Tonic

Kinley tastes like watermelon, and that’s the least of our problems.

Folii goale de medicamente, ambalaje de ciocolată, bubble wrap, sticlă, hârtie reciclată, hârtie de print, scoci, şerveţele, plastic, staniol, praf. Straturi peste straturi peste straturi. Parcă le simţi pe fiecare cum te îmbracă încet. Cum te înlocuiesc. Cum în loc de căldura sângelui îţi pun o căldură fake, de fontă dar nu de fond.

Aerul e liniştit, se încălzeşte şi el. Până şi timpul a renunţat să se scurgă zgomotos – poate nu se simţea băgat în seamă suficient sau poate, dimpotrivă, a învăţat că dacă trece neobservat i se pot ierta mai multe.

Faţadele se scorojesc, varul se spală, tencuiala se desprinde şi cade cu tot cu plăcuţele care te anunţă de acest lucru. Rămâne un fel de dermă care urlă şi sângerează. Rămân un fel de unghii care ţi se încleştează în braţul drept. E ca un geam pe care vrei să-l cureţi dar nu faci decât să-l zgârii şi să-l mătuieşti.

Interior, exterior, deterior.

An End Has a Start

Ştii cum cred eu că o să vină sfârşitul lumii?

O să fie quiet, fără asteroizi sau comete, fără Turnul Eiffel sau Statuia Libertăţii în ruine arzânde. N-o să fie acum în 2012, nici peste 10 sau 20 de ani, poate nici măcar secolul ăsta, deşi n-aş paria. N-o să fie cu Nibiru şi Annunaki, nici cu încălzire sau răcire globală. Nici măcar n-o să fie din cauză de război planetar. Fără nucleare sau arme biologice. Vom avea în continuare şi combustibili fosili, şi aer de respirat, şi apă de băut, iar de bine de rău nu vor muri mult mai mulţi oameni ca acum de foamete, epidemii sau alte asemenea. Vom avea în jurul nostru din ce în ce mai multe chestii flashy care să ne ţină ocupaţă atenţia, dar vom găsi noi şi noi metode de a ne construi viaţa cumva în jurul lor, înglobându-le forma în noi dar niciodată neasimilându-le chiar cu totul, dintr-un nedefinit sentiment de teamă. Cam ca şi acum, de altfel.

Şi totuşi, sfârşitul lumii o să vină. N-o să fie nimic brusc, nimic cu zgomot sau lumini. Fără efecte speciale, fără mulţimi panicate alergând în stânga şi în dreapta. Sfârşitul lumii o să vină şi nici măcar n-o să ne dăm seama decât spre final, dacă ne vom mai aminti cumva cum a fost odată demult. Dacă nu, va veni natural – îl vom îmbrăţişa şi atât. Nici măcar nu ne va mai trece prin gând că a fost vreodată şi altceva.

Pur şi simplu va înceta să ne mai pese.

Întâi şi întâi de chestiile mici. Lasă, nu mai şterg astăzi praful, îl şterg mâine. Mai bine sun şi comand ceva, prea complicată reţeta aia şi mai trebuie să şi curăţ în bucătărie după aia. Hai că nu-i chiar atât de important să răspund la mailul ăla, l-am primit abia alaltăieri. Pot totuşi să stau acasă azi, precis o să mai cânte trupa aia şi altădată. Ce zici să ieşim cu bicicletele mâine, că uite, azi e înnorat şi poate plouă. Scuze că n-am venit azi la protest, da’ uite că mai e şi weekend-ul viitor. Nu mă simt grozav azi, nu vrei să ne vedem altădată? Fac cinste, promit. Mai adăugăm încă una la şirul berilor pe care ţi le datorez, e ok, le-am pierdut numărătoarea oricum, hai să cădem de acord că sunt 10 şi ne vedem când am timp. Trebuie să ne vedem mai des. Ţinem legătura. Vorbim.

O să ajungem să vedem cum lumea din jurul nostru va începe să se destrame, încet. Oraşele se vor prăbuşi sub ele însele, fără nimeni care să le mai ţină în funcţiune mecanismul. A început deja. Peste tot e plin de fisuri, dar ne-am obişnuit cu ele. Şi chiar dacă am vrea să le reparăm, de unde să începem? Pare atât de greu. Lasă, mai putem s-o ducem un pic aşa, nu e chiar atât de grav, şi până când va fi ne vom gândi noi la ceva. Tot aşa până când nici nu ne vom mai aminti o lume fără fisuri. Eh, cum, groapa aia de gunoi a fost mereu acolo. Păi dar râul ăsta oricum e poluat, ce treabă are dacă mai deversăm şi noi ceva. Eh, clădirea asta n-au terminat-o niciodată. Care ei? Ei cum care, ăia de dinainte, nu noi, de parcă cine ştie ce civilizaţie de zei ar fi trăit în locul nostru până nu demult. Ai văzut mormanul ăla de moloz de pe colţ? Simt că lipseşte ceva de-acolo, da’ să mor dacă-mi dau seama ce. Era cumva o casă?

