi nu ştiu cât de bine e, dar mă hazardez să zic că-i de bine şi că-mi place. Pentru că sentimentul ăsta dovedeşte ceva – am în faţă, în sfârşit, o alegere reală.

Mă refer la faptul că pentru prima dată am stat şi-am cugetat îndelung ce voi face cu votul meu. De votat am făcut-o ori de câte ori am avut ocazia de când am împlinit 18 ani, şi totuşi astea sunt primele alegeri prezidenţiale la care am dreptul să-mi exprim votul. Până acum totul a fost relativ simplu – vot mai mult negativ, împotriva PSD. Primul vot din convingere l-am dat pentru Dan Dumitrescu la parlamentarele din 2008, chiar dacă acuma mi-e puţin amar văzând că-l susţine pe Oprescu pentru turul 2 (bine măcar că odiosul n-are şanse să ajungă până acolo). Pe atunci, însă, pe lângă faptul că era efectiv singura variantă viabilă din colegiul meu, a reuşit şi să facă o campanie tare simpatică (cu care n-a ajuns şi la mine-n bloc, dar na :) ). Din câte se pare, acum a venit momentul unui al doilea vot din convingere.

Pe Remus Cernea îl ştiam ca preşedinte (sau ceva pe-acolo, în caz că nu e) al Asociaţiei Umaniste Române. I-am apreciat îndeosebi poziţia critică la adresa Bisericii Ortodoxe şi a imixtiunii sale abuzive şi de rău augur în mersul societăţii. Până recent habar n-aveam cum arată, dar când mai vedeam câte-o campanie în care erau arătate cu degetul abuzuri ale BOR sau erau criticate atitudini retrograde din societatea românească nu mai era o surpriză să-i aud numele. Ulterior am aflat că tot el a fost şi în spatele protestelor (sau mă rog, a unei părţi din ele) împotriva construirii Catedralei Mântuirii Slugărniciei* în parcul Carol. Cu atât mai bine pentru el.
Multă lume se întreabă, şi m-au mai întrebat şi pe mine – de ce? Cu ce vine, care-i programul lui electoral, ce soluţii are pentru ieşirea din criză? Unii oameni îl critică pentru discurs cosmetic dar lipsit de substanţă sau pentru deja celebra declaraţie de avere care, la propriu, nu conţine nimic. Câţiva idioţi îi transmit că ar face bine să se tundă dacă vrea să fie luat în serios. I, personally, don’t give a shit about all this.

Îl votez pentru că are barbă, păr lung şi ascultă Pink Floyd. Pentru că am semnat pentru susţinerea candidaturii lui într-o seară pe Motoare, când a venit chiar el şi a stat 10 minute la masa noastră (chiar dacă 8 şi le-a petrecut vorbind la telefon). Pentru că reprezintă un avânt nou care merită fiecare strop de susţinere. Pentru că mi-ar fi plăcut atât, dar atât de mult să pot avea încredere în Antonescu. Şi, nu în ultimul rând, pentru că probabil nici el nu şi-a închipuit că ar putea ajunge atât de departe.
Toată treaba asta cu candidatura a pornit ca un experiment şi sunt aproape 100% convins că în planurile iniţiale ar fi trebuit să rămână aşa – o candidatură simbolică, de frondă, fără şanse reale de a strânge cele 200,000 de semnături necesare. Şi uite că totuşi s-a întâmplat.

Recunosc, am fost ulterior măcinat de alte şi alte gânduri. Pe de-o parte, era utopica idee că Băsescu ar fi trebuit susţinut masiv în turul 1, pentru a câştiga alegerile din prima, anulând orice manevre murdare plănuite de PSD pentru turul 2. Utopic, cum spuneam. Pe de altă parte, era ideea că Antonescu ar fi trebuit susţinut masiv în turul 1, pentru a-l forţa pe Geoană afară din turul 2 şi a scăpa, astfel, de cea mai cumplită variantă de preşedinte. Asta în condiţiile în care, pentru mine, Băsescu este răul necesar, Antonescu răul cel mai mic iar Geoană e Sauron.
Însă aşa o lehamite m-a apucat de toate calculele astea încât am zis nu, dă-o dracu, vedem în turul 2 ce-o fi.
Măcar să ştiu că mi-am făcut damblaua.

[caricatura din header courtesy of Smoking Cool Cat]