Moartea Capricăi şi eşecul unui sistem

Caprica: cea mai mândră şi mai bogată dintre cele 12 Lumi. O societate ultraliberală, în plin avânt tehnologic, măcinată de dileme morale şi de conflicte mocnite. O lume voluptoasă şi decadentă, sălaş al civilizaţiei pentru unii şi izvor de mizerie pentru alţii. Însă în momentul în care Omul reuşeşte să creeze Viaţă, pe Caprica ajunge să se joace destinul întregii omeniri.

Până acum câteva luni, Caprica era unul din serialele TV promiţătoare de pe firmamentul producţiilor americane, venind din ograda aceluiaşi post de cablu care mai adusese lumii, printre altele, pe Battlestar Galactica şi o bună parte din Stargate. Caprica s-a vrut a fi din start ceva diferit, un “deschizător de drumuri”, aducând împreună două genuri diametral opuse: science fiction şi family drama. Pe scurt, Caprica s-a vrut a fi prima soap opera SF – un experiment nu foarte diferit de cel propus de Firefly prin 2002, care ne aducea în premieră westernul SF.
În ce măsură a fost însă Caprica un experiment reuşit?

Citeşte mai departe pe Ginger Group >>

Miercuri, după duminică

Stimate domnule Radu Muntean,

În timp ce respect şi aş putea chiar să înţeleg pasiunea pe care aţi dezvoltat-o pentru penisurile actorilor cu care lucraţi, simt că este de datoria mea să vă aduc la cunoştinţă că această pasiune nu este împărtăşită şi de marea majoritate a publicului dumneavoastră. Poate au ales să nu vă spună de teama de a vă răni sentimentele, dar nu-mi permit să vă las să persistaţi şi pe viitor în această eroare. Cine ştie, peste ani, ce viitoare capodoperă veţi mai deturna iremediabil, iar ăsta e un risc pe care nu mi-l pot asuma.

Nu sunt unul din pudibonzii ăia nesuferiţi, dar pe cinstite acuma – un penis trântit absolut casual în mijlocul unui film nu este nici realist, nici dramatic; este, cel mult, puţin penibil, deturnând atenţia de la dramă (oricât de bine construită) şi ridicând întrebări chicotite despre regizor. Aşa că domnule Muntean, ştiu că vă va fi greu, dar data viitoare vă rog să încercaţi să rezistaţi acestei tentaţii insidioase.
De fapt poate nici n-aveţi vreo legătură iar eu vă învinuiesc pe nedrept – penisurile sunt parşive, ştiu. Profită de orice moment de neatenţie ca să se strecoare în cadru. Cum ţi-ai întors puţin spatele, hop! penisul fluturându-se şturlubatec în faţa camerei. Dar vă rog eu, domnule Muntean, faceţi efortul ăsta pentru spectatorii dumneavoastră şi fiţi mai vigilent.

Altfel, Marţi, după Crăciun e chiar un film surprinzător. De obicei, când asociezi cuvintele “dramă” şi “românesc” ajungi fie la povara vieţii sub comunism fie la povara vieţii în capitalism, şi în general imaginea mentală include cerşetori, prostituate, avorturi, puşcăriaşi, blocuri gri şi autorităţi de căcat. Drama ajunge astfel să însemne, în dulcele stil românesc, mizerie. Şi printr-un silogism iarăşi tipic românesc, unde nu e mizerie de-aia cruntă n-are cum să fie nefericire. Ai ce să mănânci, ai ce să îmbraci, ai un loc de muncă, gata, ce-ţi mai trebuie? Bucură-te!
Şi îmi pare foarte bine când un film vine şi printr-o mişcare surprinzătoare dă un şut în fund prejudecăţilor ăstora mioritice. Sure, avem ce mânca, avem un acoperiş deasupra capului, avem ce să punem pe noi. Dar până în vârful piramidei lui Maslow mai e un drum lung.

