Scobitori de porţelan

Ţineţi minte ziua de azi.
Eventual decupaţi-o din calendar şi puneţi-o bine, la păstrare undeva, sau puneţi-o la marinat, la murat, la conservat, întru groaza şi dezgustul celor ce vor veni. Ziua în care s-au deschis cerurile deasupra epavei ăsteia de oraş, din ele pogorându-se porumbelul roşu, cu secera şi ciocanul în gheare şi cu rânjetul lui Ilici Iliescu în cioc. Ziua în care ne-am bătut joc definitiv şi irevocabil de toţi cei bătuţi şi morţi la “revoluţie”. De toţi cei cărora minerii le-au plantat panseluţe în scăfârlii. De toţi cei care au sperat.
Pe de altă parte, suntem un popor de orbi pentru care nici o cruce a martiriului nu va însemna vreodată nimic. Suntem un popor pentru care “votul liber şi universal” este cea mai mare capcană, cea mai mare rană, cea mai mare greşeală. Suntem un popor care purtăm, fiecare dintre noi, pecetea deziluziei. Există, într-adevăr, un cancer în Bucureşti care trebuie extirpat, şi putem sau nu avea nevoie de un medic pentru asta. Fiecare vot pentru Oprescu este încă o celulă adăugată trupului său hulpav – mă întreb cum de n-a realizat toată lumea chestia asta până acum. Există un cancer care-a făcut metastaze atât de adânci în trupul ţării ăsteia încât va fi nevoie poate de sute de ani pentru o recuperare completă – iar numele său este, după cum cred că vă daţi seama, Ion Ilici Iliescu. III, acest 666 al României care trebuie să piară, odată pentru totdeauna, împreună cu toţi sateliţii săi.
Şi care în loc să piară ne zâmbeşte azi bine-mersi de pe chipul învingătorului domn doctor, reprofilat pe proiectant oniric de autostrăzi.

Cea mai mare glumă. Cea mai mare bătaie de joc la adresa unui Bucureşti atât, atât de încercat.
Să plouă cu pucioasă peste noi. Pe bisturiul însângerat al lui Oprescu e agăţat un rânjet.

Pe întuneric mă împiedic de papuci. Pe întuneric uşa scârţâie.
Îmi joacă furnici pe ochi. Ca puricii pe ecranul televizorului când se taie cablul. De la vânt. Ploi. Uragane. Secete, viscoluri, inundaţii, potopuri, ierni nucleare, apa Dâmboviţei s-a prefăcut în sânge, bordurile de marmură s-au preschimbat în pâini iar însuşi asfaltul dintre ele nu e nimic mai mult decât
o condamnare, o instanţă, un verdict, zeci, sute, mii de fire de nisip spurcate nu de Mâna Albă ci de stencil-ul negru
votaţi Videanu
votaţi Videanu
votaţi Videanu
votaţi Videanu
votaţi Videanu
votaţi Videanu
ai înţeles ideea, alege-ţi stăpânii, nu te uita, nu gândi, nu căuta să înţelegi, există şi dă-le lor bani, dă-le lor viaţa ta, dă-le lor sensul tău, fă-le copii pe care să poată să-i educe şi să-i formeze ca zeci, sute, mii de fire de nisip spurcate nu de Mâna Albă, ci de un ciocan şi o seceră încrucişate şi cu Ion Ilici Iliescu rânjind cald, patern şi aprobator de pe tabloul cu Ceauşescu nu încerca să înţelegi, fă-le copii pe care să poată să-i crească în aceeaşi frică şi supunere oarbă faţă de un zeu mincinos, orb şi mut pentru care nici un om nu e nimic mai mult decât un alt fir de nisip dintre alte zeci, sute, mii de fire de nisip spurcate nu de rugăciunea de seară ci de crucifixul de 24k de aur şi jeep-ul părintelui spiritual, duhovnic, consilier local, soţ, tată, stâlp al comunităţii, barometru al decenţei şi al moralei
Plâng pentru voi! plâng cu P mare pentru voi pentru că o meritaţi atât de din plin
o merităm atât de din plin
să plouă cu sângele celor 1000 2000 3000 de oameni, unii fără nume, care-au murit ca noi să nu fim, încă, liberi, ci să fim în continuare numai zeci, sute, mii de fire de nisip spurcate nu de unii sau alţii ci, în cele din urmă, chiar de noi
pentru fiecare 10000 de oameni care ascultă manele a murit cineva acum 18 ani
pentru fiecare 10000 de oameni care scuipă pe jos a murit cineva acum 18 ani
pentru fiecare parlamentar care se scobeşte în nas au murit trei oameni acum 18 ani
Avem şi noi Iisuşii noştri.
Ei n-au înviat. Şi n-o vor face.

nişte indivizi teribil de dubioşi şi-au oprit maşina pe stradă în dreptul ferestrei mele şi au deschis uşile iar acum
acum pe o rază de 60 km în toate direcţiile, în spaţiul meu, în mintea mea răsună

e chef de chef şi toţi banii mei
îi dau pe femei
nu ţin cont de ei

noaptea-i de smoală, trei ferestre mai ard în însingurare iar clopoţeii! zeilor, iar s-au pornit clopoţeii să sune.
noaptea asta bate vânt de cenuşă.
cercuri, linii curbe şi frânte joacă pe foile albe
hai să ne schimbăm locurile, vrei?
păşeşte tiptil afară din visul tău şi lasă-mă pe mine în loc
promit că nu stric mare lucru
atâta doar, sper că nu ţii prea tare la ochii ăia de sticlă
îmi place să sparg chestii când visez.

iar tu să vii aici în locul meu
e frumos, confortabil, avem şi apă şi ceva urme de căldură
cafea să nu ne ceri totuşi, cafea dacă am fi avut altfel ar fi stat lucrurile acum
cu totul altfel fir-ar ele să fie

o scândură urlă-n podea de nesomn
eu am să urlu în zori

What are we left with, in the absence of truth?
We can hope. We can shape a perfect, shiny little future in our heads. Or we can choose to escape. You know, trying to find yourself through something else, be it music or words or weeds or whatever.
What do you usually do when you’re lost? I mean, like those Blair Witch dudes, say, lost in a forest with no map or compass or any orientation devices whatsoever. Sometimes I feel I threw my own map away. I’d throw my forest away just as well, if I only knew how. Sometimes I’d even throw myself away.

It’s a story of pain. Pain has a way of making itself heard. You can’t ignore it. At best, you are very much aware of its presence. At worst, you die.
Right now I’m somewhere in the middle of those two extremes. I’m curious to see to which one I lean towards

Do you ever get that feeling that you’re sinking?
I do.