Se ploo

E parcă o stare de fapt zilele astea. Adică the very fabric of existence, ştii? Parcă toate lucrurile se ţes în jurul ploii ăsteia, n-ai impresia? E oarecum neliniştitor, pe lângă că e frig, parcă mai frig decât ar fi trebuit.
A venit toamna, iar asta e greu de negat. A venit toamna, şi iată că până şi din copacul vieţii au pornit să cadă frunze. Rămâneţi cu bine, maeştrilor… Lumea acum e mai săracă fără voi.

My friend Dany se întreba dacă Rick Wright o mai compune, de-acum, ceva împreună cu Syd. Poate că da. Acum probabil le e mai uşor. Departe de lumea asta grăbită şi nerecunoscătoare. Şi probabil porni-vor un jam-session de proporţii cereşti împreună cu Hendrix, Lennon, Harrison, poate chiar şi Morrison… Iar printr-un colţ Kurt Cobain, Layne Staley şi, probabil, Cliff Burton vor sta şi vor strâmba din nas.
Iar maestrul Ştefan Iordache împarte din nou scena cu alţi maeştri – Dem Rădulescu, Adrian Pintea, Florian Pittiş… şi nu mai scriu, că doare. Dar voi îi ştiţi, sper. Pe toţi cei pe care îi uităm atât de uşor. Pe toţi cei cărora nu ştim să le arătăm recunoştinţa noastră.

Primăria Capitalei a dat recent drumul “dezbaterii publice” privind alcătuirea şi amplasarea memorialului Holocaustului. A scris presa ceva? S-a dezbătut ceva? Pe Internet precis nu s-a dezbătut nimic, nici un articol apărut cu ştirea neavând şi un link. O trimitere, ceva, orice. Pe site-ul şi aşa greu navigabil al Primăriei Capitalei nu este prezentată nici o informaţie referitoare la acest aspect. Dezbaterea cică se încheie mâine, 17 septembrie. Se continuă, aşadar, obiceiul de a face totul pe sub mână – iar când vine vorba de un Memorial al Holocaustului interesele sunt cu atât mai multe şi mai mari. Sărmana Ţeapă din Piaţa Revoluţiei a încasat atât de multe încât zău, am putea-o numi martiră. Însă după cum văd proiectul, memorialul ăsta are toate şansele să fie mult mai hidos şi mai degeaba. Va fi criticat? Probabil nu. Cu atât mai puţin în mass-media importante, se vor ridica poate două, trei voci contestatare însă vor fi rapid reduse la tăcere sub acuzaţia de antisemitism. Vorbim aici de vreo 3000 de metri pătraţi din inima Bucureştiului, între străzile Lipscani, Saligny, Brezoianu şi Mihai Vodă. Am să trec zilele astea să văd ce-i pe-acolo, e cumva teren viran? Că cică voia Videanu să facă parcare subterană.
În sfârşit. Monumentul n-am să-l critic acum, căci va fi greu să nu deviez în “a fost Holocaust în România?”, chestiune care la drept vorbind, mă depăşeşte. Critic însă atitudinea Ministerului Culturii.

Acest Minister al Culturii care se arată atât de dornic să construiască un monument în memoria evreilor şi a ţiganilor ucişi în Holocaust, exercitând presiuni pe la Primărie să elibereze odată autorizaţiile alea, dar care face totuşi atât de puţin pentru a asigura preţuirea culturii româneşti autentice. M-a pornit fotografia asta

făcută în Kiev, Ucraina, găsită printr-un link pornind de la un articol al lui DeCe. În imagine este un monument în cinstea unui iubit actor de comedie care obişnuia să-şi plimbe câinele prin parcul respectiv. Simplu dar atât, atât de de efect. Un monument sincer, fără pretenţii de profunzime, fără înţelesuri absconse, pur şi simplu un omagiu adus unei persoane preţuite de conştiinţa publică. Noi de ce nu avem aşa ceva? La noi de ce nu se poate, fir-ar să fie?! Tot mâine, pe 17 septembrie, se împlinesc 8 ani de la trecerea în nefiinţă a inegalabilului Dem Rădulescu. Îşi va aminti cineva? I se va dezveli vreo statuie? Va primi vreo stradă numele său?

Nu, normal că nu. Noi suntem preocupaţi cu Băsescu şi Vadim, cu Mutu şi Becali, cu Geoană care dansează pe litoral, cu sânii Simonei Sensual. Restul?
Mai există şi altceva…?