Personajele din Marţi, după Crăciun au “tot ce le trebuie”. De fapt filmul chiar se chinuie din răsputeri să ni-i prezinte pe oamenii ăştia ca middle class, apelând la multe din frustrările şi prejudecăţile românului de rând. Ei au case mişto cu mobilă de la Ikea şi multe, multe calorifere, au telefoane fancy pe care nu le ştiu folosi, îşi permit să cumpere pini olandezi din Danemarca şi, nu în ultimul rând, au copii pe care – culmea burgheziei! – îi trimit la lecţii de pian.


eram serios cu caloriferele

Filmul este, aşadar, o felie din viaţa unor oameni educaţi şi împliniţi profesional – faptul că sunt români este doar un alt atribut, dar nu asta îi defineşte şi nu asta este relevant pentru intrigă. Producţia beneficiază aşadar de o universalitate binevenită, publicul străin urmând să judece exclusiv miza şi felul în care aceasta este jucată – fără a fi seduşi de aura de exotism emanată de sărăcia şi grotescul în care ne-am tot scăldat. Şi mă bucur că filmul stă foarte bine în picioare la capitolul ăsta, ajutat de o dozare inteligentă a momentelor şi de nişte interpretări foarte reuşite.

Avem în sfârşit o dramă care nu se petrece nici la nivelul stomacului, nici exclusiv în capul regizorului. Uite nişte personaje vii, cu care rezonezi, de care ajungi chiar să-ţi pese. Wow, nu se poate, avem şi sentimente? Pe care actorii reuşesc să şi le asume, fiind credibili? Mărturisesc, a trebuit să-mi înăbuş nişte chicote la auzul câtorva replici, de altfel perfect valabile, dar care sunau teribil de ciudat pentru că urechile mele nu erau obişnuite să le audă în română. Adică să fim serioşi, “îmi pare rău, nu vreau să te rănesc”? “Eşti o mare dezamăgire pentru mine”? Spune-le în engleză şi zici că-s copiate dintr-o siropoşenie de la Hollywood. Şi desigur, de ce să împrumutăm sentimente veritabile de la comercialii ăia când putem avea incursiuni criptice în angoasele mizeriei autohtone, nu? Românii adevăraţi nu se preocupă cu nimicuri de-alea.

Filmul relevă un lucru pe care îl intuiam, dar de care mă mai îndoiam uneori. O parte din români mai ştiu să simtă. Mai mult de atât, ştiu să îşi asume sentimentele cu decenţă şi demnitate. Fără istericale desprinse din reality show-urile de prost gust de pe Prima, fără exagerări caricaturale menite a gâdila un umor de autobază, fără melodramă, fără manele. Uitându-mă la Marţi, după Crăciun şi intuind ce se petrece în Felicia, înainte de toate (pe care intenţionez să-l văd cât mai curând) m-aş hazarda să zic că filmul românesc începe să păşească în sfârşit într-o nouă etapă, găsindu-şi mize ceva mai rafinate, creând personaje ceva mai umane, mai cerebrale, mai educate, cumva “ideale” dar mai relatable.
I mean come on, oamenii ăştia merg în localuri unde se pune Aievea şi discută despre snowboarding şi Timpuri Noi. Nu pot decât să sper că urmează mai multe personaje de genul ăsta în filmografia românească.

Acum sper că e mai clar de ce mă deranjează faza cu tunsul în baie. Este fix din senin, fix gratuită, şi vine în contra a tot ce am spus până acum, ca şi cum Mizeria aia pe care ne-am bucurat că am depăşit-o ne prinde din urmă cu un scuipat. Poate că e o voluptate conjugală cu care încă nu rezonez, dar nu pot decât să mă bucur că nu durează mult.

Poate că din ce am scris până acum nu se înţelege mare lucru despre film, dacă nu l-aţi văzut deja. Eu vă sfătuiesc însă s-o faceţi. Bonus points dacă aveţi pe cineva lângă voi care să zică la momentul potrivit “Nu-i chiar aşa, la cabinet purta mânuşi!”

I had an uncontrollable urge of turning back in the middle of the screening and high-five the guy.