Şi apoi încă una, şi încă una. Încet, metodic.

Va veni apoi o “eră iluminată” în care vom constata că de fapt nu prea avem nevoie de nimic din ce se află în jurul nostru, şi că în general lucrurile pe care deja ni le vom impune să le facem sunt o bătaie prea mare de cap.
Pe bune, dragoste? Cine are nevoie să se mai complice şi cu asta?
Copii? Pf, câtă înapoiere.
Prieteni? Ca să ce, să aibă cine să mă bată la cap non-stop? Nu mersi.
Plimbări, muzici, cărţi, fugi, călătorii, curiozităţi, străini, dulciuri, bătăi cu zăpadă, bătăi cu pumnii, traversat pe roşu, lacrimi, dans, efort, speranţă, baloane de săpun, baloane de gumă, plajă, fire de nisip, toate lucrurile la care toată lumea a ţinut vreodată fie şi preţ de-o clipă se vor inventaria, clasifica, ordona, pentru a putea fi mai apoi bifate la grămadă ca necesitând un efort prea mare.
Vom abandona, bucată cu bucată, totul.

Aproape de sfârşit, vom resimţi fiecare răsuflare ca pe o victorie fără seamăn.

Nu vom muri, dar vom renunţa să mai trăim. A început deja, şi doar câteodată mai am speranţa că e reversibil.

Dosar probe nr. B14215/2011

inculpat: C. I. Kozminovici
capete de acuzare:
– subminarea reconcilierii naţionale
– asociere cu elemente perturbatoare fasciste
– diseminare de materiale de propagandă fasciste
– accesare frauduloasă a reţelelor informaţionale
– fals în acte
– batjocorire şi tentativă de distrugere a simbolurilor naţionale
– solidaritate faţă de elemente descompuse ale societăţii
– asociere în vederea trecerii frauduloase a graniţei

Asupra inculpatului s-au găsit următoarele notiţe, ce se constituie în probe. În momentul reţinerii, inculpatul a atestat autenticitatea înscrisurilor şi faptul că acestea îi aparţin. După linie urmează transcrierea fidelă a notiţelor.
_____________________________________

14 04 2011

Încă nu-mi vine să cred. Tremur.
Pe TV şi pe radio încă nu s-a anunţat nimic, probabil să nici nu se anunţe până peste câteva zile, dar de-acum e aproape sigur. Radu Moraru a murit azi, împuşcat ca un animal, în centrul Bucureştiului. Aparent nu le-a fost de-ajuns să-l marginalizeze, probabil îi deranja comunitatea pe care a reuşit s-o închege pe Internet aşa că de ce să rişte? L-au rezolvat de tot. Şi uite cum “dovezile elocvente” pe care le promitea s-au pierdut, probabil, pentru totdeauna. Probabil zilele astea o să-i ia foc şi casa, fericit “accident”, aşa cum s-a întâmplat şi cu Tapalagă anul trecut.
Nu-i un pic ciudat cum toţi cei care se luptau, cum puteau, pentru eliberarea lui Băsescu au fost treptat scoşi din joc? Cine-a mai rămas? Voinescu? Găunos, şi zice-se că de fapt tot ei l-ar împinge, să facă o opoziţie aşa, “de faţadă”. Diaconescu? Lipsit de orice credibilitate. Până şi pe Becali, care, de bine de rău, mai reuşea să mişte ceva sentiment, au reuşit să-l scoată din joc. Să nu mai zic de ăia mari. (indescifrabil)
Cărtărescu nu mai dă nici un semn în ultima vreme, şi sincer nu-l condamn – de-am fi avut toţi inspiraţia pe care-a avut-o el, chiar la început, să plece… Dar cine putea să prevadă cum aveau să decurgă lucrurile? Ne-am încăpăţânat să credem, să facem opoziţie… Dar până şi dreptul ăsta ni l-au luat! Şi au ajuns să-şi facă opoziţie singuri, alţii dar mereu aceiaşi, în timp ce noi suntem măturaţi cu grămada.
E a 4-a zi de când nu reuşesc să mă conectez la Internet. Reţeaua noastră a căzut de vreo 2 săptămâni, dar am tot reuşit să prindem nişte wireless-uri nesecurizate de la nişte binefăcători anonimi. Probabil i-or fi prins. Mă rog pentru ei. Ciudat cât de mult am ajuns să mă rog în ultimul timp.
_____________________________________

