Scobitori de porţelan

N-am să înţeleg niciodată relaţia românului cu maşina sa.
Niciodată.

Pe de-o parte, toţi vor maşină. Toţi vor să le şadă curul confortabil atunci când pierd câte o oră, două pe zi în ambuteiaje. Toţi vor super-lux, cu dotări de dotări, iar ce a apărut mai devreme de acum patru, cinci ani deja e rablă. Toţi sar la leasing-uri, toţi se aruncă la maşini, cât mai multe, cât mai mari, cât mai mari, cât mai multe, să se vadă că au, să se vadă că pot, să se vadă că au reuşit, dom’ne, să facă ceva în viaţă, că s-au ajuns, că acum sunt cineva.
Şi aşa ajungem noi cu mai bine de un milion de maşini zilnic în traficul din Bucureşti, de la şoferi în tranzit care-ar ocoli, sărmanii, oraşul da’ n-au vreo alternativă viabilă, până la plozi de gherţoi umflaţi care fac zilnic transportul de pizde proaste între cluburile de băşini din oraş.
Ai putea zice că românul are un veritabil cult al maşinii. O zgârietură e prilej de scandal monstruos, de ameninţări, de tunete şi fulgere. Cum, e proprietatea lui, e munca lui! Nici nu îndrăznesc să mă gândesc la vreun accident uşor cu nişte tablă îndoită şi nişte vopsea sărită. Sunt convins că, în lipsa constrângerilor sociale, românul s-ar asigura să sfârşeşti în cel mai lung şi chinuitor mod cu putinţă. Tu cu tot cu familia ta. De fapt, pentru unii nici constrângerile alea sociale nu mai au cine ştie ce efect…

Cu toate astea, românii îşi lasă sistematic maşinile să se scufunde în propriul jeg. Dar al dracului dacă au vreo problemă cu asta.
Maşina mea are vreo trei degete de noroi şi praf de la cauciucuri până pe capotă? Da, ok, şi… care-i chestia, ce vrei cu mine?
Păi cum ce vreau cu tine, bă zevzecule!!! Ţi-ai luat odor să-ţi plimbe curul prin oraş, să agăţi tipe, să dracu mai ştie ce faci tu cu el, şi n-ai tu pornirea aia interioară să-l îngrijeşti în cel mai elementar mod? Nu te doare sufletul să-ţi vezi bijuteria făcută ca vai de ea, de abia-i mai recunoşti culoarea vopselei? Dacă tot bagi milioane peste milioane în benzină, ce-ar fi băăă să mai dai din când în când nişte sute de mii să mai şi speli maşina aia? Aaa? Logică prea grea?

Da, probabil! Pentru că maşina poa’ să meargă şi jegoasă, nu? Iar dacă poa’ să meargă e perfect clar că nu-i nimica grav, nimica demn de atenţie, urgent. Şi uite-aşa trec săptămâni peste săptămâni şi straturi peste straturi de mizerie se aşează impasibile peste maşina românului. El o iubeşte la fel de mult.
Câteodată însă, când se mai duce cu maşina la o ocazie gen nuntă sau botez sau sesiune de showing off, prima grijă a românului este, totuşi, spălatul maşinii. Ca să dea bine, să facă impresie, să nu fie el ăla arătat cu degetul. Deci o urmă de ceva conştiinţă a esteticului există, fir-ar al naibii! Dar degeaba. Cât timp nu dai doi bani pe aspectul maşinii tale în general, atunci când eşti doar un altul în trafic şi nimeni nu te ştie, dar brusc îţi pasă când totul poate fi asociat cu persoana ta… eşti un jegos. Cât timp nu eşti în stare să-ţi rupi o jumătate de oră şi o sută, două de mii săptămânal sau la două săptămâni sau când o fi nevoie ca să-ţi păstrezi curată maşina… eşti un jegos.
Vai, păi cum, jegoşi sunt ăia care nu fac duş dimineaţa! Jegoşi sunt ăia care nu-şi curăţă hainele de noroi după ce-au umblat în ploaie!
Păi da, tocmai. Iar tu fiindcă nu-ţi speli maşina eşti pe exact acelaşi palier. Iar asta te face un jegos.

