Rantul obligatoriu despre statuia lui Traian cu lupoaica

Prima dată n-am ştiut cum să reacţionez – văzusem nişte poze pe net, dar era acoperită şi nu se distingea prea bine cine ce. Apoi am cam uitat de ea, luat cu tumultul vieţii. Până deunăzi când aflu că a fost dezvelită. Fără mare tam-tam, cel puţin iniţial. Ce a urmat va ajunge, cel mai probabil, de poveste. Poveste care deja a traversat jumate de Europă şi Marea Mânecii, şi nu cred că se va opri aici.

La început îmi trezea sentimente amestecate. Ideea simbolului nu mi se părea în sine rea – de-ar fi fost doar sculptorul mai puţin leneş. Pentru că văzând jumătatea de animal care se dorea a reprezenta lupul dacic asta e cam singura explicaţie plauzibilă, şi n-am putut să nu mă gândesc la creatura din logo-ul de la BitDefender care suferă exact de aceeaşi afecţiune. La dracu’, stindardul ăla avea trup de balaur, nu de lipitoare, cum foarte bine se poate vedea aici şi în ţâşpe mii alte variante aflate la un Google search distanţă. Şi nu e ca şi cum personajul ar fi copyright Disney sau ceva de genul şi ar fi trebuit ei să-i facă un facelift downgradator.

Trecând aşadar peste lenea exponenţială a sculptorului (care a lăsat-o şi pe săraca lupoaică fără un smoc de blană, dar na, probabil îşi consumase toate energiile creatoare modelând priveliştea dintre picioarele lui Traian – altul cu o obsesie), un alt detaliu a început să devină deranjant la priviri succesive. Voi aţi văzut cât de ţapănă stă sărmana lupoaică? Parcă ar fi împăiată. Parcă ar fi trecut în vizită prin Pompei fix când a erupt Vezuviul. Lasă că pluteşte la vreo jumate palmă de mâinile lui Traian, băgăm un suspension of disbelief şi ne prefacem c-o ţine în braţe, dar ai putea crede că un animal astfel drăgălăşit ar reacţiona şi el cumva, l-ar linge pe Traian pe obraz, i-ar face pipi în palme sau s-ar zvârcoli măcar cât să scape din poziţia aia total anapoda. Nimic. Parcă ar fi o lupoaică din bronz.

Oh, wait.

Cam aşa m-a străfulgerat azi explicaţia situaţiei, explicaţie care relevă de altfel genialitatea întregului ansamblu. Traian de fapt ţine în mâini statuia lupoaicei! Avem de-a face aşadar cu o statuie în statuie, cu siguranţă o premieră mondială. Genial, I’m telling you. Ge-ni-al. Genul ăla de idee pe care ţi-e ciudă că n-ai avut-o tu primul.
Iar asta nu e tot.

Păi gândiţi-vă, o statuie nu e de ici de colo, nu e ca şi cum oamenii merg casual pe stradă cărând statui după ei. Ceea ce ne spune destule lucruri despre Traian, acum că stăm să ne gândim. Iar postura lui, chipul parcă uşor abătut, încordarea feselor, toate nu mai par deloc alese la întâmplare. “Ia uite din ce specimen viril ne tragem noi!” Păi cum să nu-ţi crească inima? Dacă stau acum să caut, precis e vreun filozof sau gânditor sau ceva care a zis înaintea mea că cele mai mari opere de artă sunt cele care trezesc în tine un sentiment, cu atât mai mult cel de mândrie naţională.

Ready for some more mindfuck? Aparent statuia noastră de pe Calea Victoriei mai are două predecesoare. Asta înseamnă că e, de fapt, statuia statuii statuii lui Traian care cară o statuie. Statueception, pe scurt.

Adevăr urban

Parte dintr-o frescă citadină de dimensiuni ceva mai mari. Ăsta mi se pare, însă, esenţialul.
Bine punctat.