Românesc, substantiv

Corneliu Porumboiu s-a gândit să vină în ajutorul colegilor săi de breaslă prin elaborarea unui ghid care să exemplifice cum NU trebuie făcut un film în România anilor 2000. Şi pentru că trebuia să poarte un nume, i-a spus “Poliţist, adjectiv”. Astfel, cineastul s-a chinuit ca pe parcursul a două ore să strângă la un loc toate clişeele negative referitoare la filmul românesc, într-un veritabil maraton de “aşa nu”-uri.
Pentru că asta e singura cheie de interpretare în care “Poliţist, adjectiv” îşi justifică existenţa. Singura obiecţie pe care i-o aduc e că publicul nu este anunţat de demersul ăsta înainte de intrarea în sala de cinema, existând pericolul ca unii oameni cu mai puţină prezenţă de spirit să rămână, la finalul proiecţiei, cu impresia că tocmai au văzut un film veritabil.

Lucru rău, căci judecat ca film, este un eşec mizerabil pasibil de a îndepărta irevocabil publicul românesc de creaţiile mult mediatizatului “nou val”. Dacă “Poliţist, adjectiv” se vrea a fi luat în serios, este un lucru grav. Nici măcar privit în lumină parodică nu are cine ştie ce calităţi, însă i se mai pot ierta din păcate.
Să spun că e doar un film fleşcăit ar însemna să-l elogiez. Practic vorbim despre un film care nu are nimic atractiv, iar când spun nimic mă refer, chiar, la nimic. În primul rând, acţiunea este ca şi inexistentă – în momentul în care se prefigurează un strop de acţiune, filmul se termină. În rest, teoretic, urmărim conflictul interior al poliţistului Cristi (interpretat submediocru de omniprezentul Dragoş Bucur) prins între datoria sa de poliţist şi conştiinţa care îl împiedică să aresteze nişte liceeni pentru consum de droguri pe motiv că sunt “doar nişte copii inconştienţi”. Intenţiile sunt onorabile, ideea de la care se pleacă ar putea avea potenţial, însă execuţia este execrabilă. De altfel nici nu m-aş grăbi să arunc toată vina în cârca lui Dragoş Bucur, pentru că rolul nu-i oferă mare loc de desfăşurare din capul locului. Dialogul este puţin şi prost, scenele de acţiune sunt sublime dar inexistente, astfel încât toată interpretarea personajului ar sta în limbajul nonverbal – privire, gesturi, atitudine. Şi e teribil de greu să interpretezi aşa un rol numai din pantomimă.

V-aţi putea imagina că, în compensaţie, filmul câştigă la imagine şi la atmosferă. Cât se poate de fals. Imaginea, în primul rând, este proastă (şi vorbesc cât se poate de literal, nu ştiu cu ce naiba or fi filmat oamenii ăia dar filme româneşti de acum mai bine de un deceniu arată cam la fel, lucru pe care-l consider inacceptabil). Cadrele sunt trase total aiurea, amatoriceşte aproape, fără nici o urmă de consideraţie pentru detalii precum încadrare sau lumină. Şi, în afară de asta, sunt teribil de lungi. Dureros de lungi. Nici nu vreau să mă gândesc cum o fi să tragi duble pentru cadre de 5 minute – deşi, dacă judec după rezultatul final, e plauzibil să presupunem că s-a tras totul din prima. Nici la montaj nu s-a întâmplat, aparent, mare lucru, căci sunt multe momente în care cursivitatea (pe cât o putea fi de cursivă o dâră de melc) se rupe, apărând efectul (nedorit de oricare regizor cu capul pe umeri) de ‘cadre aruncate la grămadă’.
Mă sperie însă posibilitatea că dl. Porumboiu ar încerca să fie original cu toată această însăilătură a dumnealui (lucru ce ar explica şi succesul avut pe la TIFF şi Cannes). Astfel, probabil, cele câteva minute bune în care, la un moment dat, personajului Cristi i se vede numai jumătate din profil (nasul, gura şi nişte frunte) n-ar fi nicidecum o greşeală elementară de încadrare, ci un veritabil simbol pentru situaţia conflictuală în care acesta se află. Şi mai rău, numai astfel mi-aş putea explica minutele în care ne este dat să citim, literalmente, rapoartele întocmite de acesta – care ar putea, să zicem, oferi o oarecare perspectivă asupra întregii poveşti, dar a căror pătrundere de către public este aproape voit îngreunată. Să nu-mi spună nimeni că stă să descifreze scris ilizibil de mână pe un ecran de cinema fără ca vocea personajului să ofere măcar un suport. Besides, n-ar fi de aşteptat ca într-o secţie de poliţie din anul 2009 rapoartele să se scrie, totuşi, la calculator?