Din ciclul Bucureştiul meu frumos. Mă miram de ce dracu’ era totul atât de gri. Până când am realizat că 80% din maşinile pe care le-am văzut azi în trafic aveau noroiul până la clanţele portierelor.
Iar la 10% acoperea deja geamurile.

Azi a murit o casă.
Două tanti în vârstă burduşeau grăbite sacoşe într-o Dacie Break veche. Sacoşe cu ce-a rămas. Nimicuri, probabil. Cărţi, fotografii, corespondenţă. Bibelouri, poate?
Nimicuri.
Pentru excavatorul ce săpa tacticos în pereţii de cărămidă toate erau nimicuri. Zidurile se aplecau, resemnate, sub atingerea maşinăriei reci. Am avut, oarecum, şansa să mă aflu acolo la momentul potrivit – câteva minute mai târziu n-ar mai fi rămas nimic. Nimic în afară de cer. Prea mult cer.

Calea Dorobanţilor. Patru căsuţe reuşiseră, până nu demult, să oprească parcă timpul în spaţiul dintre ele. Două erau spre stradă, sufocate de maşinile parcate ce mai-mai le atingeau faţadele, două erau în spate, departe de iureşul arterei. Ca în afara timpului, s-ar putea zice.
Şi mai demult, în vremea când pe trotuare se jucau copiii şi nimeni nu auzise de Audi Q7 sau Nissan X-Trail, mai era o căsuţă chiar lângă acestea. De la Andreea ştiu asta. Ea mi-a povestit, mai demult, cum în loc de blocul acela modern cu sedii de firme şi garaj subteran era odată o casă, aşa ca celelalte de lângă. În curte era chiar şi un câine. Bătrânii mai ieşeau uneori la poartă, în ceas de amiază, la umbra teilor şi a platanilor de pe stradă. Câte poveşti n-or fi auzit bătrânii copaci, câte capete n-or fi binecuvântat, în zi de toamnă, cu frunzele lor. Iar casele, molcom, îşi mai închideau câte o fereastră. Trecătoare erau toate pe lângă ele.

Timpul, însă, le-a jucat o festă crudă. În lumea de azi ele nu-şi mai aveau locul. Printre blonde platinate abia ieşite de la “înfrumuseţare” bălăngănindu-se înţepat pe tocuri de cinşpe centimetri, printre “oameni de afaceri” cu hands-free bluetooth in urechea stângă şi iPhone 3G în mâna dreaptă, printre zeci, sute, mii de maşini enorme parcate cu grămada pe trotuar, printre cafenele de lux, printre maşini de lux, printre prostituate de lux… ele nu-şi mai aveau locul. Lumea se schimbase şi nu le mai dorea. Aşa că, încet încet, au murit. Sau au fost omorâte. Nuanţe, la urma urmei.
Până mai ieri mai erau trei case din cele patru. Azi dintr-una mai rămăsese doar faţada, în timp ce alta era doborâtă încet de un excavator galben iar cineva dădea cu furtunul peste moloz, să se aşeze praful. Ca şi cum cineva ar da, încet, metodic, carnea jos de pe tine cu o toporişcă. Pe faţada singurei case rămasă încă în picioare era o pânză transparentă. Ca un giulgiu.

Peste câtva timp, nu foarte mult, va fi totul numai moloz. Iar apoi excavatoare, basculante, macarale, zgomot. Apoi bloc de sticlă de şapte, opt, zece etaje. Poveste atât de familiară, nu-i aşa?
Copacii acum sunt în doliu. Singurii, probabil. Copleşiţi de dor, fără putinţa de a înţelege de ce timpul le-a întors spatele. Norocul lor că suferinţa le va fi de scurtă durată. Norocul lor că stau în calea basculantelor cu materiale de construcţii.