Much too light means blind…

…so we prefer the dark :)

Cu alte cuvinte, seara de sâmbăta trecută o fi însemnat pentru unii concert extraordinar Bryan Adams, însă pentru mine a fost prilej de retrăit o parte din vremurile bune de acum câţiva ani, rememorare pricinuită de concertul ab4 din Fire.
Eram prin clasa a 7-a când începusem să-i ascult. Mai scoseseră ei înainte un Toxic pe care nu l-am prins în vremea lui, însă 2003 era anul de Broken Trust. Deci nu ştiu cum să spun, am devorat albumul ăla. Cu tot cu engleza de baltă prezentă pe ici, colo :)) Îl luasem la pachet cu La orbire-le Firmei şi eram ‘wow’.
And well, pe-urmă presupun că am început să ascult alte chestii, mainly Metallica şi Floyd luate cu împrumut de la ăia de-a 8-a. Şi HIM, dar mă rog, aia-i altă poveste :D

În orice caz, CD-ul Broken Trust cred că e cel la care ţin cel mai mult din colecţie. It’s just… special.
Şi desigur, nu apucasem niciodată să-i văd pe ab4 live. Decât pe la MTV la emisiunea aia, “Alternative Nation” pe care-o ţinea Raluca. Şi mai organizaseră tot MTV la un moment dat ceva cu zilele Bacăului parcă, unde au cântat mai multe formaţii d-astea mişto gen Firma, Coma, ab4. Ba tot pe MTV au fost promovaţi serios atunci când au câştigat Best Romanian Act la EMA. Iar “Cold” a fost singura piesă rock pe care-am avut-o la petrecerea de final a clasei a 8-a – o oază de limpezime printre manele şi hip-hop naşpa. Da, stigmatul de a fi crescut în Rahova… :))
Şi-apoi trecut-a vremea şi aşternutu-sa praful peste ei. Au mai scânteiat aşa, fugar pe firmament ba la concertul Placebo, ba la Coke Live parcă, dar la Coke Live n-am ajuns iar la Placebo nu m-am dus din principiu. Iar apoi… tăcere.

Aşa că nu-i greu să-ţi imaginezi, iubite cetitoriu, cât m-am bucurat când am auzit că ab4 urmau să cânte în Fire. Şi am zis că it’s a must.
Noapte albă aşadar, lume peste tot, zilele Bucureştiului. În Fire se ajunge greu, pe o punte din bârne. Adică strada toată e săpată de vreo câteva luni, să repare nush ce ţevi or something, si efectiv singurul mod de a ajunge pe partea cealaltă este pe podul ăla îngust :)) Funny.
Oricum, când am ajuns acolo se produceau pe scenă nişte punkişti haioşi, veseli, cu un vocal pe alocuri cam depăşit de situaţie. Dacă mă chinui puţin îmi amintesc şi cum îi cheamă… aşa, Blister Blue. Parcă. Oricum, veseli, cu un bass catchy, versuri funny (mind you, funny în sensul de puerile şi rizibile, nu în sensul de Blazzaj-funny) şi energie din plin. N-am prea înţeles eu de ce aveau doi chitarişti, se cam faultau unul pe celălalt şi nici nu era vreo distincţie foarte clară între rhythm şi lead, dar mă rog, poate că sunetul era de vină. Lucru care mi-a deşteptat temerea că nici ab4 nu vor avea un sunet foarte fericit căci, la urma urmei, Fire-ul nu-i decât o pivniţă.

Eh, silly me, căci ab4 au avut un sunet pur şi simplu beton. Sau mă rog, cărămidă, să ne asortăm cu împrejurimile :))
Au început cu “Gepilă”, melodie mai mult de încălzire şi de test, însă publicul went crrrazy right away iar atmosfera a devenit brusc foarte tare. Am zis melodie de test pentru că după aceea băieţii au mai stat câteva minute să-şi regleze fel de fel de chestii pe la instrumente. Overall, pe timpul concertului au avut probleme cu toba mare care nu stătea locului, cu chitara lui Doru care a căzut şi cu bassul care nu mai ştiu ce făcuse dar la un moment dat nu se mai auzea. Lucruri ce l-au făcut pe Doru să remarce că

În ritmul ăsta ne întindem toată noaptea :)) Da’ mâine o să ziceţi Băăă, am fost la ab4 la concert, a fost prea tare, au cântat 4 ore jumate!