Oraş pierdut în fum

Cică eram eu azi pe la prânz la Universitate, îndreptându-mă spre casă.
Bine, dacă o luăm şi facem un calcul, era mai târziu de prânz, vreo unu şi ceva. Un soare primăvăratic scânteia pe cer, era cald, plăcut, zi de primăvară, ce să mai! Şi am constatat, pentru a enşpea oară, că la urma urmelor trăiesc într-un oraş urât, cu sclipiri de eleganţă din când în când, cu sporadice pete de culoare, dar în esenţă urât. Cenuşiu peste tot, un cenuşiu uniform, prăfuit, în care ne complacem de nu ne vedem. Noroi cât cuprinde, dâre de zăpadă jegoasă pe ici pe colo, maşini îngrozitor de murdare parcate de-a-mboulea fix în mijlocul trotuarului, puhoi de oameni pe stradă dintre care prea puţini prietenoşi, cu un licăr de ceva în privire. Un oraş trist, al naibii de trist, sufocat, meschin, prăfuit, spoit ca un decor de operetă, pentru menţinerea unor aparenţe, dar clădit pe o esenţă murdară. Estetic vorbind, cel puţin. Nu-i nimic estetic în oraşul ăsta, nici un bun-simţ al formei, al culorii, totul e o debandadă înnoroiată şi sufocantă din care parcă abia aştepţi să ieşi, ajungând acasă. Paradox.
Am observat de atât de multe ori chestia asta, şi mă macină, mă omoară – sunt eu ciudat, sau noi românii chiar nu avem nici un strop de ochi pentru frumos? La urbanism mă refer în special când zic chestia asta. Avem atât de puţine locuri în oraş despre care putem spune că sunt frumoase, şi tocmai pe alea parcă ne chinuim să le jerpelim şi mai tare. Totul se degradează, ce lucrări de reparaţie/întreţinere se mai fac se fac în cea mai desăvârşită bătaie de joc iar la sfârşitul zilei noi rămânem cu noroiul dintre bordurile de marmură.

De câteva luni se sapă în oraş ca să se bage cabluri subterane. Lăudabilă iniţiativă, la naiba, mă bucur că la un moment dat avem să scăpăm de tonele de cabluri ce stau agăţate peste tot, dar evident că treaba asta trebuie să se facă în cel mai românesc stil posibil, nu? Aşa că hai să săpăm noi şanţuri ziua în amiaza mare în Piaţa Universităţii, că tot e o grămadă de lume care trece pe-acolo, să ne vadă barem şi pe noi cum muncim. Şi fir-ar al naibii, cum munceau! Cel puţin la unul din şanţuri erau vreo 15 indivizi strânşi, şi nu exagerez. Însă din toţi, numai unul stătea efectiv în şanţ şi dădea la târnăcop, ceilalţi pur şi simplu stăteau grămadă sprijinind cazmalele şi râdeau şi dădeau indicaţii. Păi cu productivitatea asta debordantă nici nu mă mai mir de ce orice amărâtă de lucrare durează în jur de un an. Ce zicea Videanu vara trecută, că până în noiembrie toate lucrările de pe arterele majore or să fie gata? Halal să-i fie!
Iar odată cu îngroparea cablurilor desigur că oraşul are nevoie şi de stâlpi noi pentru iluminat – cu asta aş fi fost de acord, stâlpii de beton n-au prea fost niciodată pe gustul meu, însă măcar să-i fi înlocuit cu ceva mai plăcut ochiului, nu cu nişte crochete de aluminiu! Serios, păi dacă o luăm aşa mai că-i preferam pe ceilalţi, ăia măcar mai puteau fi văruiţi în alb, în schimb ăştia sunt condamnaţi pe viaţă la gri. Bleah.

Şi altă chestie pe care nu pot s-o pricep – aţi observat că în multe intersecţii s-au schimbat semafoarele? Semafoare care, de altfel, funcţionau fără nici o problemă. Mă refer în special la cele cu temporizator de pe Magheru şi împrejurimi, cu care chiar mă obişnuisem. Dar noi nu, în loc să le introducem şi în alte zone din oraş, le scoatem şi p-astea dracu’ ştie de ce, ca să le schimbăm cu altele care mă rog, îşi fac treaba, dar de care nu era nevoie! Cine a mai luat bani şi pe chestia asta? Chiar nu-i dă lui Videanu încă puşculiţa pe-afară? Şi bineînţeles că semafoarele alea chioare la care nu mai distinge nici naiba roşul de galben şi galbenul de verde şi care probabil au mai mult de zece ani sunt încă pe poziţii. Adică e un fel de asfaltăm Magheru de 3 ori în 4 ani, pe când nişte amărâte de străzi dintr-un cartier de blocuri comuniste (aviz ilustrului domn Vanghelie, că se-ntâmplă pe tarlaua lui!) n-au văzut asfalt cred că de când au fost construite.

Aşa că doamnelor, domnilor, anul ăsta e momentul să-i zburăm pe cotcodacii ăştia din primării. Doar să nu cumva să-l aducem pe Prigoană, că ne-am pecetluit.