17 04 2011

Ha! Am reuşit azi să accesăm Internetul pentru o oră şi ceva. A reuşit Mihai să şutească un carnet de partid (habar n-am cum, e un miracol omul ăla!!) şi-am reuşit să intrăm de pe el până să se prindă şi să-l dezactiveze. Blogul meu deja nu mai era, avea redirect pe realitatea.net. Oricum, e un record că a reuşit să reziste 10 zile fără să schimb serverul. Bine că am back-ups, dar n-am mai avut timp să le încarc azi. Dar mă gândeam să scanez şi să urc ce scriu aici pe hârtie, să nu pierdem continuitatea :)
Din păcate, cu Moraru e cum credeam. Cică de la distanţă mică, dintr-o maşină. Unii zic că poate chiar îi cunoştea pe ăia. Tot ce se poate.
Pe TV tot nu e nimic, nici un cuvânt, acum e “Dansez pt tine” de ca şi cum ar fi totul perfect ok, iar în rest de 3 zile numai despre Pakistan şi divorţul Columbenilor. WTF!!!

Mă gândesc uneori că poate funcţionează şi asta ca o formă de negare – să te agăţi de lucruri care-ţi par familiare în încercarea de a trece cu vederea ceea ce este evident schimbat. Iar ei îşi fac din plin datoria de a ne furniza chestii familiare. Şi aşa ne ţin ei blocaţi într-un fel de amăgire cu gustul unui trecut mai (indescifrabil) frumos, ştii? Ca un fel de Matrix.
M-am săturat de moaca infectă a lui Geoană pe toate afişele cu Congresul PSLR. Cică la noapte facem nişte raiduri, mai dăm jos, mai ardem câteva. Mai mult simbolic, dar ne ţine în viaţă fărâma asta de flacără pe care-o mai avem.
(indescifrabil)
Acum am aflat – au prins-o ieri pe Alex la graniţă (indescifrabil)
(indescifrabil)

22 de gloanţe
(indescifrabil)

_____________________________________
Acest text este un exerciţiu de imaginaţie. Un pamflet, pentru moment, şi să sperăm că va rămâne aşa. Asta poate să depindă în mare măsură de ce alegem să facem pe 6 decembrie.

Pe rază, nu pe diametru

Ţineţi minte ziua de azi.
Eventual decupaţi-o din calendar şi puneţi-o bine, la păstrare undeva, sau puneţi-o la marinat, la murat, la conservat, întru groaza şi dezgustul celor ce vor veni. Ziua în care s-au deschis cerurile deasupra epavei ăsteia de oraş, din ele pogorându-se porumbelul roşu, cu secera şi ciocanul în gheare şi cu rânjetul lui Ilici Iliescu în cioc. Ziua în care ne-am bătut joc definitiv şi irevocabil de toţi cei bătuţi şi morţi la “revoluţie”. De toţi cei cărora minerii le-au plantat panseluţe în scăfârlii. De toţi cei care au sperat.
Pe de altă parte, suntem un popor de orbi pentru care nici o cruce a martiriului nu va însemna vreodată nimic. Suntem un popor pentru care “votul liber şi universal” este cea mai mare capcană, cea mai mare rană, cea mai mare greşeală. Suntem un popor care purtăm, fiecare dintre noi, pecetea deziluziei. Există, într-adevăr, un cancer în Bucureşti care trebuie extirpat, şi putem sau nu avea nevoie de un medic pentru asta. Fiecare vot pentru Oprescu este încă o celulă adăugată trupului său hulpav – mă întreb cum de n-a realizat toată lumea chestia asta până acum. Există un cancer care-a făcut metastaze atât de adânci în trupul ţării ăsteia încât va fi nevoie poate de sute de ani pentru o recuperare completă – iar numele său este, după cum cred că vă daţi seama, Ion Ilici Iliescu. III, acest 666 al României care trebuie să piară, odată pentru totdeauna, împreună cu toţi sateliţii săi.
Şi care în loc să piară ne zâmbeşte azi bine-mersi de pe chipul învingătorului domn doctor, reprofilat pe proiectant oniric de autostrăzi.

Cea mai mare glumă. Cea mai mare bătaie de joc la adresa unui Bucureşti atât, atât de încercat.
Să plouă cu pucioasă peste noi. Pe bisturiul însângerat al lui Oprescu e agăţat un rânjet.