Anyway, dincolo de micile dificultăţi tehnice concertul a fost savuros.
Am avut “Break”, my personal highlight, care sună mult mai mişto, mai hard, live decât pe disc. Ne-am plimbat apoi prin Broken Trust cu piese precum “Rumors”, “Born to Learn”, “Different Horizons” sau “Rising Stars” (alt personal favourite), pe ici, colo am avut parte de bucăţele Toxice precum “Cum ar fi?” şi “Despre o tipă” (preferata publicului) iar nu în ultimul rând, s-au cântat piese noi de pe EP-ul Burst Into Life precum “You and I” sau “Everything that You Are”. EP-ul cu acestea din urmă este ascultabil aici.
Surpriza serii a fost, fără îndoială, “Lovesong”, cover după The Cure. Pe lângă faptul că asta e în my top 5 favorite The Cure songs, interpretarea lor a fost foarte reuşită şi fain adaptată.
Alt highlight al serii a fost, desigur, “Hol”. Moment în care a fost adusă în club o mireasă furată, care şi-a făcut loc încet, încet către scenă. Pe “Hol” am avut parte, aşadar, şi de o mireasă şi o domnişoară de onoare care se zbenguiau printre cei 5 băieţi… spre disperarea lor, probabil, căci scena aia nu era nici ea enormă :))
Casă de piatră!

O să tratez “Come” separat, pentru că melodia asta este perfectă pentru studiul de caz ab4 în 2008.
Printre puţinele melodii vechi care a beneficiat de un “facelift” substanţial, “Come” era o mică bijuterie din capul locului. Versiunea nouă este însă mai şlefuită, iar finalul este mai lucrat şi, înclin să cred, mai reuşit. Mai punctat, mai memorabil. Asta fără să-şi piardă deloc din aerul de ab4. De altfel asta mi-a plăcut cel mai tare, deşi componenţa formaţiei s-a schimbat substanţial în ultimii 5 ani, de când au scos Trust, sound-ul (chiar şi pe piesele noi) a rămas în linii mari acelaşi. Ba chiar mai lustruit, mai viu. Sâmbătă seara, ab4 arătau ca o formaţie ready to kick some ass.
“So away” a venit mai spre final, vioaie şi ţopăibilă. Apoi, toată lumea spera la “m.t.v.”
m.t.v. care n-a mai fost, trupeţii retrăgându-se subit şi lăsându-se chemaţi pentru bis.

Ok, ok.
Cântăm “Preferences”.

Iar apoi încă o bucată din “Despre o tipă”, împreună cu publicul, iar apoi rămas bun, ne vedem data viitoare.

Mi-a lăsat un zâmbet larg concertul ăsta. Un zâmbet d-ăla de good ol’ times, care prea good nu erau ele dar aveau un parfum aparte. În mod ciudat, muzica asta m-a făcut să mă simt bătrân. Nu foarte, dar totuşi un pic, acolo.
Era mişto apoi să merg printr-un Bucureşti viu la o oră atât de târzie. Oameni pe stradă şi RATB funcţional la 2 noaptea… nu se întâmplă mereu. La Universitate erau proiecţii pe clădiri – pe Arhitectură, în special, din faţa căreia răsuna şi un soi de muzică urbană, chill, potrivită pentru ora aia. De cealaltă parte a bulevardului, tineret indie deopotrivă cu aurolaci şi cocalari se holbau la desenele colorate de pe Arhitectură şi se bâţâiau în ritmul muzicii.

Pe lângă ASE, o tânără la vreo douăzeci şi puţini de ani îşi plimba bunicul de braţ spunându-i cu nedisimulată mândrie
“uite, uite, aici e facultatea mea…!”.

Oraşul a adormit în zori. Eu ceva mai devreme.

Lecţie de civism

Din când în când mai dau peste câte-o chestie care mă face să fiu mândru de oraşul ăsta.

Bine ai venit în Bucureşti! Un oraş plin de surprize la colţ de stradă…

…şi de cetăţeni cu un înalt simţ al răspunderii civice.