Sticle goale, fiare vechi

Mă rog, sticle goale mai puţin, cel puţin nu acum, în viitorul apropiat cică se prefigurează şi alea deci staţi fără grijă, însă fiare vechi da, e invazie actually, în special acolo unde ar putea fi, de ce nu, fiare noi sau chiar orice altceva în afară de fiare.
Bon, şi acu să mă iesplic.
Treceam ieri prin Revoluţiei.
Acuma paranteză pentru cei mai noi pe-aici, sau mă rog, nici nu ştiu dacă am mai zis asta înainte dar o zic acum: Piaţa Revoluţiei mi se pare una din puţinele, extrem de puţinele zone din Bucureşti care arată absolut decent. Da, cu Ţeapa lui Ghilduş cu tot, cu vedere la fostul Senat, la Bibliotecă, la Palatul Regal, la biserica Creţulescu, locul ăla e un mic paradis – mai ales primăvara când asfaltul din jur nu se-ncinge prea tare iar prin preajmă se mai pot vedea şi pâlcuri de verde. Singurul pe care l-aş scoate de-acolo şi mâine ar fi Maniu, arată a un mare te-miri-ce, dar mă rog, să zicem că fac un compromis.
Eh, spuneam că arată decent? Planul lui Videanu, ăla celebru care intenţiona să transforme Piaţa Revoluţiei în vezi Doamne un Rockefeller Center al Bucureştiului şi care mai demult a făcut vâlvă şi a agitat spirite şi a fost criticat ca naiba de toţi oamenii cu un strop de bun simţ rămas, ar fi distrus locul ăla once and for all. Se pare că cineva s-a gândit că dacă lucrările pentru aşa zisa “modernizare” tot n-au început, se pot face şi alte chestii pentru ca locul să înceapă să arate naşpa.
Cum ar fi.

panou de tabla in mijlocul pietei revolutiei

A se admira, vă rog, design-ul de înaltă clasă al panoului de afişaj stradal, o soluţie isteaţă, modernă şi nu în ultimul rând plăcută ochiului. Arhitectura subtilă a acestuia se împleteşte pe nesimţite cu cea înconjurătoare, încât panoul reuşeşte să se integreze perfect în peisaj, fără a produce daune de considerent estetic ba din contră, împrospătând arealul urban cu un strop de culoare modernă. Vă invit să priviţi această piesă de mobilier urban şi din alt unghi, poate mai edificator.

panou de tabla in mijlocul pietei revolutiei

Aşa se poate observa o altă inteligentă soluţie de design, acest panou fiind capabil să găzduiască mai multă informaţie decât în mod obişnuit. Astfel, de acum înainte locuitorii oraşului vor fi mai bine informaţi, iar în acelaşi timp o piaţă centrală a căpătat un aer de prospeţime. Aşteptăm cu nerăbdare implementarea acestui sistem simplu şi elegant şi în alte zone ale Capitalei, mai cu seamă pe holurile Primăriei Generale, unde panourile ar putea servi, de asemenea, drept loc de dat cu capul. De ce nu, un asemenea panou ar putea fi amplasat strategic chiar în parbrizul automobilului VW Touareg al ilustrului domn primar Adriean Videanu, pentru ca acestuia să-i fie mai uşor să nu rateze evenimentele importante ale oraşului pe care îl administrează.

Aţi băgat de seamă, presupun, că tablele astea sunt fixate cu şuruburi în asfalt. Aha, exact, plural – ăsta nu e caz singular. Însă mi se pare, de departe, cel mai imbecil amplasament care putea fi vreodată găsit pentru aşa ceva. De bine ce nu mai e, slavă Cerului, WC ecologic la statuia lui Cervantes, acu le-avem pe astea. Iar acum întreb – cine mă-sa plăteşte pentru chestiile astea? Cât o costa una? Adică, de câte ori mai mult decât un panou de afişaj modern şi elegant?
Şi nici nu ştiu, zău, care-i durerea mai mare – căcatul ăsta de tablă, sau monstruleţul ăla de clădire care se construieşte pe fostul amplasament al teatrului Excelsior, chiar lângă fostul Senat? Mai bine de 14 etaje de sticle goale, cu un teatru undeva la subsol. Cultura a coborât sub stradă. Urmează s-o şi îngropăm, cât de curând. Cu noi cu tot.

Căcaturile de genul ăsta îmi dau aşa un sentiment că mă scufund. Irevocabil.

Cică administraţie. Ha!

