Scobitori de porţelan

Că tot parcă de câtăva vreme încoace trăim într-o piesă de-a lui, nu? El – eternul, marele, inegalabilul. Cât timp o să existe români şi România, el n-o să moară. Pentru că noi, prin ce suntem şi cum suntem, îl menţinem al naibii de viu. El a reuşit să se facă nemuritor, iar zâmbetul său pe sub mustaţă ne însoţeşte parcă la fiecare pas pe care-l facem. La fiecare bătaie a inimilor noastre carpato-danubiano-pontice. El niciodată nu s-a ascuns, şi tocmai pentru asta ei îl urăsc acum. Ei ar vrea ca maestrul să dispară, tocmai pentru că de dincolo de negurile vremii acesta a reuşit să-i demaşte şi să arate lumii adevărata lor faţă. Caragiale nu se lasă însă păcălit aşa de uşor. Şi oricât ar încerca ei să-l prigonească şi să-l îngroape în conştiinţa colectivă doar sub chipul unei bancnote, străduinţele lor sunt în van. Statuia lui poate fi exilată şi sufocată, trimisă departe de ochii lumii, dar sufletul lui este mai viu ca niciodată. Iar la urmă are să râdă al naibii de tare.

La Universitate, pentru a compensa esplanada acum goală din faţa TNB-ului de unde Caragiale a fost mutat peste noapte de ceva vreme (fără prea multe explicaţii), o să avem o căruţă cu paiaţe.

Seara de duminică a fost seară de Ateneu. În program Brahms. N-am să fac nici o recenzie, nici o consideraţie n-am să produc despre bucăţile muzicale, talentul pianistei sau orice legat de actul artistic. Nu, nici un cuvânt despre aşa ceva. Am însă câteva cuvinte despre cei care s-au născut cu telefonul mobil în mână şi nu pot să se despartă de el nici pentru o amărâtă de oră cât ţine un spectacol. Despre cei care ajung la douăzeci de minute după ora de începere şi încep să mănânce în sală, foşnind ambalaje şi bătând nervi în pioneze. La naiba, ştiţi ce acustică poate să aibă sala aia? Dacă era puţin mai linişte puteam să-i aud pe cei din primul rând cum înghit.
În sfârşit, educaţia se face cu trudă. Unii se pare că sunt cauze pierdute.
Mă consolez cu gândul că n-a fost un concert cu cine ştie ce pretenţii. Dar asta numai aşa, de consolare, căci de grav oricum e grav. Exact la fel e şi la Operă, şi la majoritatea teatrelor. De cinematografe nici nu mai vorbesc. Respect dorinţa omului de a se cultiva, la naiba, în alte circumstanţe aş fi fost încântat de-a dreptul să văd sălile de spectacol pline, dar mi-e peste mână să înţeleg lipsa asta de bun simţ elementar din partea unora. De la cineva care merge de bunăvoie la un concert de muzică [oare asta e cacofonie? ok, nu mai e] cultă, parcă te-ai aştepta să se îmbrace în trening numai atunci când face sport, nu?
Am impresia că e la modă să pari cult. La modă în fine, prin straturile alea sociale din care provin şi cei care ascultă manele în tramvai pe loudspeakerul telefonului. N-am să zic totuşi mai multe fiindcă discuţia poate continua steril la nesfârşit.

Când am ieşit, am dat cu ochii de un ultim element care să-mi aducă aminte că sunt în România, şi mai mult decât oriunde altundeva, în Bucureşti. Culmea, faza asta m-a făcut mai degrabă să zâmbesc, naiba ştie de ce. Dar parcă m-a uns pe suflet. Fiindcă acolo, pe treptele Ateneului, chiar lângă o coloană, în noaptea răcoroasă de avril colorată cu lumini răzleţe şi brize ocazionale, se odihnea un meloman.

Trăiesc într-un oraş greu, cenuşiu, bolnav în fază terminală, ale cărui respiraţii s-au preschimbat cu timpul în vârtejuri de praf. Praful a ajuns peste tot, mai cu seamă acolo unde nu este dorit şi unde nu ar avea ce să caute. Dincolo de străzi, alei, uzine, blocuri, praful a ajuns şi în noi, în ochii noştri, în sinusurile noastre, s-a impregnat în hainele pe care le purtăm şi ni s-a cuibărit adânc în subconştient. De acolo mai izbucneşte din când în când sub forma unor tristeţi nenumite şi fără leac, iar uneori suntem bântuiţi de coşmaruri în care nici măcar noi nu suntem mai mult decât o mână de praf. Ne-a invadat locuinţele, gândurile şi felul de a fi. Plantăm copaci pentru a-i face prezenţa mai suportabilă dar până şi frunzele copacilor sunt copleşite de prezenţa lui şi îi cedează în tăcere. Nimic nu este suficient de ferit de praf, el reuşeşte să acopere orice dacă îi laşi la dispoziţie suficient timp, iar dintre toate noi suntem cu adevărat cei mai expuşi acţiunii sale corozive. Nebunii de noi, care nici nu ştim prea bine cât rău ne face. Neoamenii de noi, pe care nici măcar nu ne mai interesează. Am pierdut legătura cu lucrurile cu adevărat importante, iar în locul lor ne-am construit castele de praf in care ne-am inchis şi în care am orbit. Doar când plouă mai simţim din când în când un fior nebănuit care ne aminteşte din ce în ce mai vag de cum era odinioară.