Pentru că nici măcar asta nu este în stare să facă filmul ăsta, să ofere o imagine pozitivă a Poliţiei ca instituţie. Şi mai rău este că nici o imagine complet negativă nu oferă. La urma urmei nu oferă nici un fel de imagine despre nimic, ineditul e ca şi inexistent, totul e dezolant, gri, mizerabil, şi cel mai rău e că nici măcar nu e o dezolare naturală, firească – e un mizerabil artificial, calculat, aşa cât să respecte absolut fiecare clişeu negativ despre viaţa în România. Străzi neasfaltate, lucrări de reparaţii care nu se mai termină, gunoaie, şi în special omuleţi unidimensionali care vorbesc mecanic şi se mişcă mecanic. Românii n-au, aparent, cultura dialogului natural, iar asta se vede atât de evident în filmul ăsta încât nu ştiu dacă doar scenariul este prost sau oamenii ăia reprezentaţi acolo chiar vorbesc aşa. Îmi place să cred, totuşi, în prima variantă. Dialogul dintre Cristi şi soţia lui e aproape grotesc prin artificialitate şi stupiditatea pretextului (Mirabela Dauer?! WTF?! Unde mai pui că replicile ar fi mai degrabă potrivite unei filozofii la beţie, şi nici atunci…) distrugând iremediabil orice licărire de romantism ce s-ar fi putut ivi ca o briză de aer proaspăt (romantismul – alt lucru a cărui cultură românii nu o au). Iar majoritatea celorlalte dialoguri “fireşti” (cel dintre Cristi şi vânzătoarea de la magazin, de exemplu) sunt parcă luate dintr-un ghid de conversaţie.
Şi, nu în ultimul rând, filmului îi lipseşte elementul de legătură dintre dialoguri, dintre scene, elementul care l-ar mai fi putut, in extremis, salva – muzica. În mare parte din film, pe lângă că nu se întâmplă nimic, nici nu se aude nimic, lungile scene de filaj sau pur şi simplu de contemplare pierzând astfel singurul lucru care le-ar mai fi putut justifica, salva, explica, oferi un ritm. Este greu, într-adevăr, să găseşti/compui muzica potrivită pentru o scenă, însă parcă aş fi preferat o tortură sonoră decât o lâncezeală tăcută.

Nu mi-aş fi închipuit vreodată că voi vedea un film fără absolut nici o redeeming quality. Acţiunea este 0. Conflictul interior al personajului principal este atât de prost sugerat şi reprezentat că nici nu se simte. De altfel, deznodământul ni-l prezintă pe acelaşi Cristi prezentând planul flagrantului pe care refuzase anterior (fără nici o urmă de convingere adevărată, ce-i drept) să-l realizeze. Filmul pierde şi aici, astfel, situaţia de la sfârşit fiind exact aceeaşi cu cea de la început – un final în care, de exemplu, Cristi măcar ar fi demisionat pentru a nu-şi călca peste convingeri ar fi salvat, pentru mine, o parte din expoziţiunea anevoioasă şi prost alcătuită. Dar nu este cazul – vorbim de un film călduţ despre oameni călduţi, ca să nu le zic cârpe. La dracu’, nici măcar nu se înjură în filmul ăsta, nici măcar complet gratuit ca în atâtea alte filme româneşti. Iar secvenţa ce se vrea climactică, din biroul comandantului, e atât de teatrală iar Bucur (sau personajul lui) e atât de momâie încât se fâsâie orice tentativă de conflict de idei.
Unele peste altele, a te uita la “Poliţist, adjectiv” e ca şi cum ţi-ai petrece două ore privind rufele atârnate la uscat unduindu-se în bătaia vântului.

Ori nu ştiu despre alţii, dar eu vreau să mi se spună poveşti.