Şi iată-mă în cele din urmă şi cu primul post din casa asta nouă, cum s-ar zice. Să fie într-un ceas bun.
M-am trezit cu o mulţime (ei aş, mulţime… două, acolo) de lepşe de onorat, aşa că m-am gândit că ar fi cazul să încep să mă mai ţin şi de ele, că dacă le mai amân mult mă trezesc că devin şi ele ca temele la mate şi vin să mă bântuie de prin cine ştie ce neguri de timp. Brrr, scary thought. Aşa că încep prin a prelua subiectul transmis de Puişorul Cufurit, anume ce doleanţe aş avea eu pe la administraţia locală.

Ei bine, nu ştiu alţii cum sunt, dar mie mi s-a acrit să văd Ştefan cel Mare într-un şantier continuu. Bine, boala asta cu străzile săpate şi bordurile pe-afară este veche şi s-a răspândit cam pe toate arterele cât de cât circulate din Capitală, dar parcă nicăieri nu-i ca pe Ştefan. Ba mai mult, azi am descoperit că cică se lucrează şi la pasajul Obor, reabilitare şi alte drăcovenii, şi ne ţine până prin 2010. Aiurea, că la anu’ îl schimbăm, Doamne-ajută, pe Videanu, şi precis că o să se îngheţe lucrările pe o perioadă nedeterminată. Aşa că mai pupăm noi pasaj Obor prin 2020, hehe. Ah, şi că tot veni vorba, sper să se încheie rapid şi cu lucrările astea de îngropat cabluri, pentru că mai ales toamna când se întâmplă să mai plouă nişte tranşee de-a lungul trotuarelor nu sunt prilej decât pentru mult noroi. Şi dacă tot am ajuns aici, aş mai menţiona că mi s-a cam acrit ca la fiecare ploaie mai sănătoasă, intersecţia Dorobanţi – Dacia să devină un lac.
Vă mulţumesc.

Acum, în altă ordine de idei, pe când naiba se va institui şi pe coclaurile astea respectul pentru pietoni? Şi da, mă refer aici în special la zone pietonale. Iar prin extensie, mă refer la orice modalitate prin care se poate reduce cumva traficul în oraşul ăsta sufocat. Adică for fuck’s sake, avem într-un oraş de 2 milioane şi ceva aproape un milion de maşini. Iar biciclete, probabil nu mai mult de câteva sute. Alooo, campanii de responsabilizare, ceva, educarea oamenilor că se poate, fir-ar al naibii, supravieţui şi fără ultimul soi de Porsche luat din banii lui tati?! Ca să nu mai vorbesc de Hummere şi alte monstruozităţi asemănătoare? Nu ştiu, simt că ajung într-un punct mort pentru că asta deja depăşeşte atribuţiile unei administraţii locale, asta e o problemă de mentalitate, de educaţie, ascunsă tare adânc în subconştientele de români. Cuuum, să n-aibă băiatul lui tati maşină când face 18 ani? Să meargă băiatul cu autobuzul împreună cu toţi ceilalţi? Să pedaleze?! Doamne, ce orori!
8-|
Aşa că tot omul îşi ia maşină “pentru a deveni mai independent”, devenind în acelaşi timp sclav al blocajelor de circulaţie interminabile şi din ce în ce mai dese cauzate, culmea, de numărul prea mare de maşini. Şi uite-aşa ne învârtim şi n-ajungem nicăieri.

Apoi altă chestie care mă irită este abundenţa chioşcurilor şi a tarabelor. Parcă Băsescu le demolase acum ceva vreme, acum ce fac, apar din nou? Aaa, acum sunt din termopan şi au autorizaţie de la Primărie. So what, tot tarabe sunt şi tot complet inestetice! Adică mă uit la ce-a devenit Piaţa Romană, de exemplu, şi mă cutremur – trotuarul, cel puţin la coloane, este sufocat de tot soiul de tonete cu ziare şi cu flori, în fapt nişte şandramale de PVC a căror estetică este cu mult sub nivelul mării. Asta-mi aduce aminte de piaţa de zarzavaturi care avea loc odinioară în faţa Academiei Militare. Ce s-a întâmplat cu trotuarele largi şi deschise? Ca în Piaţa Revoluţiei, să zicem. Dar de unde, că Videanu plănuia s-o tonetizeze şi s-o sticlizeze şi pe-aia, unul din puţinele colţuri de Bucureşti care încă mai arată decent, cu tot cu Ţeapa aia de marmură.

În fine, ofuri sunt multe, dacă m-aş apuca să zic şi despre câinii vagabonzi de care efectiv m-am săturat o să ziceţi că nu iubesc animalele, ceea ce n-ar fi în totalitate adevărat. Doar câinii care mă mârâie noaptea ascunşi prin cine ştie ce cotloane obscure îmi displac. Şi ăia care mă mârâie ziua, de altfel, vădit ostili. De fapt da, I’m a cat lover.

Trimit mai departe cui vrea să recepţioneze, aş fi totuşi curios să văd cam ce-ar răspunde Nonsense.
Pace la voi :)