La Zilele Bucureştiului eu mi-am făcut apariţia aşa, tiptil şi nocturn. De altfel nici n-am prea avut mari tangenţe cu festivităţile propriu-zise, ce nu mi s-au părut o idee rea dar pur şi simplu nu prea m-au atras. Alt eveniment, în schimb, avea să-mi facă mie seara de sâmbătă, dar asta mai încolo.

Zilele Bucureştiului, aşadar, prilejuite de aniversarea a 549 de ani de atestare documentară a urbei ăsteia minunate. S-a scos lumea în stradă la chestii moca, mostly, fie că a fost vorba de expoziţii sau muzee sau piese de teatru sau concerte sau demonstraţii de artă urbană. Şi partea tare e că în stradă a ieşit lume mişto. Cel puţin pe Victoriei şi prin centrul vechi, departe de Magheru, Unirii şi centrele de maxim interes gen Parcul Izvor. Ambivalent mai e şi Bucureştiul ăsta, să fiu al naibii.
Partea cea mai tare, oricum, a fost că a funcţionat transportul în comun până pe la 3 dimineaţa.
De ce nu se poate institui chestia asta ca normă?! Hello! A făcut RATB mai demult ditamai sondajul cu “ce linii aţi prefera să fie incluse în transportul de noapte”. Mai demult însemnând vreo 2 ani. Evident că nu s-a mai mişcat nimic de-atunci, de ce să avem şi noi ceva civilizat pe coclaurile astea?
Îmi place că, în schimb, băgăm palmieri în Piaţa Universităţii :)) Palmieri care nu-s urâţi ei aşa (deşi îs cam pitici, fie vorba între noi), dar serios, piaţa aia are nevoie de un landmark. Ceva care s-o caracterizeze, să-i dea o identitate. Ceasul ăla nu prea se achita de datoria asta, recunosc, dar hai frate să găsim o soluţie. Eventual mutat Mihai Viteazu de-acolo de unde stă, si-aşa distanţa nu e mare iar în locul în care e acum e destul de înghesuit (şi de stingher) între alte 3 statui. Amplasarea în centrul pieţei i-ar oferi o expunere mai bună şi ar scoate mai mult în evidenţă statuia care oricum n-are dimensiuni prea monumentale.
Şi asta-i doar una din multele idei.

Dar mă rog.
Altă problemă pe care-o are oraşul ăsta este curăţenia. Şi nu, nu mă refer la firmele de salubrizare care nu-şi fac treaba, şi-or face-o. Mă refer la oamenii care nu pot, fir-ar al naibii, să ţină în mână o hârtie 2, 3 minute până ajung la un coş de gunoi. Treceam sâmbătă noapte prin faţa BNR, unde se amenaja locul pentru un spectacol. Scenă măricică, multe scaune, covor roşu, aranjamente florale, am înţeles că o grămadă de lume ‘bună’ (including seigneur le maître, Oprescu) s-a arătat pe-acolo. Mă întreb dacă până la începerea spectacolului au făcut ceva cu grămezile de hârtii, mare parte fluturaşi publicitari and the like, ce zăceau pe partea cealaltă a străzii. Alea se vedea că erau proaspete. Străzile, alea de prin centrul vechi cel puţin, musteau de Poliţie. N-ar fi fost normal să ia unii nişte amenzi pentru mizeria aia?

Nu în România. Probabil că nici n-avem vreo lege care să oblige la aşa ceva. Şi chiar dacă am avea, cine-ar impune-o? Poliţia? =)) Ei, aş!
Oricum, măcar oraşul e viu. Uneori mă mai apucă îndoiala, dar mi-e repede spulberată. E bolnav, e cangrenat ca naiba, dar e viu. Încă.
La mulţi ani, Bucureşti. Să apuci să mai vezi măcar încă 51 de ani, să faci şi tu un rotund 600.

E reconfortant, oricum, să vezi că se mai petrec totuşi şi lucruri faine. Iar acum îmi dau seama ce corcitură de post o să iasă ăsta.
[de-aia l-am separat în două iar jumătatea ailaltă, prilej de rememorări şi muzică faină, va fi într-un articol următor, hihi – n.a.]